Această lucrare reprezintă o compilație de idei, gânduri, comentarii, observații și studii ale celor care au exprimat în lucrările lor prestigioase trenduri, direcții, ori concluzii, despre evoluția societății contemporane, în totalitatea elementelor și funcționalităților lor. Subsemnatul, observând analiza și mai ales multiplele observații care converg, am încercat să atrag atenția asupra uneia, evidentă, abordând și studiind cât mai mult din implicațiile acestor idei și ajungând la o concluzie, care eu cred că îmi aparține: aceea a paradoxului unei paradigme, a înstrăinării individului în societatea modernă: turma se înmulțește permanent și cu cât suntem mai mulți, cu atât suntem mai singuri și mai străini. Deși „distanțele” dintre noi se micșorează datorită creșterii vitezei de comunicare și coabitare (generate de progresul tehnico-informațional și dorința de confort), tot în acest fel (continuu), ne îndepărtăm nu numai de cei de lângă noi, ci și de noi înșine. Iar acest lucru se manifestă prin dedublările circumstanțiale determinate de multiplele secvențe de viață și activitate, de auto-clonările ce ne pierd esența naturalului, a identității autentice.

Implicațiile factorilor economici asupra relațiilor sociale

În paradigma înstrăinării își găsește locul și conceptul marxist de proprietate; astfel, conceptul modern de proprietate nu se referă doar la relația cu lucrurile, ci și la relația dintre indivizii umani, cu atât mai mult cu cât, după Engels, în spatele unei societăți de producători se află familia, ea însăși forță de producție. În concepția lui Marx și a lui Engels relațiile intra-tribale, naturale, sunt economicizate, desocializate, lipsite de factorii motivaționali. În familie se nasc nu ființe umane spirituale, ci „elemente de producție și economicitate”. Apropierea celuilalt sex dobândește caracterul de „producere a producătorilor”, deci omul este demotivat din punct de vedere spiritual, el reprezentând doar forța de muncă virtuală.

Relațiilor naturale de înrudire li se suprapun, foarte curând substituindu-le, noi relații capitaliste, adică relații personale de dominare.

În acest context analitic, relațiile de ucenicie compromit ideea de progres interuman, natural, ele exprimând ideea de înstrăinare, dat fiind faptul că omul este înlocuit (asimilat) cu unealta sau mijlocul de producție.

Familia în „stare pură”, după cum afirmă Engels, reprezintă forma unei structuri sociale a forței de producție. Membrii care alcătuiesc familia reprezintă, de fapt, forțe de producție, mecanisme angrenate în procesul de obținere a profitului. Peste nivelul relațiilor naturale de înrudire se înalță cele de dominație personală, care sunt tocmai relațiile sociale de producție. Producția, profitul, iau locul rudeniei și al relațiilor naturale, interumane.

Programul de muncă absoarbe programul de viață al membrului de familie și al familiei. Tipologia clasică a familiei s-a dizolvat în mentalul tehnologic al vremii.

Chiar dacă natura promovează egalitatea și apropierea, „oieritul”, ca o primă activitate de producție la nivel de divizare a forțelor de muncă implicate, introduce întâia formă de înstrăinare a unei clase de producție, a unei grupări sociale și chiar familiale. Sau, când ciobanul pleacă la răvășitul oilor, soția acestuia rămâne cu copiii, despărțită de tatăl acestora. Toate acestea înstrăinează omul prin divizarea socială embrionară între oameni liberi și aserviți. Aservitul nu poate fi considerat apropiat, natural vorbind ca om liber, ci individ înstrăinat.

Obiceiurile, politicile, rânduielile pastorale naturale, ca și cele antice (cele feudale), decad pe măsura dezvoltării comerțului, a luxului diferențiat social, a banilor și a valorii de schimb; noțiunile se transpun în interfața dintre indivizii umani. De o parte este omul, de cealaltă parte nu mai este el, ci elementul economic sau concurentul lui economic: economia, producția, consumul, urmărirea interesului individual, plasarea individului uman în rândul înstrăinării individuale, familiale, sociale, naturale.

Viteza cu care aceasta circulă informația radioului, a TV-ului, a Facebook-ului, a Internetului, a transformat până și lumea rurală a satului într-o lume conectată, o lume stand-by la „știri”, la „New paper”, la ultimele și cele mai noi informații de peste tot și despre toate.

Conectat fiind, prin existența acestei legături între individul receptor și celălalt – emițător, nu-i este foarte greu acestuia din urmă să încerce și să reușească să-l manipuleze pe cel de la capătul «firului». Nu se mai comunică, ci se informează prin mesaje agresive, manipulatoare, orientatoare spre ceva anume, în care receptorul nu are până la urmă nimic de câștigat. Nu se mai comunică, ci se activează yahoo-messenger. Se interpune între cei doi indivizi acest „instrument de lucru” care distruge sensibilitatea, personalitatea interlocutorilor. Comunicarea este astfel alterată și chiar ratată. Una este comunicarea participativă și alta este informarea atunci când uneia dintre părți i s-a atrofiat receptivitatea activă, funcția replicii sau a reacției prin receptivitate. De la ratarea comunicării la înstrăinare și indiferență nu mai este decât un mic pas. Mondializarea acestor indiferențe este în continuă ascensiune.

Impactul acesta tehnologic, care se concentrează pe motivarea determinantă a eficienței, conduce la substituirea trăirii vieții, la un mod de a fi categorisit de obsesia eficienței: „a exista” înseamnă „a eficientiza”. Pe acest tărâm persoanele, identitatea, taina ei, a vieții, umanitarismul ei, încep să fie din ce în ce mai afectate, mai lezate. Interfețele „de plastic”, „metal” și „sticlă” în rezolvarea problemelor firești, vitale față de noi înșine și față de cei apropiați (copii, părinți, prieteni), atacă și corodează stratul intimității personale, al identității spirituale a individului modern contemporan. Dar nu numai atât: abilitățile genetice și fiziologice ale individului de azi încep să se dezactiveze și, ca orice funcție inactivă, treptat se estompează. Pe zi ce trece devenim mai nefuncționali, mai inumani. În schimb, încep să apară birocrații, tehnocrații, experții.

Parte din societate este „absorbită” de funcționalitatea ei profesională sau pasională în sistemul tehnologic. Aceasta trebuie diferențiată de restul societății. Această grupare tehnologică este ca un fragment înstrăinat de societate, îndepărtat prin transpunerea unei interfețe tehnologice. Fragmentul socio-tehnologic este altceva decât societatea. Urmează proceduri, rețete de viață asimilate, corelate cu strategia profesională sau pasională a contextului existent în care este implicat și care este altceva decât societate, este o comunitate robotică, în care viața lor (a oamenilor) reprezintă proceduri de robotizare.

Alimentația se face după o anumită rețetă, cură; somnul, între anumite ore; reproducerea, după anumite programări și proiectări în selectarea sexului fătului. Petrecerea timpului liber tinde să nu mai aibă loc în natură ca și cadru și ca mod, ci în sfera electronicii, a jocurilor electronice etc.

Jacques Ellul, în lucrarea sa, menționa că în societatea actuală de consum tehnologia devine suportul relațiilor interumane. În ziua de azi oamenii stau, se privesc tot mai sporadic, se întâlnesc tot mai rar față în față și fac tot mai puține lucruri împreună. Și, ce este mai grav, acest lucru se întâmplă nu numai în societate, ci degradarea a coborât până la celula de bază a societății, în familie.

Consumismul contemporan transformă în marfă și bun de consum viața personală, familială, care vine la pachet cu sentimentele, aspirațiile și doleanțele, indiferent care sunt ele.

Viteza și eficiența sunt vectorii mediatori ai existenței, transpuși (fără să observe multă lume acest lucru) din tehnologie în natural, în viață, în „viul vieții”.

Individualitatea, defetismul postmodern, promovează egocentrismul pe fondul mondializării culturilor spirituale în așa-zisa multiculturalitate, în societatea postindustrială. Acest mediu este unul în care incapabilii și neisprăviții înlătură, îi dau deoparte pe cei care pot și sunt conectați. Sistemul de valori tradiționale se prăbușește. A fi mediocru este un atribut, o condiție de integrare în acest sistem. Parcurgerea vremurilor în care valori de orice fel, principii morale, inteligență realistă-practică și atitudinea morală, etică, fundamentată au ajuns să fie, prin desprindere de social, aberații, mofturi, dacă nu chiar delicte. Anomalia comportamentală raportată la relația socială, interumană, generată de egoismul și individualismul existențial tinde să devină normalitate. Și toate acestea nu pot să ducă decât la imbecilizarea individului uman. Valori umaniste precum cele menționate sunt efervescente în complexul relațional al societății. În afara acestuia, aceste valori au ajuns, așa cum menționam, mofturi, puerilități.

Subiectul unei asemenea societăți suferă un proces de dematerializare. Nu-l mai preocupă ideea și evoluția ei propriu-zisă. Nemaifiind un „aventurier al propriei sale idei”, maturul-copil caută siguranța oferită de tutorele întruchipat în tehnologie, informatică și consum. Nu mai are nevoie de propria-i rațiune, „ultima ratio” devine istorie și astfel supraviețuiește ascultarea instinctelor.

Sentimentul înstrăinării față de propria persoană este creat și de imposibilitatea cunoașterii propriului eu. Prăpastia dintre certitudinea că individul uman există și conținutul pe care omul încearcă să îl dea acestei certitudini nu va fi niciodată înlăturată. Înstrăinarea individului va fi eliminată prin revoltă, revolta în care individul se întâlnește cu ceilalți și se simte solidar la unele gânduri, la unele idei sau sentimente cu ceilalți. Altfel, pentru totdeauna, individul uman constată că îi va fi lui însuși străin.

Omul absurd al lui A. Camus, nesocial, care caută explicații în neexplicabil, este omul singur, înstrăinat. „Absurdul nesociabil” lasă o libertate deplină omului, rupe orice legătură cu ceea ce el însuși se identifică prin ceilalți (rude, prieteni, cunoștințe), făcând ca orice să îi fie îngăduit, nemaifiind cerut de nicio raportare intrinsecă, conjuncturală a relației cu acel social uman al cadrului co-existențial al fiecărui individ uman. În felul acesta „absurdul nesociabil” nu face altceva decât să evadeze, prin libertatea sa, din cadrul existențial, însingurându-l, înstrăinându-l pe om.

Personajele reprezentative pentru omul absurd, așa cum făcea referire A. Camus, sunt amantul, actorul și călătorul, cei care tot timpul epuizează ceva, abandonează o relație.

Actorul abandonează un mod de viață, părăsindu-l pentru altul. Trăind „mai multe vieți,” actorul de fapt nu trăiește niciuna, fiind înstrăinat de viața reală propriu-zisă a identității sale. El este nestatornic, înstrăinându-se de cât mai multe moduri de viață, neasigurându-se, nestabilizându-se într-un anumit mod, este un străin al lumii și al lui însuși. Actorul este cel ce realizează joaca mai multor acte de viață în mai multe roluri, în mai multe personaje, dar în niciunul de fapt.

Amantul se înstrăinează de relația firească, normală, stabilă, el „iubind” în permanență schimbarea, căutând mereu altă și altă relație, este un om absurd și în același timp singur, nefiind legat de nimeni, iar omul fără relații, legături, este un om singur și străin de toate femeile avute și de el însuși. Trăind viața ca și o repetiție nu ți-o definitivezi niciodată, îți ești străin până și ție. Nu te mai recunoști pe tine.

Înstrăinarea omului actor, a omului amant, denotă starea de absurd ca și o limită a vieții omului. Însingurarea și înstrăinarea generate de absurdul actorului sau al amantului conduc la apariția nudității existenței, la existența omului însingurat și înstrăinat, care refuză a se lăsa investit cu sensuri (existențiale) multiple, deschizându-se această alternativă a fatalității, a tentației și sinuciderii omului înstrăinat.

Omul înstrăinat trăiește în absurditate, el este condamnat la un efort perpetuu, acela de a exista în afara celorlalți, de a exista înstrăinat; el este străinul care apare ca un intrus în relație. Prin mijlociri materiale, prin condiții ultramoderne și confort căutat permanent, conștiința omului ultramodern este chinuitoare, în afara debușeului social, familial, omul este conștient de tragismul situației sale. Până la urmă, omul conștientizează absurdul sociabil și contemplă „chinul”. Este un Sisif al zilelor moderne condamnat să își suporte permanent singurătatea, înstrăinarea, din ce în ce mai amplificate. Sisif este eroul înstrăinat de toți, eroul suportării singurătății. Aceasta este proprietatea naturală a individului uman, care se manifestă tot mai șters în lumea modernă tehnologizată. Asemenea lui Sisif, omul modern, prins în algoritmul informatic al vieții de zi cu zi, suportă apăsătoarea singurătate și înstrăinare de suportul său nativ și firesc.

Scăparea este evadarea din acest complex. Omul modern poate evada prin revoltă. Omul revoltat. Revolta creează o stare de complicitate între indivizi. Revolta este forță de viață, este imboldul care scoate individul din starea de perpetuare a înstrăinării. Astăzi oamenii nu mai știu să iubească. Pe ei îi interesează condiția umană, confortul și nu destinele individuale, existența individuală și condițiile ei. Prin revoltă omul va ajunge să se opună statutului său absurd. În complexitatea relației cu ceilalți semeni se reinițiază relații interumane, probabil de respingere la început, dar acestea se revitalizează. Individul înstrăinat redevine social, redevine „familia”, își reia locul său natural de membru consistent al unei colectivități, ale unei comunități umane.( va urma)

Viorel SĂLĂGEAN