Fenomenul astronomic caracteristic lunii august este curentul de meteori Perseide. Deşi activitatea sa începe la 14 iulie şi se încheie la 1 septembrie, cel mai important moment este cel al fazei maxime a curentului, care în 2022 este atins în noaptea zilei de 11 spre 12 august. În acest an coincidenţa cu faza de Lună Plină (12 august) face mai greu de observat fenomenul astronomic, potrivit www.imo.net. În perioada maximă, pe un cer senin şi în faza de Lună Nouă, se pot observa 100 de meteori într-o oră, potrivit NASA.
Cel mai bun loc pentru a admira „ploaia de stele”, la fel ca şi în cazul majorităţii ploilor de meteori, este locul cel mai întunecat, departe de lumina artificială a oraşelor. Cea mai bună perioadă de observare este după miezul nopţii până dimineaţa. Orice meteor al cărui traiectorie inversă ajunge în constelaţia Cassiopeia (între Cassiopeia şi Perseu) este o „perseidă”.
Fenomenul de „stea căzătoare” este foarte bine cunoscut. Pentru o fracţiune de secundă se vede acest fenomen, denumit de astronomi „meteor” (stea căzătoare), produs de particula de praf cosmic care arde în atmosferă. Fragmentul care cade pe Pământ, se numeşte meteorit, potrivit www.astro-urseanu.ro.
În mod constant, Pământul întâlneşte un nor de praf şi pietre eliberate de cometa Swift-Tuttle, în acelaşi punct al orbitei planetei noastre, adică în aceeaşi perioadă a anului, iulie-august. Viteza de coliziune dintre particulele cometei şi atmosfera terestră atinge chiar 59 km/s. Chiar dacă particulele norului sunt rareori mai mari decât un bob de mazăre, viteza foarte mare cu care se deplasează dă acestor proiectile minuscule o energie uluitoare. Frecarea cu aerul le frânează, ele se încălzesc şi ionizează o lungă coadă de aer în drumul lor.
„Ploaia de stele” are radiantul în constelaţia Perseu, de unde i se trage şi numele. Constelaţia Perseu (în latină Perseus) este o constelaţie din emisfera nordică traversată de Calea Lactee, potrivit www.timeanddate.com. Printre numeroasele stele, se află şi steaua dublă Algol. Aceasta este prima stea variabilă descoperită, ea fiind observată şi de către arabi.
Curentul de meteori al Perseidelor este cel mai cunoscut, de populaţia întregului Pământ, dintre toţi curenţii majori de peste an, atât datorită faptului că el a prezentat de-a lungul timpului o activitate regulată (fiind observat de cel puţin 2.000 de ani), cât şi pentru simplul motiv că perioada sa de activitate îndelungată oferă condiţii ideale de observare pentru cei din emisfera nordică. Este unul dintre cei mai dinamici curenţi meteori, datorită trecerii, în 1992, a cometei-părinte, Swift-Tuttle, la periheliu – punctul cel mai apropiat de Soare – ocazie cu care s-a produs o intensificare a activităţii. Frecvenţa meteorilor a fost de 400 pe oră în 1991 şi 1992, apoi a scăzut la circa 100 pe oră în 1999.
În mişcarea sa pe orbită, Pământul întâlneşte curenţii de meteori în aceleaşi zone, punctul lor maxim de activitate producându-se într-o anumită perioadă a anului. Aceşti curenţi de meteori poartă denumirea constelaţiei sau a stelei în dreptul căreia este situat radiantul: Perseide, Leonide, Aqaride, Capricornide. Primele observaţii despre vizibilitatea unui astfel de fenomen se găsesc în cronici chinezeşti, unde se spune că, în anul 36, într-o singură noapte au fost văzuţi peste 100 de meteori.
Primul observator care a determinat rata orară a curentului de meteori al Perseidelor a fost Eduard Heis, care, în 1839, a numărat 160 de meteori pe oră. Calculul orbitei Perseidelor a fost realizat între 1864-1866 de Giovanni Schiparelli (1835-1910). El a constatat o strânsă legătură a fenomenului cu orbita cometei Swift-Tuttle, care trece prin apropierea Soarelui o dată la 120 de ani. Numele de Perseide a fost dat tot de Schiparelli în 1866.
AGERPRES
