Ilie Muşat: „Cei tineri trebuie să fie primii interesaţi de asigurarea permanenţei pădurii, condiţie esenţială a unei vieţi prospere şi sănătoase!”
Pe domnul Ilie Muşat, „un eminent silvicultor specializat în silvicultura zonelor marginale, de limită ale condiţiilor de vegetaţie pentru pădure” aşa cum îl caracterizează ing. Constantin Bândiu – Doctor în Silvicultură, Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Sivice, l-am cunoscut în urmă cu aproximativ doi ani, când, în calitate de cititor fidel al cotidianului Mesagerul de Covasna s-a oferit să ne sprijine cu opinii de specialitate pe marginea unor materiale publicate în ziarul nostru. Spre surprinderea mea, deşi anul acesta domnul Ilie Muşat a luat parte la întâlnirea de 58 de ani de la terminarea facultăţii, acesta nu stă nicio clipă ci este implicat, alături de partenera sa de viaţă, doamna Maria Panaiotu, în activitatea culturală a societăţii româneşti din judeţul Covasna, al cărui locuitor „vremelnic” a devenit în urmă cu 11 ani. La sfârşitul lunii iunie a.c., în cadrul celei de a IV-a ediţii a Colocviului Naţional al Grupului de cercetare „I.I. Russu” pentru studiul sud-estului Transilvaniei, organizat de Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”, Centrul Ecleziastic de documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, în parteneriat cu Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi Centrul european de studii Covasna-Harghita, donmul Ilie Muşat a lansat şi a prezentat cartea „Pledoarie în apărarea pădurii” realizată de Editura Nico din Tg. Mureş, cu sprijinul Lectorului Nicolae Băciuţ.
R: Domnule Muşat, cum v-a venit ideea să scrieţi această carte?
Ilie Muşat: Am scris această carte pentru că am simţit că trebuie să o scriu. O face necesară tot ce se întâmplă în pădurile României, în ultimele două decenii. Am scris această carte pentru a răspunde întrebării unui muscelean, proaspăt proprietar de pădure prin reconstituirea titlului de proprietate, om de bună credinţă: „De ce nu pot să tai cât vreau, nu este proprietatea mea?”. Am scris această carte în speranţa şi credinţa că din cei peste 500 de mii de noi proprietari de păduri – din care unii au rămas şi fără ele, fiindu-le furate – vor fi şi unii care o vor citi şi vor înţelege că pădurea, proprietate a lor, serveşte, prin acţiunile ei benefice, multor semeni şi urmaşi ai lor, şi, că prin distrugerea ei îşi pun în pericol propria lor existenţă. Am scris această carte pentru că am aflat ce se petrece în Vrancea, sub oblăduirea autorităţilor locale şi a organelor de justiţie, dar şi cu concursul condamnabil al unor aşa-zişi silvicultori. În această regiune am deschis ochii în meserie, în anul 1954, şi-acolo am îndurat, ani la rând, multe zile de intemperii, împădurind terenuri distruse de ape, ca urmare a vechilor despăduriri în locuri ca „Scaune”, „Dealul Rujetului” „ Tojanul”. Am scris această carte cu gândul la cei tineri, cei care trebuie să fie primii interesaţi de asigurarea permanenţei pădurii, condiţie esenţială a unei vieţi prospere şi sănătoase.
R: Este prima carte pe care o scrieţi?
Ilie Muşat: Nu este prima, dar este, să spunem, a doua cu acest caracter… de a explica oamenilor că pădurea nu înseamnă numai lemn, că pădurea nu se limitează la hotarul proprietăţii, iar influenţele ei se exercită nu numai între hotarele ţării. Am încercat, într-o primă parte, să explic ce înseamnă pădurea, care nu e doar partea aeriană, ci TOT, de la vârful ultimei frunze, până la ultimul firicel de rădăcină, dar şi păsări şi vietăţi, unele vizibile, alte invizibile. Prin ce am scris am încercat să conving că trebuie să apărăm pădurea care, din păcate, a suferit foarte mult. Pe seama pădurii s-au făcut reforme, cea a lui Cuza, când pădurile au fost defrişate. După 1920 au fost defrişate nu mai puţin de 1 milion de hectare de păduri pentru a crea păşuni, iar pe versanţi destul de puternic înclinaţi a intervenit spălarea solului de către ape, şi nu au rămas nici păduri, nici păşuni.
R: De cât timp aţi avut nevoie pentru a scrie această carte?
Ilie Muşat: De scris mi-a luat foarte mult. Mereu s-a considerat că scriu uşor, însă acum a durat cca. doi ani de zile, pentru că am încercat să nu vin cu lucruri care pot fi contestate. Ideea, în fond, pleacă de la primele zile ale activităţii mele. Mi-am început meseria în Vrancea, şi am rămas uimit de cum arăta Vrancea, în anul 1954, şi am contribuit să arate cum arată astăzi. Am văzut prea multe zone cu aspect sărman, distruse, încă înainte de război. Tragedia mare este că după o perioadă, oricât am încerca să negăm, în perioada de după naţionalizare, de după 1948 până în 1989, s-au plantat sute de mii de hectare de asemenea culturi degradate şi pe Valea Bistriţei şi în zona Bârlad şi aşa mai departe. Nu ştiu însă dacă au rămas sau nu. Ideea de a scrie cartea a dospit, iar cu sprijinul pe care l-am primit de la partenera mea de viaţă, de 11 ani, Maria Panaiotu, precum şi al Editurii Nico din Târgu Mureş, mai exact al domnul Nicolae Băciuţ, am reuşit ca „Pledoarie în apărarea pădurii” să vadă lumina tiparului. De altfel, am sute de publicaţii de specialitate chiar şi în străinătate, la care s-a adăugat şi publicistica în presa cotidiană cum ar fi Adevărul, Curierul Naţional, Economiştii, Revista de specialitate din Braşov, etc. În presa cotidiană am luat atitudine împotriva unor evenimente care nu ar trebui să se petreacă.
R: Şi s-a concretizat ceva în fapte?
Ilie Muşat: Realitate este că se iniţiază diverse acţiuni, cărora însă nu le dă nimeni atenţie, sub justificarea că nu există fonduri. Sunt fonduri pentru deszăpezire şi, totuşi, există blocaje în trafic, inundaţii, ba chiar şi pierderi de vieţi omeneşti.
R: Credeţi că se „câştigă” din astfel de deszăpeziri?
Ilie Muşat: Da! Tragedia este că oamenii din unele locuri spun că „furăm şi ne pedepseşte Dumnezeu cu inundaţii şi astfel de nenorociri”. În judeţul Iaşi, într-o comună, jumătate din pădure a dispărut în trei ani de zile iar cealaltă jumătate a rămas în fondul statului, în picioare, şi a crescut în limite normale. Dispariţia acelei jumătăţi a dus la dispariţia a 110 gospodării, în urma unei singure viituri situate lângă aceasta. Oamenii din ce mai trăiesc, dacă nu există păduri?
R: Totuşi, de unde dragostea pentru pădure?
Ilie Muşat: Această dragoste mi-a insuflat-o bunicul meu din Zărneştii Buzăului, cel care m-a dus pentru prima dată într-o pădure. Iar dragostea a crescut în timp, astfel că am ales să urmez cursurile Facultăţii de Silvicultură din Braşov, unde am absolvit anul I, acestea fiind continuate la Facultatea de Amelioraţii Silvice din Harkov-Ukraina. Ulterior, în anul 1960, am fost admis la doctorat la Institutul Silvotehnic din Moscova. Teza de doctorat a avut ca temă o problemă de mare actualitate în acea vreme pentru ţara noastră, şi anume, studierea condiţiilor naturale de pe terenurile degradate din zona lacului de acumulare Porţile de Fier I şi elaborarea soluţiilor de împădurire a acestora.
Trebuie să vă spun că cea mai mare recompensă a activităţii mele a venit din partea unui pădurar, la Porţile de Fier, Vasile Sudu, care mi-a spus „Vă sunt recunoscător că am unde pune şi eu capul, să îl rezem pe o tulpină”. Acolo s-au depus eforturi extraordinare de împădurire, pe baza soluţiilor mele!
R: Care a fost marea dvs. pasiune, în profesie?
Ilie Muşat: Pasiunea mea a rămas cercetarea. Ba chiar am primit şi reclamaţii de la foşti studenţi – căci am fost cadru universitar – dar şi de la colegi de catedră, că am rămas pe cercetare! Însă, eu am urmat ceea în ce cred! Când îţi intră ceva în sânge, este greu să îl scoţi. În activitatea de cercetare, o etapă importantă a constituit-o elaborarea de soluţii de împădurite a nisipurilor fluviale din Delta Dunării (Caraorman), ca şi a celor sărăturate de pe litoralul Mării Negre, la nord de braţul Sf. Gheorghe. În ultimii ani de activitate de cercetare am pus accent pe stabilizarea prin împădurire a iazurilor de decantare (depozitele de steril) de la exploatările miniere de metale neferoase din zona Baia Mare, dar şi a celor de la exploatările de suprafaţă de cărbune din zona Câmpulung-Muscel.
Activitatea de cercetare mi-a dat multe satisfacţii, iar faptul că mi-am făcut bine treaba a fost remarcat şi de conducerea I.U.F.R.O (Uniunea internaţională a unităţilor de cercetare forestiereă) a cărei Birou Executiv mi-a acordat o înaltă distincţie, în anul 1996, cea de a doua şi ultima, până în prezent, acordată de acest for unui cercetător silvic român, pentru coordonarea cercetărilor ştiinţifice în domeniul re-cultivării haldelor miniere. Iar cum „sunt rău de gură”, m-am dus cu această distincţie la institut şi am arătat-o directorului de atunci, iar întrebarea lui a fost: „Câţi bani ţi-au dat?”… ca şi cum această distincţie ar valora bani. Pentru mine, o astfel de distincţie e inestimabilă!
R: Ce nu v-a plăcut, totuşi, în viaţă?
Ilie Muşat: Nu mi-a plăcut „ploconeala”. Am fost un tip dificil atât ca subaltern, cât şi ca şef. Niciodată nu m-am „ploconit” faţă de cel de deasupra. Dacă a fost dreptate, a fost, dacă nu, nu am făcut nimic împotriva convingerilor mele, şi, din păcate… am avut de suferit! Am avut de a face şi cu cadre didactice care se plângeau că le-am „trântit” odraslele la examene, am avut de a face cu cadre de conducere din unităţile de partid, tot la nivel de judeţ, dar ce era să fac? Mă consultam în fiecare zi cu muncitorii (în jur de 30 de oameni), deşi am fost mereu sever cu aceştia. Am introdus „acordul individual”. Asta se întâmpla în jurul anului 1992. Nu împărţeam munca pe echipe ci fiecare îşi făcea bucata lui. Eu nu îi urmăream îndeaproape, dar în final fiecare primea exact pentru cât a lucrat. Erau oameni care câştigau chiar mai mult decât mine, lucru care nu mă deranja absolut deloc.
R: Ca de final, cum este să trăieşti o viaţă în pădure şi pentru pădure?
Ilie Muşat: Eu am trăit puţin, propriu-zis, în pădure, dar de pădure m-am ocupat toată viaţa. De la început, din Vrancea, pe Valea Milcovului, la Porţile de Fier, şi aşa mai departe. Peste tot m-am ocupat de plantare, de asta mă doare când se defrişează pentru că eu cunosc munca care se face pentru a le planta.
Iar când am efectuat o călătorie pe Valea Trotuşului, pentru a vizita mormântul lui Emil Rebreanu, cel ce a inspirat fratelui său prototipul lui Apostol Bologa din Romanul „Pădurea Spânzuraţilor”, am regretat că tragicul eveniment s-a petrecut atunci, şi nu acum, căci eroul nu ar mai fi putut fi spânzurat, deoarece nu mai există arbori.
Maria Graur
