Astăzi este sărbătoarea creștină a Sfântului Ilie. Pentru voineșteni, este data la care aceștia, din timpuri străvechi, își țin Sântilia – nedeia mocănească. Pentru al doilea an consecutiv, din cauza restricțiilor impuse de pandemie, spre marele regret al covăsnenilor (și nu doar al lor, ci și al turiștilor), tradiționala sărbătoare pastorală nu se organizează. Dacă nu putem juca la Sântilie, haideți măcar să vedem cum a evoluat aceasta de-a lungul secolelor.
Sântilie era considerat în mediile păstoreşti miez de vară, întrucât ziua lui de celebrare, 20 iulie, marca mijlocul sezonului pastoral care începea la Sângiorz şi se încheia la Sâmedru. De la urcarea oilor la munte şi până la Sântilie, „baciul, cioban, văcar, orice ar fi, nu coboară de la munte la vale, nici nu trebuie să vadă trup de femeie, ci trebuie să rămână curat, căci altfel merge tare rău la stână”.
Nedeia mocănească din miezul verii, care se ținea de ziua Sfântului Prooroc Ilie (conform calendarului iulian, pe stil vechi) era momentul în care tinerii ciobani coborau din munte pentru a-şi căuta viitoarele mirese.
Ciobanii voineșteni și Sântilia lor sunt menționați și de etnograful secui Orbán Balázs, care a cutreierat zona noastră înainte de 1868: „Bărbații vlahi din Covasna nu prea stau acasă, marea majoritate a lor sunt pe munți sau în Principatul Dunării cu oile; dar de Sf. Ilie, mai ales cei la care le-a venit timpul să se căsătorească, se duc acasă.”
Uneori, venind acasă de la munte, își asumau și riscuri: „Bărbații, începând din copilărie, nu-și tundeau părul, ci-și lăsau chică, rotunjită la frunte. Numai atunci își tundeau chica, când erau „prinși” pentru satisfacerea serviciului militar. Zicem „prinși” pentru că lipsa de acasă pe un timp prea îndelungat, îi făcea să piardă sorocul când trebuia să „tragă sorț”. Feciorii erau ridicați mai ales dela oi sau dela jocurile Sântiliei sau Sfintei Maria, când coborau dela munte, în sat. Adesea aceste petreceri erau tulburate de oamenii stăpânirii”, aflăm din Monografia comunei Covasna – manuscris, scrisă de învățătorul Nicolae Vleja, în perioada interbelică.
Cu ani în urmă, la Voineşti, sărbătoarea se desfăşura pe parcursul a trei zile. Ziua întâi se petrecea de obicei în familie. În ziua a doua – slujba la biserică, predică, spovedanie şi cuminecare, apoi adunarea la casa preotului. „Jocul la Sf. Ilie începea îndată după masă la preot și de aici tineretul mergea la locul obișnuit, sub cerul liber.” (Nicolae Vleja, Monografia comunei Covasna). Restul zilei şi în zilele următoare se mergea la horă, unde băieţii fac cunoştinţă cu fetele de măritat. Treceau din nou pe la preot şi, cu binecuvântarea lui, urcau din nou la munte, de unde nu se mai întorceau până la Sântilia viitoare. „Sântilia sau sintilia cum se mai zice în alte sate românești din județul Treiscaune, vine dela sărbătoarea Sfântului Ilie. Petrecerea începe în această zi și continuă a doua și a treia zi. Venirea în sîntilie a unei fete în tovărășia unui flăcău înseamnă că aceasta din urmă este hotărât să o ceară în căsătorie.” ((Nicolae Vleja, Monografia comunei Covasna) Trebuie să luăm în considerare faptul că „fetele, până la etatea de 16-17 ani, erau foarte retrase în trecut. Nu ieșeau în lume și se fereau a se întâlni cu feciorii. La vârsta de 16-17 ani ieșeau „în horă”. Îmbrăcate frumos, cu cisme galbene, cu scurteică pe umeri, cu cununiță de flori pe frunte, și cu țopi, ieșeau însoțite de mamă în Sântilie. În timpul jocului mama ținea scurteica fetii.”
Iată cum descrie etnograful ungur Orbán Balázs desfășurarea Sântiliei voineștenilor, așa cum a văzut-o el în urmă cu peste un secol și jumătate (înainte de 1868): „După terminarea slujbei, toți se adună într-un loc stabilit. Fetele împodobite, cu buchete de panglici, frumos înroșite, apar una câte una. Cele care deja au iubit, în grabă se duc la cel ales și ținându-l de mână, îl conduc în mulțime; cele care n-au, așteaptă într-un cerc/semicerc ca frumusețea lor să cucerească. După ce toți s-au adunat, începe muzica, începe dansul și toată lumea dansează toată ziua numai și numai cu cel ales, încercând să simbolizeze atașamentul fidel. Dansurile sunt de două feluri : dansul în pereche, când femeia cu bărbatul dansează când îmbrățișandu-se, când învârtindu-se, când sărind pe loc, și dansul singular, când numai bărbații, cu bâta de oier, fac sărituri vioaie, învârtituri îndrăznețe și diferite figuri de dans, chiuind. Mai există și un al treilea dans, așa numita horă, când băieți și fete, alcătuind un cerc mare, cu o mișcare lentă și înceată împing pământul pe ritmurile muzicii. Dansurile nu dau semne de fericire, sărbătoare, pentru că bărbatul nici în timpul dansului, nici după, nu vorbește cu aleasa. Și cum cu ocazia asta, numai candidații la căsătorie dansează, se poate vorbi despre dragoste mută.” Deși se spune aici că atmosfera era mohorâtă, bătrânii satului povestesc că, deși părea o sărbătoare serioasă, Sântilia nu era nicidecum mohorâtă. Nici nu avea cum: se dansa, se chiuia, dansurile erau însoțite de strigături.
La nedeie alergau şi mic şi mare, tânăr şi bătrân; fetele şi feciorii, legaţi să-i ţii, şi tot ar scăpa să participe la nedeie. „Crapă să se ducă la nedeie”, după expresia unor localnici. Fie omul cât de strâmtorat, se zbate cu săptămâni înainte, „ca să nu se facă de râs şi să fie şi el în rândul lumii”. Nedeia trebuie să se facă pentru că „aşa am apucat din bătrâni”. Aici se întâlneau rudele, se împăcau pizmaşii, se legau prietenii, se făceau planuri pentru viitorul familiei şi al comunităţii. Toţi erau îmbrăcaţi în portul lor de sărbătoare. „Unii feciori, când veneau dela munte, în preajma Sfântului Ilie, își înmuiau cămașa în unt topit și fiert cu rădăcină de omag și busuioc. Prin acest procedeu, cămașa primea o culoare creme și un miros plăcut. Cu acest fel de cămașă ieșea flăcăul în horă la Sfântul Ilie. Cămașa o încingea cu un chimir lat, înflorat, pe sub care, obișnuit purta un brâu lat de lână, cuprinzând tot mijlocul. Feciorii se încingeau și cu bete cu ciucuri deși, în diferite desene naționale, sau cu curele țintuite, purtând în partea dreaptă șoldar, un fel de ștergărel cu cusături frumoase, prins la șold.”( Nicolae Vleja, Monografia comunei Covasna)
Mocanii se adunau în mijlocul satului, „sub nuc la Neta”, „în răspinteni” (la intersecția actualelor străzi Cuza Vodă și Toamnei, în locul numit „La Manole”). Feciorii plecaţi la ciobănie în diverşi munţi, coborau în grupuri cântând şi chiuind:
Haideţi fetelor la joc
Şi puneţi-mi busuioc
Busuiocul la chimir
Şi tot mândru să mă ţin
Garoafă la pălărie
Să jucăm la Sântilie!
*
Garoafă la pălărie
Hai, feciori, la Sântilie!
Măi, ciobani de la mioare
Lăsaţi oile la vale,
Puneţi neagra pălărie
Şi le-ochiţi la Sântilie.
După amiază se organizau horele, unde veneau numai fetele aduse de feciori, iar celelalte stăteau în afara petrecerii şi se uitau de după gard. Fetele duse la joc aşteptau întâi să se prindă feciorul în horă, apoi se prindeau şi ele, întotdeauna după fecior, acesta fiind gestul acceptării. După hora feciorilor, la care toată lumea era atentă să vadă fiecare fată după cine s-a prins, urmau alte hore la care se prindeau şi cei căsătoriţi şi bătrânii, care dădeau culoare dansului prin strigături. Focul cu care se juca făcea să duduie pământul. Vârstnicii veneau cu „mescioarele”şi se aşezau pe margine, alternând odihna cu dansul.
Jocurile care se jucau în aceste zile erau Sârba, Chindia, Ciobănaşul, Oiţa, Breaza, Mânioasa, Brâul; prof. Dumitru Furtună, în „Nedeia mocănească – Sîntilia – între tradiție și actualitate”, Plai mioritic covăsnean, An II, nr.1, 20 iulie 2003, amintește și dansuri precum ardeleana, lelița Ioana, floricica, sflederașul, însă astăzi nu am găsit covăsneni care să le știe sau să și le amintească.
Sântilia voineştenilor se termina după trei zile de joc, petrecere şi voie bună, de vizite făcute de feciori la fetele care le-au furat inimile; ultimul joc era „Hora Sântiliei”, care dura mai mult decât alte jocuri şi la care se prindea aproape toată lumea.
Nea Din Costea îşi aminteşte cu drag cum era când era el copil şi flăcău, prin anii 1950-1960: „Număram zilele până la Sântilie, număram de câte ori ne mai culcăm noaptea, şi bulzele pe care le mai mâncăm, de nerăbdare să venim şi noi la Sântilie. Da’ ce… o zi stăteam, că ne ducea la secerat, ne punea la treabă. Sântilia ţinea trei zile. Era frumos. Atunci, ciobanii îşi alegeau miresele, care erau de căsătorit.”
La vreo 10 ani după, tot aşa stăteau treburile Sântiliei – nea Mircea Cojan are cuvântul acum: „Aoleuuu… ce-aşteptau ziua de Sântilie! Mmmm… cred că era a mai mare zi din an. Urlau vreo câteva zile, până se apropia. Şi-atuncea, trebuia să vină câte-un schimbaş, sau doi, să-i înlocuiască pe cei plecaţi. La Sântilie se duceau numai vătafii; buliticul – el nu, că nu poa’ să plece doi, că ei ştiau rostul oilor. Cine venea de-l înlocuia, lua ăla comanda. Sântilia ţinea 3 zile. Când veneau, în prima zi, nici nu se spălau, aşa pletoşi cum erau, se-ntâlneau, trăgeau câte-o horă, ş-apoi dup-aia se duceau să se tundă, nu erau frizeri ca acuma, poate stăteau la coadă. A doua zi începea sărbătoarea adevărată. Era treaba că se-alegeau mândrele, ăla cu aia, se-nţelegeau să facă nuntă, când venea toamna. Şi iarna se luau la noi, ande tata tot iarna s-au luat, atunci era o perioadă de la…până la să te poţi căsători, apoi vin posturile. A treia zi, ieşeau la deal. Amărâţi, supăraţi, obosiţi… S-auzeau poveşti, că «aia n-a vrut să mă ia»… Asta era Sântilia: acolo se mai întâlneau, mai discutau, mai rezolvau treburi, mai câte-o bătaie – că-şi aduceau aminte că «ăla a vrut sa-i fure oaia»…”
Şi nea Țică Lazăr are amintiri vii despre nedeie: „Aşteptam Sântilia ca pe Dumnezeu! Aia-i a mai mare bucurie! Atunci te-ntâlneai cu toţi… Dura trei zile. În prima zi, până te vedeai unu’ cu ălălalt, mai ciuguleai câte-un pahar de vin, povesteai ce-ai mai păţit, că ursul, că lupul… Te duceai pe la fete, le duceai păpuşi de caş. (…) A doua zi, hora! Cât puteai, te distrai! La prima nedeie, după ce s-a reluat (n.n. 1969), am fost ginerică, cu Maria lu’ Nicu Muntean. Se făcea în Ciurda Porcilor. A treia zi, te despărţeai unu’ de ălălalt, plecai cu trinişorul la deal. Urcam cu capra (n.n. pe Planul Înclinat) până în vârf, acolo luai trenul, ajungeai în Comandău. Era un bufet acolo unde ne luam rămas bun şi fiecare în muntele lui, ne mai întâlneam când dădea zăpada.”
Prima ediție a Nedeii, în formă organizată, așa cum o știm noi, cei de azi, a fost în 1969. Regimul comunist, care nu agreea simbolurile creștine, a interzis denumirea de Sântilie, preferându-se cea de Nedeie mocănească. În ultimele decenii ale secolului trecut, „Nedeia era organizată de școala din Voinești. Prin alternanță, două echipe de profesori (prof. Olteanu Dumitru, Furtună, Hulpoi, dl Dobros și alții) organizau Nedeia, cu ajutorul Primăriei. Am participat la prima ediție – în răspinteni, la intersecție la Manole. Până să se stabilească în locul unde se desfășoară acum, s-a ținut și în Ciurda Porcilor (n.n. lângă actualul Complex Valea Zânelor din cartierul Voinești, un loc larg, între case)”, își amintește prof. Dumitru Muntean, unul dintre organizatorii din acea vreme. Uneori, alături de Nedeie se organizau și simpozioane științifice. Alături de școală, toată comunitatea participa la organizarea sărbătorii.
După Revoluție, Sântilia a fost organizată de Asociația Cultural Creștină Justinian Teculescu, care și-a asumat această sarcină prin statut.
Obiceiul Sântiliei a căpătat un caracter nou pe temelia datinilor moştenite din moşi-strămoşi, fiind transpus într-un spectacol regizat, care respectă, simbolic, ceremonialul unei nunţi ţărăneşti tradiţionale.
Decorul: o casă gătită aidoma unei vechi case ţărăneşti, cu brazi de nuntă la poartă, cu ţoale alese, străchini, blidar, perdele şi ştergare vechi. Actorii principali ai ceremonialului în care vor îndeplini anumite roluri: mirele, mireasa, socrii, naşii, lăutari şi nuntaşi.
Toţi aceştia sunt tineri, oameni ai locului, care pentru o zi ies din realitatea cotidiană şi din timpul ei şi intră într-o alta, spectaculoasă, plină de semnificaţii. Obiceiurile, dansurile, strigăturile – toate acestea nu le sunt străine, fiind ştiute din moşi-strămoşi şi repetate an de an, la fiecare nuntă tradiţională sau la fiecare Sântilie. Mirele şi mireasa sunt aleşi dintre tinerii care urmează a se căsători în acel an sau în următorul, astfel că nedeia e un fel de repetiţie a ceea ce îi aşteaptă în curând. De exemplu, în 2016, miri la Sântilie au fost Elena Urzică și George Costea, care s-au căsătorit în data de 16 iulie 2017.
Sărbătoarea începe de sâmbăta, când are loc „făcutul de flori”- tinerii fac florile din hârtie creponată colorată, care vor împodobi caii, ploștile, brazii de nuntă. Tot sâmbăta se împodobește Casa Nedeii și se pun brazii la poarta ei. Duminica, de dimineață, nuntașii, îmbrăcaţi în costume populare, urcă în căruțe și, împreună cu tineri călăreți, formează „alaiul mirelui”. Potrivit datinii, alaiul se formează în faţa Bisericii Ortodoxe „Înălţarea Domnului”, unde se primește binecuvântarea de la preotul paroh Ioan Ovidiu Măciucă.
În timp ce la biserică se adună alaiul mirelui, alaiul miresei este deja la Casa Nedeii din Valea Zânelor. Aici, la fel ca la toate nunțile tradiționale din Voinești, prietenele miresei „o dăruiesc” cu diverse obiecte folositoare în gospodărie: fus, perne, ligheane, oale, mătură. Mireasa primește darurile, își îmbrățișează prietenele și le cinstește cu cozonac și vin, însă, ca la orice mireasă, gândul ei este la mire. Vine? Nu vine? De ce întârzie?
Și, curând, se aud chiuituri – este alaiul mirelui, care își vestește sosirea. Pe vremuri, la nunți, tinerii călăreți organizau o cursă cu caii lor, pentru a vedea care e mai rapid. Avem dovezi scrise din perioada interbelică: „La întrecut se merge călare și feciorilor ce ajung primii la un loc dinainte fixat, li se dau diferite premii. (…) Nu este lipsit de interes de a aduce oarecare amănunte în legătură cu „întrecutul”, înainte de a arăta felul cum se desfășoară petrecerea la mire. Înainte vreme întrecerea se făcea pe distanță dela „poarta câmpului” până la perii Pavei și de-a acolo înapoi, ceiace însemna 1000m, dus și întors. Primul, al doilea, al treilea și al patrulea fecior primeau: o cârpă (basma), un colac, o sticlă cu rachiu și o frigare cu carne. Premiile se dădeau de două ori: pentru dus, mirele și pentru întors, mireasa. Fiind terenul nepotrivit pentru astfel de întreceri, s-au întâmplat multe nenorociri, cari aduceau umbră asupra petrecerilor de la nuntă. Aceasta a determinat înlocuirea întrecerii călare cu întrecerea „pe jos” pe o distanță de 200 m. Astăzi, s-a reîntors întrecutul pe cai, însă pe drumul din partea de sus a Voineștilor, spre izvorul Horgas.”( Nicolae Vleja, Monografia comunei Covasna)
Însă găsim o relatare mult mai veche, din secolul XIX: „Acum începe cea mai interesantă și cavalerească parte a nunții, cursa de cai. Mireasa dă două premii pentru cei mai buni, un batic de mătase, cozonac și palincă cu miere. Locul întrecerii de regulă e drumul sau un teritoriu drept și frumos, unde vin toți nuntașii după miri. Au marcat punctul de plecare și linia de final; feciorii veniți călare se așează în linie, unul lângă altul și la un anumit semnal, pleacă în galop rapid. Primul care ajunge la linia de final, câștigă baticul de mătase, al doilea cozonacul și palinca cu miere. Acum, având în față câștigătorii, cu mândrie de câștigători, toți călăreții pleacă pe ocolite, ca să depășească nuntașii aflați pe drumul spre casa unde se va ține nunta ; pe drum îi servesc din ploscă pe toți cu care se întâlnesc, a refuza este nemanierat. Chiuind și strigând, călăreții intră la casa de nuntă, unde nevasta cu solemnitate dă premiile câștigătorilor. După asta urmează așezarea la masă.” (Orbán Balázs, 1868)
Căruțe și călăreți, având mirele în mijlocul lor, după ce au traversat Voineștii, ajung la Casa Nedeii. Însă, la fel ca la nunțile voineștene, întâlnesc un obstacol: la poarta Casei Nedeii, nu pot intra decât dacă mirele și nașul își dovedesc generozitatea, punând un ban în găleata pregătită de neamurile miresei.
În sfârșit, are loc „cerutul miresei” – colăcăria/ colăceria, unul din cele mai frumoase momente ale întregului ceremonial al Sântiliei.
Urmează „hora miresei” – nuntaşilor li se prind flori de nuntă în piept (în ultimii ani, acestea au fost cocarde tricolore). Spectacolul Sântiliei se continuă cu unele obiceiuri ale adevăratei nunţi tradiţionale de la Voineşti: bărbieritul mirelui, de către cel mai bun prieten, cu un brici de lemn, care semnifică trecerea de la viaţa de fecior la cea de om însurat.
Unul dintre cele mai amuzante momente ale Sântiliei: conchioluitul miresei (care semnifică trecerea fetei în rândul femeilor măritate şi, deci, renunţarea la codiţe, în timp ce i se cânta „ia-ţi mireasă ziua bună/ de la tată, de la mumă…” ), obicei care constă în aşezarea de către naşă a voalului pe capul miresei, iar pentru amuzament, mirele plasează pe capul miresei tot felul de obiecte: o basma, o pălărie, o lingură sau alte obiecte. După conchioluit, nuntașii se prind într-o a doua „horă a miresei”, mireasa iese în mijlocul horei, colacul i se ţine deasupra capului, mai apoi acesta este rupt şi împărţit tuturor, ca toţi să ia parte la bucuria tinerilor.
Un alt obicei îl reprezintă descălţatul naşilor de către miri. Mirele o descalţă pe naşă, iar mireasa pe naş, fiecare încercând să-şi dovedească abilitatea. Cel care termina primul, se spunea că va conduce viitoarea familie. Descălţatul este aranjat în aşa fel încât mireasa întotdeauna reuşeşte să scoată prima pantoful. În perioada interbelică, la nunțile voineștenilor, „la miezul nopții întreaga natură merge la nunișor, ducând colaci și turte. Aici se face desculțatul nunișorului: mirele la un picior și mireasa la celălalt, deodată. Nunișorul este însă pregătit așa ca întotdeauna mireasa să termine mai repede, oaspeții fac pe tema aceasta mult haz. Mireasa leagă apoi de piciorul nunișorului o basma, iar acesta, așa desculț cum era, lua mireasa la joc, în timp ce alții – spre a face haz – aruncau jar și paie aprinse pe jos, pentru nunișorul desculț.”( Nicolae Vleja, Monografia comunei Covasna)
Apoi, naşul împreună cu mireasa, iar mirele cu naşa, dansează breaza pe paie aprinse, cu rol de purificare şi fortificare, invitându-i pe nuntaşi la dans şi petrecere.
Între toate aceste momente, toți nuntașii sunt invitați la dansuri tradiționale: hora, sârba, breaza, ciobănașul, oița. Nu lipseşte Hora Sântiliei, unde se prind toţi nuntaşii şi mulţi dintre spectatori și unde flăcăii dau fetelor alese păpușa de caș – vestitele păpuși de caș, gaj al dragostei, făcute în vechime de ciobani pentru iubite, sunt oferite acum de organizatori participanților la Sântilie.
Toate aceste momente ale Sântiliei sunt supravegheate atent de la „masa bătrânilor” așezată strategic, în fața Casei Nedeii. Aici iau loc „înțelepții satului”, oameni în vârstă ai comunității. Să nu uităm rolul lor în vechime – căsătoriile erau făcute doar cu binecuvântarea bătrânilor. „Da’ atunci știți cum era? Mai mult babele măritau. Babele, moșii…că și la Sântilie, eu țiu minte când s-a măritat soră-mea a mare, nu stăteau jos ginerele și mireasa la masă, stăteau în picioare, ăilalți mâncau și ei stăteau în picioare. Atunci cam bătrânii făceau nunta.”, după cum ne spune Constantin Muntean, născut în 1933.
După horă, oamenii din poiană sunt delectaţi cu întrecerile între tineri: trântele ciobăneşti şi ridicarea pietroiului. Pentru a-şi dovedi puterea şi isteţimea, şi pentru a face o bună impresie fetelor, flăcăii îşi măsoară forţele într-o trântă ciobănească. Câştigător este declarat cel care îşi doboară toţi adversarii, şi primeşte ca recompensă cel mai frumos berbec. Învingătorul concursului de ridicare a pietroiului, greu de aproximativ 120 kg şi pictat în culorile tricolorului, primeşte din partea organizatorilor un miel. În zilele noastre, aceste întreceri sunt făcute pe două categorii de vârstă: pentru copii și pentru tineri.
În tot acest timp, alături de Casa Nedeii se află o stână tradițională, unde spectatorii pot vedea cum se pregăteşte caşul, pot gusta jintiţă proaspătă sau bulzul ciobănesc pe jar, alături de o pastramă de oaie veritabilă. De asemenea, în interiorul stânii se află o expoziție cu obiecte necesare oieritului: crintă, răvar, cobiliță, găleți de lemn etc., atât de bine cunoscute voineștenilor, dar de un interes nemaipomenit pentru turiști. Alături, se pot vedea expozițiile de rase de oi (prilej pentru crescători de a schimba informații prețioase, dar și de fală) și de câini ciobănești. Urmează apoi programul artistic de cântece şi dansuri populare, de obicei de înaltă ţinută.
Voineștenii resimt lipsa Sântiliei lor. E ca și cum pandemia le-a răpit o parte din felul lor de-a fi, o parte din moștenirea lăsată de străbuni. Dar ei trăiesc cu speranța unor vremuri mai bune, în care Nedeia Mocănească să adune iarăși mii de oameni în Valea Zânelor. Căci Sântilia voineștenilor nu este doar a locului, cum erau nedeile de altădată, ci a Țării întregi, a Neamului.
Prof. drd. Florentina Teacă
