Înstrăinarea individului cunoaște diferite forme, încă din cele mai vechi timpuri. Astfel conceput, individul este promovat în creștinism ca și „abstinent, înfrânat, dar activ”, în sensul mântuirii. Mântuitorul Iisus, ca fondator de religie nouă, predică pe munte voința omului spre a face bine, spre a-și ajuta aproapele, pentru ca omul să-și găsească „Fericirile”. „Omului” îi este dat să lupte cu înstrăinarea în rău. El se va apropia de seamănul său prin acest sens dat voinței de a face bine aproapelui său. Și-n felul acesta, face voia lui Dumnezeu înspre mântuirea sa. Budismul și creștinismul marchează același pesimism în viața din această lume. Buddha și Iisus au fost reformatori de religii, dar și întemeietori de doctrine noi. Iisus și-a mărturisit principiile în predica de pe munte, iar Buddha și-a expus doctrina Roții – Legii în parcul cu cerbi. Pe acestea le putem numi asemănări, însă concepțiile lor despre viață erau foarte diferite.
Iisus, așa cum am arătat, propovăduia apropierea de seamăn, prin acceptarea și iertarea tuturor relelor acestuia. Buddha răspândea ideea că fiecare om trebuie să se străduiască să-și piardă individualitatea iluzorie, să se „înstrăineze” prin asceză, prin renunțarea la individualitate, care este efemeră și ireală.
Dimpotrivă, creștinismul dă individului o viață încărcată de sens, acela de a-și îndrepta voința înspre celălalt pentru a se mântui.
Înstrăinarea poate fi asemuită cu o ante-transcendență. Astfel, vorbim despre înstrăinarea față de acele lucruri care ne împiedică să realizăm simplitatea, despre acea lipsă de înclinare spre îndurare, spre bunăvoință. Aceasta presupune o renunțare la intervenția rațiunii. Omul transcende prin el însuși la stări, gânduri și atitudini de om nou, este un om care se naște din nou.
Înstrăinarea față de judecata proprie, față de voința proprie, implică interiorizarea omului, procesul de răbdare al acestuia și acceptarea celuilalt. Este un paradox spiritual, o înstrăinare a individului uman prin auto-transcendere, prin renunțarea la propriile activități de voință și judecată, acceptându-l și ascultându-l pe celălalt, depășind bine-răul, virtutea sau patima, spre deschiderea către confrate. Această transcendere, această traversare mentală și sentimentală reprezentând trepte ale înstrăinării, este de fapt o întoarcere a firii omului la care subiectul revine prin înstrăinare față de judecată, față de voința proprie. Atingerea virtuții prin această înstrăinare este fructul unei lupte între rezistență și non-rezistență spirituală. Nu este ușor să-ți abandonezi propria voință, propria judecată. Prin renunțarea la „încorsetarea” propriei voințe, a propriei judecăți, liberalizându-se, omul trece dincolo de filtrul bine-răului și atrage virtutea spirituală, care transcende orice sintagmă religioasă, configurată într-un anumit tip de spiritualitate. Libertatea non-rațională redă individului uman „firea naturală”. A asculta mai mult înseamnă înstrăinare, excedare a propriei judecăți și virtuți.
Prin dedublare – spre înstrăinare – alter ego-ul fiecăruia înstrăinează o postură individuală față de cealaltă postură a personalității individuale. Fachirismul înstrăinează emoțiile de partea fizică a individului, amplificându-le, acesta dezvoltându-și capacitatea de a îndura fizic, înstrăinându-și emoția, sensibilitatea, durerea.
Călugărul, dimpotrivă, își înstrăinează fizicul prin asceză, suplinindu-și spectrul emoțional, trăirile intime de căutare a divinității. Astfel, el își abandonează corpul și necesitățile fiziologice pentru a putea intra în coeziune cu divinitatea nevăzută.
Dar, la omul de azi, întâlnim patru feluri de înstrăinare: înstrăinarea de Dumnezeu, înstrăinarea de seamăn, înstrăinarea de sine și înstrăinarea de natură. În prezent, prin auto-extrapolarea posibilităților tehnice, ca urmare a progresului tehnologic, omul se așază pe el însuși în centrul existenței sale, îndepărtând divinitatea din și de el.
Prin tendința de a folosi excesiv mijloacele performante ale tehnicii moderne, individul uman nu își poate stăpâni instinctul de a-i domina pe ceilalți. Libertatea excesivă, asigurată de progres, generează tendințe, stări psihice nevrotice, pasiuni specifice unei dezumanizări furibunde de violență, de imoralitate, de erotism.
Această alienare a propriei personalități înspre dorința de a-l domina pe celălalt face ca societatea să separe omul, nu numai de ceilalți sau de Dumnezeu, dar și de el însuși, acesta nemairegăsindu-se în genotipul natural al copilăriei și al educației familiale părintești. (va urma)
Viorel SĂLĂGEAN
