Într-o zi de 16 septembrie a anului 1835, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica, a oficializat leul ca monedă a principatului, asta într-o vreme când Țările Române erau încă separate, iar pe teritoriul acestora circulau mai multe monede străine.Astfel, pe fundalul absenței unor legi monetare , în acea vreme se foloseau mai multe tipuri de valută străină, deși prin Regulamentele Organice din 1831 şi 1832 se hotăra utilizarea unui număr mai restrâns de monede, printre ele și cea austriacă, numită „zwanziger” cunoscută și sub numele mai simplu de „ șfanț”, fapt ce a făcut să existe expresia din popor: „nu am nici un şfanţ”.
O altă monedă folosită de români în acele timpuri era talerul olandez , monedă ce avea un leu pe avers, de unde şi-a primit şi numele taler-leu, cunoscut cel mai bine sub numele de „ leu”. Această monedă olandeză era o monedă populară în această parte a Europei și concura intens paraua otomană, ce avea o valoare mult mai mică , de aici rămânând expresia: „nu face două parale”, cu explicația că moneda turcească , pe lângă valoare redusă, era confecționată și dintr-un material de slabă calitate, astfel că la o folosire intensă se tocea și se lipea una de alta.
Astfel, la data de 16 septembrie 1835, leul este oficializat de domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, ca monedă a țării, fiind echivalentul a 60 de parale turcești, numai că acest proiect al domnitorului nu va duce si la baterea acestei monede, această întenție nefiind pe placul Înaltei Porți.
Și în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza ar fi dorit în 1835 să bată monedă, dar iarăși Imperiul Otoman se va opune, deoarece Moldova, ca și stat vasal, nu putea să facă pași spre independență, având propria monedă.
După Unirea Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza a încercat crearea unei monede naţionale, pe care ar fi urmat să o denumească „romanat”, monedă ce ar fi trebuit să fie confecționată din argint și ar fi cântărit 5 grame, Numai că si de această dată proiectul nu a putut fi realizat, deoarece iarăși Înalta Poartă s-a opus.
Totuși, în anul 1860 s-a bătut o monedă de bronz cu valoarea 5 parale, care însă nu a fost pusă însă în circulație din motivele cunoscute. În anul 1864 s-au bătut iarăși câteva monede de probă, monede care aveau pe avers efigia domnului țării şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”. Însă și de această dată ele nu au fost puse în circulaţie, datorită refuzului Imperiului Otoman, deși o astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.
După abdicarea lui Cuza, principele Carol I, la mai puţin de un an de la urcarea pe tron, în 1867, stabileşte moneda naţională cu numele leu, ca o monedă bimetalică, având etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având ca subdiviziune, banul. Primele monede româneşti emise au fost cele divizionare din bronz, de 1 ban, 2 bani, 5 bani şi 10 bani, aceste monede nefiind bătute în țară, ci în Anglia, la Londra.
În anul 1870 se înființează, la București, Monetăria Statului care bate, în același an, moneda de argint de un leu și pe cea de aur de 20 lei. Punând în circulație acești bani, Guvernul român ignoră pretenția Înaltei Porți, care se referea la existența pe monede a unui însemn al suveranității turcești, iar în anii următori, sistemul monetar românesc se completează cu piesa de argint de 50 de bani și cele de 2 , respectiv, 5 lei, pe când primele bancnote româneşti au fost biletele ipotecare din anul 1877, bilete menite să susțină România în Războiul de independenţă faţă de Imperiul otoman.
După acest război, în anul 1881 România devine regat și este e înfiinţată Banca Naţională a României, singura abilitată în emiterea monedei de metal sau hârtie. De-a lungul timpului şi a zbuciumatei sale istorii, mai ales a secolului XX, leul românesc a cunoscut tot felul de schimbări, denominări şi evoluţii dintre cele mai diverse.
https://www.facebook.com/LectiaIstorie?locale=ro_RO
