Uneori ne întrebăm de ce omenirea nu poate trăi în pace, cu toate că, din punct de vedere intelectual, oamenii au progresat extrem de mult față de acum 2000 de ani. Răspunsul ar fi că în cea mai mare parte această situație depinde de conștiință și de nivelul moral la care a ajuns ființa umană, atât ca indivizi cât și ca societăți.

     Sensul 4 al cuvântului „conștiință” (NDULR) precizează: „sentiment de responsabilitate pentru propriile acte, pentru propria conduită; judecată interioară asupra valorii morale a unui act sau a unei activități”, iar la punctul 6 găsim derivatul „conștiință publică (sau socială)”  însemnând: „ansamblu de idei, concepții etc. ale unei colectivități umane”. Așadar, dacă cei aleși să conducă colectivități umane iau decizii în numele acestora, viața colectivităților va fi mai bună sau mai rea, în funcție de conștiința, corectitudinea și moralitatea celor care le conduc. Se înțelege că, la rândul lor, și comunitățile trebuie să aibă „conștiință publică” și să fie vigilente pentru ca „aleșii” lor să nu-și piardă conștiința, ci să rămână mereu impulsionați de „simțul datoriei”.

    Dar despre modul cum se formează conștiința vom vedea mai jos, în traducere, opinia scriitorului filozof danez Martinus, așa cum reiese dintr-un articol publicat în revista „KOSMOS”. Nr. 2/2023, în limba esperanto, cu titlul „Crearea conștiinței”.

[Crearea conștiinței

  1. Marea întrebare

Ce vedem deci, când plouă și ninge, când fulgeră și tună, când apa curge spre  depresiuni, sub formă de râuri și fluvii, când vântul creează frig, îngheț și întuneric, și când lumina și căldura soarelui creează vară și renașterea vieții? – Ce se întâmplă deci când furtuna aleargă prin lume, când se produc cicloane, inundații și cutremure? – Ce se întâmplă deci când în timpul unei zile de vară lanurile de grâu unduiesc sub briză și câmpul înflorit își trimite abundența de mirosuri și culori către ființele vii, și coroanele înfrunzite ale pădurilor eliberează cântecele de laudă din mii de guri de păsări care glorifică viața? – Ce vedem deci în mările înghețate, în gheața și zăpada eterne din regiunile polare? – Ce vedem deci în incredibila abundență a vegetațiilor de la tropice? – Ce vedem deci în marea tăcere și spațiul de nelocuit din întinsele deșerturi și terenuri stâncoase? – Ce vedem deci în stelele strălucitoare ale nopții, în sorii și galaxiile ei? – Ce vedem deci în multele specii de animale felurite, în modul lor de viață, condițiile lor de viață grele, existența lor ca hrană pentru oameni și animale? Ce vedem deci în diferitele rase de oameni, diversele lor moduri de prezentare de la primitivism până la înaltă intelectualitate, de la ură până la iubire? – Ce vedem deci în războaiele și vărsările lor de sânge, în torturile și faptele lor de răzbunare, invidia și gelozia lor? – Ce vedem deci în oamenii foarte iubitori și omenoși și în cei foarte brutali, inumani, cu înclinații ucigașe? – Ce vedem deci în multele boli sau suferințe în multe specii de varietăți și supărarea și apatia rezultate din ele, care la rândul lor cauzează sinucideri? – Ce vedem deci în multele diverse dezacorduri și dizarmonii între oameni și între state? – Ce vedem deci în forma de religii, secte și confesiuni? – Ce vedem deci în forma de supărare, amărăciune și intoleranță? – Oare nu tot ce vedem noi în jurul nostru este un haos uriaș? – Oare el nu este o mulțime amestecată de atingeri întâmplătoare dintre cele mai contrare forțe? – Desigur, oare acele atingeri nu sunt în cea mai mare parte contacte greșite, explozii cauzatoare de distrugere, moarte și pieire? – De fapt, în totalitate ce sunt toate acestea pe care le vedem în lumea fizică? – Oare într-adevăr au vreun sens toate aceste fenomene fie groaznice, fie bune? – Da, fără îndoială, tocmai această întrebare este pentru foarte mulți oameni fundamentală și arzătoare, care exiztă astăzi,  pentru că în mod real nu se cunoaște răspunsul. Și când cineva nu cunoaște răspunsul, nu poate întrezări vreun sens sau justețe în viața de fiecare zi, aceasta însemnând: în soarta ființelor vii.

  1. Oamenii au fost predestinați credinței

De ce cineva nu poate găsi răspunsul la acumularea zilnică a diverselor fenomene sau  întâmplări și mai ales a sorților nefericite ale oamenilor? – Este adevărat că religiile au oferit oamenilor idei despre un Dumnezeu iubitor și despre justețe în lume, dar ceea ce au oferit religiile sau originile lor nu sunt analize, nu sunt explicații intelectuale gândite și controlabile de către oameni. Când oamenii se aflau în acele stadii, în care ei erau posibil de condus cu ajutorul religiilor sau al originilor acestora, ei nu aveau acea capacitate intelectuală pe care o au în zilele noastre. Astfel ei nu erau capabili să facă vreun control al predicărilor religiilor. Ei nu aveau nicio idee despre faptul că punctele principale ale religiilor sunt cu adevărat cercetabile și controlabile și în acest fel vor putea deveni o cunoștere incipientă pe deplin conștientă. Faptul că salvatorii lumii aveau cunoaștere religioasă, după presupunere era din cauză că ei erau bărbați sfinți speciali direct inspirați de cele mai înalte forțe, de zei și zeițe sau de un singur Dumnezeu adevărat, la fel cum credința în Iisus Hristos în mare măsură este bazată pe faptul că se percepea sau credea că El este singurul născut și chiar fiu carnal al lui Dumnezeu. De aceea El poate prezenta ușor un comportament lăudabil și iubitor. Și din aceeași cauză El de asemenea a putut să aibă cunoaștere despre marile adevăruri ale vieții. S-a presupus că acea stare este total de neatins de către oamenii obișnuiți. De aceea ei trebuiau să creadă în religiile și originile acestora. Prin instinctul și insuficientul lor intelect, ei erau cu adevărat predestinați credinței.

 3.Creștinismul se situa, intelectual, prea sus pentru contemporanii săi

Așa este omenirea în copilăria ei, cum sunt niște copii încă nematuri. Ei au nevoie să creadă în autorități. Copiii imaturi cred în autoritatea părinților lor, dar oamenii în copilăria sau în starea lor primitivă cred în autoritatea eliberatorilor lumii sau fondatori de religii. Nu era posibil ca ei înșiși să găsească drumul spre rezolvarea misterului vieții. Dar rezolvarea pe care religiile o puteau da oamenilor în acest fel nu era o rezolvare a enigmii lumii înseși. Ea era numai un îndrumător pentru conduita umană și cum să relaționeze cu aproapele lor și cu Divinitatea. Chiar în interiorul Creștinismului numai relativ o foarte mică parte din cunoștințe era posibil de predicat de către Iisus, tocmai pentru că ei încă nu aveau acel talent intelectual care ar putea transforma credința în cunoaștere. Iisus nu putea explica oamenilor despre reîncarnarea lor, despre rezolvarea specială a sorții lor, pentru că ei nu aveau întrebări în acest sens. Ei se mulțumeau cu răspunsuri scurte, simple, sau cu rezultztele calculelor în acel domeniu. Ei nu erau capabili să-și însușească explicații cu detalii intelectuale complicate. Noi vedem că chiar și astăzi predicarea lui Hristos nu este înțeleasă. Creștinismul s-a fondat pe un  total alt comportament decât cel arătat de Iisus. De ce? – Pentru că modul de a se comporta, pe care îl predica Iisus, și care era Creștinismul absolut adevărat, se situa intelectual mult prea înalt pentru a putea fi înțeles de contemporanii lui Iisus și de către generațiile care au urmat. De aceea El a mai anunțat că odată va veni ceva care-i va învăța ceea ce ei în timpul lor n-au înțeles.

  1. „Paracletul”, Sfântul Spirit” ca știință nouă

Acel învățător era ”Paracletul, Sfântul Spirit”. Spiritul sfânt nu este o persoană, care va veni în formă fizică, ci este o știință care poate mulțumi intelectualitatea oamenilor. Spiritul este cu adevărat același lucru cu gânduri și cunoaștere. Gândurile sfinte și cunoașterea, desigur, pot fi numai adevărul absolut despre Divinitate, viață și existență povestite în formă de analize cosmice ale universului. Acest lucru la rândul său înseamnă o știință despre tot ceea ce aparține noțiunii de conștiință, minte și spirit. Ea este o știință despre nemurirea ființelor vii și existența Divinității. Ea este o știință despre formarea sorții. Ea este o știință despre fenomenele spirituale la fel cum știința materialistă sau fizică este știința despre fenomenele fizice sau materiale. Când cele două științe vor fi de grad egal, pacea lumii va începe să se arate și omenirea va deveni o singură turmă cu un singur păstor, cum a lăsat prezis Hristos. Oamenii vor alcătui un singur stat, în care toate statele sau regnurile lumii existente acum vor fi unificate și pământul va deveni o singură lume, în care va domni justețea.

  1. Știința cosmică și misiunea ei

Prin intermediul domeniului spiritual al acestei științe oamenii vor primi răspuns la toate acele întrebări despre ceea ce văd ei în jurul lor, precum am menționat mai înainte. Prin această știință sau spiritul sfânt deci se vor vedea cauza și intenția a tot ce se întâmplă în jurul nostru. Ea învață oamenii să privească înșiși viața și să trăiască tot ce zice ea sau să vadă în ce fel revelația divină este viața menținută pe pământ, nivelul fizic al existenței. Prin acea revelație, cuvintele lui Hristos și marile fraze ale Bibliei devin rezultate științifice. Noi deci trăim într-o epocă în care viața religioasă a oamenilor este transferată din sfera credinței în sfera cunoașterii. Ea trece din domeniul instinctelor și sentimentelor în domeniul intelectului și intuiției. Ea trece dintr-o sferă neintelectuală și primitivă într-o sferă înalt intelectuală și suverană.

  1. Răspunsul la multele întrebări

Care este deci răspunsul pe care îl va da acea știință tuturor întrebărilor menționate despre tot ce vedem noi? Este doar un singur mare răspuns, și el este acela că ”Dumnezeu creează conștiință”. Fiecare mișcare în parte, fiecare manifestare singulară de culoare, sunet, lumină sau întuneric, fie mezcosmice, microcosmice sau macrocosmice, este absolut o verigă de nelipsit din acest proces de creație al Divinității. Întregul stadiu actual al globului pământesc este un laborator al Divinității pentru crearea omului după chipul și asemănarea Sa. Tot, ce în întregime la nivel material este accesibil sau vizibil simțurilor noastre fizice, este mișcare. Această mișcare nu poate exista fără a fi transformare. La rândul său transformarea este creare. Acea creare este logică. Tot ce creează ea, în rezultatul ei final este util și benefic pentru ființele vii. Când aici este vorba despre mișcare, nu este numai acea mișcare care constă în transportarea unui obiect dintr-un loc în altul, ci și mișcarea care are loc în elementele din care sunt alcătuite obiectele. Tot, ce noi credem a fi materie solidă, fie piatră, granit, marmoră, fier, oțel, aur, argint sau altele asemenea, nu este o exprimare de mișcare accesibilă simțurilor noastre fizice. Dar în acele materii există, după cum se știe, specii de mișcare colosale. Așadar, nu există niciun fel de materie accesibilă pentru simțurile noastre fizice care să nu fie alcătuită din mișcări; în realitate deci totul este mișcare. Toate obiectele create efectiv sunt numai combinări ale diverselor specii de mișcări. Toate obiectele create deci sunt feluri combinate de mișcare. Capacitatea de a combina speciile de mișcare deci este același lucru cu capacitatea de a crea.

  1. Singurul Dumnezeu adevărat ca origine a tot ce există în univers

Dar capacitatea de a crea niciodată nu poate fi altceva decât un instrument al creatorului. În ce fel capacitatea de creație ar putea exista prin sine însăși? Deci în spatele capacității de creație se află creatorul ei. Acel creator, care în acest fel este originea tuturor creațiilor existente, absolut poate fi numai identic cu singura ființă atotputernică, atotcunoscătoare și atotiubitoare, pe care noi o numim ”Dumnezeu”. Deci Dumnezeu se află în spatele tuturor speciilor de mișcare, îndrumă și conduce tot ce în totalitate există în formă de mișcare sau creare. Când noi vedem stânci, munți, dealuri și văi, râuri, lacuri și mări, ele toate alcătuiesc specii de mișcare sau creații construite prin alte specii de mișcare. Când noi vedem câmpiile înflorite, pădurile verzi, lanurile de grâu galbene, fructele coapte și alte plante, atunci iar este vorba despre combinații de mișcări construite din alte specii de mișcări. Acele specii de mișcări la rândul lor împlinesc o combinare de specii de mișcări care conduc la forme de viață vegetale și mai departe până la forme de viață animale. Organismele fizice ale animalelor și oamenilor, fiecare în parte, de asemenea sunt  numai o combinare de specii de mișcări construite din alte specii de mișcări. Noi numim acele specii de mișcări organe, celule, molecule, atomi etc.

  1. Omul după chipul și asemănarea lui Dumnezeu

Construirea organismului ființelor vii, fără îndoială, este o creare logică. Și o creare logică în niciun fel nu poate exista fără o origine care trăiește. Noi vedem că acea creare este împinsă mereu înainte spre un anumit scop. Acel scop deci este împlinirea voinței sau intenției divine, pe care, conform Bibliei, Dumnezeu o exprimă prin cuvintele: ”Să creăm omul după chipul Nostru, asemenea Nouă”. Toate mișcările care au loc în jurul nostru aici pe pământ și mai departe în univers deci sunt creare. Este Divinitatea cea care recreează viața de orice fel pentru ca ea să fie în imagine. Acea imagine este omul total perfect, deci omul care prin evoluția sa se va elibera de toate tendințele animale, omul care nu poate răni alte ființe și de asemenea nici el însuși nu poate fi rănit. Este omul care în niciun fel nu poate să se supere. Este omul care îl iubește pe Dumnezeul său mai presus de orice și pe aproapele său ca și pe sine însuși. Este omul care îl iartă pe aproapele său nu doar de șapte ori într-o zi, ci de șaptezeci și șapte de ori.

  1. Conștiința ființei plantă

Că această creație este o realitate, noi putem observa privind marele proces de creație din jurul nostru. Înainte de regnul plantelor, noi vedem regnul mineralelor. Noi vedem speciile de mișcare evoluând în continuare până la specii de mișcare vegetale, organisme vegetale. În acele specii de mișcare vegetale sau organisme-plante noi întâlnim prima formă de înmugurire a ceea ce numim ”conștiință”. Acea conștiință încă este atât de slabă, încât toate funcțiile eului plantă sunt automate. Acea autonomie accelerează cea dintâi energie de bază, instinctul. Planta încă nu poate simți sau trăi cu ajutorul conștiinței pline aflată în trezire la nivelul fizic. Ea poate numai ”subsimți” plăcere sau neplăcere. Ce este acea plăcere sau neplăcere, despre aceasta ea nu are absolut nicio idee. Dar trăind mii de ani numai plăcere și neplăcere, ea începe să aibă capacitatea în sens propriu de a înclina spre plăcere. Abia există un organism viu, la care se întâmplă atâta distrugere și dezmembrare ca tocmai organismul plantă. Timp de mii de ani căldura și frigul, seceta și prea marea umiditate îl influențează, în afară de faptul că pe el mereu din nou îl distrug animalele sau oamenii, care au nevoie de organismul ei pentru hrană, pentru îmbrăcăminte, ca material de construcție etc. Acest proces gigantic de dezmembrare care se întâmplă plantelor ar fi un adevărat iad pentru ființele plante, dacă ele ar putea simți durere și suferință precum animalul și omul, dar acest lucru ele absolut nu-l pot simți. Organismul lor fizic încă este atât de puțin evoluat, încât ele nu pot simți durere și suferință în acel sens precum animalul și omul pot simți acestea. Așa cum a fost menționat, ființa plantă poate numai subsimți durerea ca pe un fel de neplăcere. Dar acel subsimț, purtat de instinctul ei, este în contact cu forța ei impulsionată, aviditatea primordială, care aici acționează în favoarea mișcării înainte a plantei, departe din regnul beatitudinii.

  1. Ființa plantă se naște

Trăind culmea beatitudinii din spirala anterioară, planta începe să dorească opusul beatitudinii. De aceea, pentru că beatitudinea este culmea plăcerii, opusul beatitudinii va fi astfel neplăcerea. În acest fel, neplăcerea nu este atât de drastică pentru ființa plantă, cum sunt leziunile corporale pentru animale și oameni. Până la un grad de neglijat starea de neplăcere efectiv în stadiile de început ale plantei este o formă de plăcere care, bineînțeles, devine durere și suferință mereu mai adevărate pe măsură ce planta se apropie de stadiul animal al evoluției. Și începe să apară ceva asemănător tendințelor protectoare sau de apărare, care conduc ființa mereu mai aproape de stadiul animalului, și care sunt bazate pe faptul că ființa trebuie să ucidă pentru a trăi. Noi vedem la plantele carnivore în ce fel începe să se dezvolte acel principiu. În acea ființă de asemenea vedem evoluția incipientă a acelor fenomene care în animal au devenit organe digestive deplin evoluate. Și în acel stadiu ființa nu mai este plantă, ci a devenit o ființă de un nivel mult mai înalt, a devenit animal.

  1. Conștiința și comportamentul animalului

Capacitatea instinctuală încă într-un grad înalt domină conștiința și comportamentul animalelor, dar acum el și-a evoluat simțurile fizice. El poate mirosi, gusta, auzi și vedea. El de aceea are nu doar o conștiință subsimțitoare, ci acum el are o conștiință fizică plină care s-a trezit. El   trăiește în în mod real sau direct realitatea fizică în interiorul acelui areal în care simțurile lui sunt capabile să reacționeze. Dar acolo viața este grea. El se mișcă într-o zonă a principiului ucigaș. El trebuie să ucidă pentru a trăi. El trebuie să se apere contra altor animale, care doresc organismul lui ca hrană. Întregul ocean de animale are nevoie de organismele altor animale ca hrană, pentru că altfel n-ar putea trăi la nivelul fizic. De aceea toate animalele au mijlocul lor de apărare, cu ajutorul căruia într-un anumit grad ele se pot apăra pe sine și puii lor contra altor animal care le persecută viața. Unele animale se pot apăra prin capacitatea lor de a fugi, altele se pot apăra prin viclenie și agerime, iar altele într-o anumită măsură sunt protejate prin faptul că aspectul lor seamănă cu mediul înconjurător în care se mișcă ele, și astfel sunt camuflate, ca dușmanii lor să nu le poată observa ușor. Așsdar, există o luptă sălbatică între ființele animale. Ființele de acest nivel sunt persecutate de alte ființe, și fințele înseși persecută alte ființe. În acest sens, regnul animal este o zonă a dușmăniei și întunericului. Aici fiecare pentru sine însuși este cel maj drag. Dacă instinctul animalic de autoprotejare n-ar fi bazat pe acest principiu, el ar dispărea foarte rapid. Aici există numai iubirea de împerechere, care se referă exclusiv la căsătorie și la pui. În afară de această sferă mentală există cu adevărat numai câmpul de luptă. Aici ele toate trebuie să aibă toate simțurile ascuțite pentru a se mișca precum hoții nevăzuți, pentru a se putea apăra împotriva dușmanilor lor sau pentru a-i surprinde. Dacă el vrea să-și păstreze viața fizică, trebuie deci să se bată pentru ea, pentru că el trebuie să-i ucidă pe dușmanii săi sau să-i neutralizeze în alt fel.

  1. Animalul și influențele asupra lui

Aici noi vedem clar că lumea fizică pământeană a animalelor este un proces de creație uriaș, el este chiar laboratorul originii acelei creări, Divinitatea eternă. Cum ar fi posibil pentru spiritul plantă fără conștiință, tocmai venit din regnul beatitudinii, și acolo trăind în amintirile sale dintr-o spirală mai timpurie, dar neavând niciun fel de conștiință sau capacitate senzitivă prin care să  aibă trăiri înafara regnului beatitudinii, să dobândească capacitatea presimțitoare, dacă el n-ar fi influențat de circumstanțele climatice timp de milenii, de ploaie și secetă, frig și caniculă, furtună și seninătate, vreme mohorâtă și strălucirea soarelui, noapte și zi, înafară de procesele de dezmembrare făcute de animale și oameni organismului său? În ce fel o astfel de ființă spirituală ar putea începe să simtă ceva despre o lume exterioară, dacă nu tocmai i s-ar întâmpla toate acele influențe climatice crude? – Total de negândit ar fi să nu-i oferi acestuia cele dintâi influențe elementare dătătoare de conștiință. Dacă n-ar exista influențele exterioare, capacitatea lui instinctuală și deci capacitatea de simțire și funcțiile de viață incipiente ale lui  în niciun fel nu s-ar putea întâmpla. Și dacă n-ar exista influențele mereu mai puternice, nu s-ar putea conduce ea până la stadiul animal. Dacă ființa n-ar ajunge la un stadiu unde ea va trebui să trăiască frica și angoasa deci ce ar inspira-o pe ea să evolueze sau s-o facă mai pricepută în existența fizică? – Dacă ea n-ar primi suferință, ea n-ar putea face să evolueze simțirea. Cum ar putea ea să perceapă o stare de bine? – Cum ar putea ea să înceapă să aibă dorința de a ajunge la o stare de bine? – Și deci cum ar dobândi acele talente ori dispoziții sau capacități pe care le fac să evolueze strădania pentru a ajunge la starea de bine? – În ce fel ar începe ea să aibă inteligență, dacă n-ar trebui s-o întărească mereu teama de un atac și necesitatea de a fi superioară dușmanilor săi? – Noi vedem cum condițiile crude și grele, sub care animalul trebuie să trăiască, sunt absolut necesare. Fără acestea el n-ar avea nici simțire, nici inteligență – În ce fel deci ar deveni el om de înalt nivel intelectual după chipul și asemănarea lui Dumnezeu?

  1. Transformarea polară a ființelor masculină și feminină

În regnul animal noi vedem antrenarea primelor însușiri conștiente. Dar simțirea creată aici încă este în cea mai mare parte ura. Și acea inteligență, care aici începe să evolueze, este folosită mai ales în serviciul acelei uri. Și acest lucru, desigur, nu servește pentru a crea pace, ci chiar pentru un război mai mare. Este ușor de observat că o astfel de ființă nu este finită, nu este după imaginea lui Dumnezeu. În ea constelația polară este în culmea sa între musculinitate și feminitate. Aceasta deci înseamnă că aici masculii culmină ca ființe bărbătești și ființele feminine culmină ca ființe feminine.Astfel ființele se prezintă aici cu cel mai mare contrast între cei doi poli ai lor moșteniți. Și ele n-ar reuși să evolueze mai departe decât până la acea sferă animalică lipsită de umanitate, dacă aviditatea primordială, adânc în supraconștiința animalului, n-ar accelera mereu o dorință neconștientă spre o tot mai mare pricepere sau perfecționare în viitoarea stare a ființei. Acea funcție a avidității primordiale este accelerată în conștiința ființei prin faptul că polul stagnant începe să evolueze. Aceasta deci înseamnă că polul feminin în ființa bărbătească și polul masculin în ființa feminină încep să se remarce în conștientizarea ființei. Și începând de la acel stadiu ființa nu mai este sută la sută de sex bărbătesc sau sută la sută de sex femeiesc.

  1. Transformarea animalului

Cu evoluția polului opus se începe o sferă de interes total nouă, care în realitate nu se referă deloc la sfera de interes a împerecherii sau căsătoriei. Acea nouă sferă de interes este mugurul de început al unei conștiințe omenești. Aceasta deci alcătuiește ”umanitatea” ”omului”, în timp ce polul obișnuit va alcătui în continuare așa-numita ”conștiința animalică” a omului. Și odată cu venirea acelui stadiu animalul nu mai este un ”animal” pur sau propriu-zis, ci el de asemenea nu mai este nici ”om” pur și propriu-zis. O astfel de ființă este omul pământean de astăzi.

  1. Primele forme umane de religiozitate erau bazate pe principiul ucigaș

Acea conștiință umană incipientă din animal stimulează în primul rând principiul religios. El îi conduce pe oameni către un presentiment al existenței unor ființe spirituale mai înalte sau zei. El începe să formeze o morală. Acea morală este propriul lor mod de comportare într-o formă idealizată, ea a fost vârful a ceea ce ei pot imagina în acel stadiu evolutiv, în timpul căruia se aflau ei. Deoarece forma de viață animală este mereu dominantă în primele stadii înmugurinde ale transformării polare, în mod natural tocmai acea formă de viață trebuia să fie idealizată. În acest fel s-a format idealul din principiul ucigaș. Acel principiu religios omagia cultul eroilor. Învingătorii cei mai puternici fizic, care puteau aduce sfârșitul dușmanului, a-l jefui și dezmembra sau a face din el sclav, era marele ideal religios și morală, deoarece se credea că în mod natural și zeii sau cele mai înalte ființe trăiesc la fel. Și cum ar fi posibil să aibă alte imagini? – Încă nu exista în psihicul acelor ființe iubire adevărată. Puterea sau capacitatea de a subjuga alte ființe era culmea idealului și calea spre favorul zeilor. Fără îndoială, oare nu se întâmpla tocmai așa, că era necesar nu numai a fi un bun ucigaș pentru a ajunge în Valhala (cerul vikingilor), ci era necesar și a fi însuși ucis pentru a ajunge în acel paradis sângeros.

  1. Geniala capacitate de războire a oamenilor

Acum oamenii au progresat și mai mult în evoluție. Principiul religios s-a schimbat puțin în favoarea umanității. Dar evoluția războiului încă nu s-a oprit. Capacitatea omenească, inteligența, acum a dat posibilitatea oamenilor să-și multiplice și mai mult natura lor animalică și ucigașă astfel, încât ei pot folosi milioane de cai-putere din marele ocean de energie al naturii înseși. În câteva secunde ei pot distruge milioane de orașe. Ei au descoperit cum să stăpânească forțe atât de gigantice, încât cu ajutorul lor oamenii pot face răni în organismul pământului. Prin efectul acelor forțe asupra organismului terestru ei pot da naștere radioactivității mai mult sau mai puțin ucigașă sau cancerigenă. Războaie și războaie mondiale au vizitat omenirea, și pretutindeni înflorește teama de viitoare războaie. Sub presiunea economică gigantică are loc înarmarea militară și crearea de noi fenomene ucigașe și dezmembrizante.

  1. Ființa diabolică sau omul diabolic

Inteligența înalt evoluată și marea însușire a unei cunoașteri materiale rezultată din aceasta, pe care omenirea a început s-o posede în acest fel, cu adevărat i-a dat ei mari bunuri în domeniul material, dar ea încă n-a evoluat în același grad în domeniul modului de a gândi omenesc. Geniala, dar diabolica pregătire de război, pe care cunoașterea materială i-a făcut pe oameni capabili s-o manifeste, provizoriu este un instrument numai pentru partea animalică a oamenilor – nu pentru partea omenească. Acea parte fără de Dumnezeu, materialistă și animalică, a omului este cauza pentru care el încă nu este ”om”. Și de aceea, că ea este mult superioară la animal  după intelect și după manifestările ucigașe și dezmembrizante, de asemenea nu poate fi numită om acea ființă, din punct de vedere cosmic. Din acest punct de vedere, ea de asemenea nu poate fi exprimabilă ca ”animal”. Ea este exprimabilă numai prin același simbol ca cel prin care Biblia a exprimat ”răul”, adică prin conceptul ”diavolul”. Prin întreaga lor genialitate războinică, ființele exprimă acea stare de conștiință, care face din originea sa o ființă exprimabilă ca ”ființă diabolică” sau ”om diabolic”. Dar acea stare psihică nu este de reproșat acelui om. Ea este un stadiu inevitabil în crearea omului în imaginea sa făcută de către Divinitate. În timpul acelui stadiu ființa dobândește o capacitate totală de a desfășura întreaga sa conștiință egoistă sau tot ce este rău sau animalic care a mai rămas în ea. Dar manifestarea rea este o sămânță plantată, a cărei recoltă ființa însăși o va trăi mai târziu sub forma sorții sale. Se înțelege că recolta va fi același lucru cu cel pe care l-a semănat. Soarta ființei deci în acest caz va fi recolta răului însămânțat. Și scea recoltă, care este fructul acelor suferințe pe care ființa le-a cauzat apropiaților ei, deci va consta în aceeași soartă nefericită pe care ființa i-a adus-o aproapelui său.

  1. Evoluția capacității omenești

Dar sorțile nefericite creează o capacitate nouă, și anume capacitatea omenească. Capacitatea de a simți compasiune. Și cu cât mai mult va evolua acea capacitate, cu atât mai mare va fi capacitatea de a nu avea inima pentru a face rău altor ființe vii. Prin evoluția completă a acelei capacități, atât cât ea a devenit iubire adevărată și absolută față de aproapele, animalitatea din om a dispărut. Dezvoltarea totală constantă a acelei capacități sub controlul voinței este cea care dă omului conștiință cosmică. Prin aceasta el a devenit un om total perfect în imaginea lui Dumnezeu. El vede universul prin ochii lui Dumnezeu și în acest fel sută la sută este în contact cu Dumnezeu. El este conștient despre propria sa nemurire, el este conștient despre lumile spirituale. El este conștient despre Dumnezeu și eternitate. De la acea ființă poate radia numai imaginea lui Dumnezeu asemenea lui.

  1. Toate sunt foarte bune

În acest fel noi am văzut că toate acele fenomene care ne înconjoară, fie bune fie rele, sunt cu adevărat bune, pentru că datorită lor ființele vor ajunge cândva la conștiință cosmică, ceea ce înseamnă că deci conștiința lui Dumnezeu eclipsează ființa și ea vede numai pe Dumnezeu în tot și în toate, ea poate vedea numai că toate sunt foarte bune.

Când tot ce întâlnim noi în viața de fiecare zi, sorți atât fericite cât și nefericite, sunt fenomene prin care Dumnezeu poate transforma ființele spirituale fără conștiință care ies din regnul beatitudinii în ființe care au luat contact cu conștiința Divinității,  și în acest fel a face din fiecare din ele ”omul după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, aici noi putem doar confirma cuvintele eterne, pe care, conform Bibliei, le-a exprimat Dumnezeu când a creat lumea, și anume că ”toate sunt foarte bune”.

  1. Oamenii care îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de toate și pe aproapele lor ca pe ei înșișim

Dar această creare mai sus menționată, făcută de Divinitate, nu va fi niciodată cu succes, numai  dacă ființa va folosi acea capacitate de creație, pe care Divinitatea a creat-o pentru om. Că el trebuie să învețe a crea la fel de spiritual și în aceeași manieră precum Dumnezeu, desigur, acesta este un lucru de la sine înțeles. Aceasta deci înseamnă că omul trebuie să înceapă să-și revizuiască creațiile și manifestările. În acel grad în care el poate părăsi manifestările rele, lipsa de simpatie, intoleranța, critica malițioasă, și înainte de toate nervozitatea, furia, amărăciunea, invidia, gelozia etc., în acel grad în care omul învinge rămășițele propriei sale naturi animalice, în același grad el este un om pe drum înainte spre lumină, el este pe drum pentru a ajunge o ființă asemenea lui Hristos. Îndrumătorul lui de nezdruncinat este eterna poruncă: „Iubește pe cel veșnic, pe Dumnezeul tău, mai presus de toate și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Aceasta este toată împlinirea legii”.

  1. Ce trebuie să observe omul nefinit

Omul pământean nu poate face absolut nimic mai bine decât să se caute pe sine însuși pentru a vedea care rămășițe ale minții animale au mai rămas în conștiința lui. Este adevărat că astăzi mulți oameni au pace în suflet și par a avea o relație bună cu cei din jurul lor, dar acest lucru nu înseamnă neapărat că n-ar exista în mentalitatea sau comportamentul acestora ceva care este animalic și de aceea mai devreme sau mai târziu va smulge pe același om din somnulețul pașnic al vieții de fiecare zi. Mulți astfel de oameni ajută grăbirea uciderii animalelor. Nu se poate bagateliza faptul că aceasta este o neobservare a poruncii a cincea: ”Nu ucide!” A participa la uciderea ființelor vii, când acest lucru nu mai este o condiție de viață, înseamnă a semăna moarte nenaturală și pieire în propria sa soartă. Mulți alți oameni, care după propria lor opinie par a se simți foarte bine, pot avea multe părți nefinite, de care foarte bine ar putea să se dezobișnuiască, însă ei nu se gândesc deloc la soarta lor. Cineva poate planifica cu adevărat și îmbunătăți soarta sa viitoare sau viața viitoare și ajuta Divinității transformându-se pe sine însuși din tendințele încă animalice, care cu toate că ele poate nu sunt atât de proeminente, totuși sunt  suficient de mari pentru a crea circumstanțe nefericite în viața viitoare și prin urmare perioade  de suferință în timpul celei de acum, care altfel ar putea deveni atât de luminoase și strălucitoare.

  1. În laboratorul lui Dumnezeu, unde se naște cea mai importantă operă de artă a vieții

Este necesar deci ca înainte de toate să privim pe celelalte ființe vii ca pe o operă de artă, la care Divinitatea lucrează pentru a-i da conștiință. Este necesar să privim aceasta ca neterminată în așa grad, în care cineva vede acea ființă dezvoltând tendințe animalice. Atunci trebuie înțeles că ea nu poate fi mai perfectă decât acel stadiu până la care Divinitatea a condus-o în acel moment. Dacă cineva poate vedea imperfecțiunile ființei, de aceea va fi neînțelept să se supere pentru acea imperfecțiune. Acea supărare deci va fi un lucru nejust față de acea ființă, dar și față de creatorul acelei opere de artă, eterna Divinitate. Va fi bine să ne amintim că a fi în laboratorul sau spațiul de lucru al lui Dumnezeu și a vedea toate operele Lui de artă neterminate, multele specii diverse de ființe vii aici pe pământ, care toate sunt opere de artă ale lui Dumnezeu prelucrate pentru ca fiecare din ele să devină cea mai mare operă de artă a vieții, ”omul după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”.

Titlul danez este ”Bevidstheden skabelse”. Din cartea nr. 14, La kreado de la konscio

             Traducere în esperanto: Jens Stengaard Larsen.]

      Comentariu introductiv și traducere în limba română: Mihai Trifoi

 

 

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail