Fragment din volumul Profesioniștii noștri 27. Vasile Lechințan – istoric, scriitor, om al cetății, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2020, volum care în scurt timp va putea fi lecturat pe saitul bibliotecii digitale Eurocarpatica (www.eurocarpatica.ro)
– Prietene Vasile, ai fost la toate ediţiile simpozionului Românii din Covasna şi Harghita. Ce prieteni ţi-ai făcut aici!
– În primul şi primul rând m-am împrietenit cu frumoasa şi buna familie Ioan Lăcătuşu. Familia ta este pentru mine un punct luminos pe harta municipiului Sfântu Gheorghe, unde m-am simţit întotdeauna acasă. Doamna Felicia este o gazdă minunată, mă „spiona”, cu un aer dezinteresat, abia mai târziu m-am prins, ce mâncăruri îmi plăceau pe care le pregătea mama demult, ca apoi, a doua zi, vedeam numai că erau pregătite de către Doamna Felicia mâncăruri preferate de-ale mele. Un veritabil spionaj… gastronomic. Apoi o iubesc ca pe propriile nepoate pe frumosa Ioana Lăcătuşu, împreună cu familia ei minunată, soţul, Laurenţiu, şi copiii Cezar Ioan şi Natalia. Colaborările noastre la simpozioane şi la redactarea unor cărţi şi reviste au fost perfecte, în interesul demnităţii naţionale şi al adevărului ştiinţific. Apoi m-am simţit mereu respectat şi am colaborat foarte bine cu IPS Ioan Selejan, azi mitropolit al Banatului. Avea şi a are o privire de om al Renaşterii în privinţa interesului nostru naţional şi al Bisericii Ortodoxe Române. Foarte bună colaborare o continuu cu PS Andrei, episcopul Covasnei și Harghitei. Să amintesc apoi constelaţia de alte inimi dragi mie, întâlnite în participarea mea an de an la simpozioanele mari din Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc şi Covasna pe care le-ai organizat: părintele Ilie Moldovan din Sibiu, istoricul Ioan Ranca din Târgu Mureş, preoţii Ioan şi Antonie Tămaş de la Vâlcele, Prof. Vasile – Bebe Stancu, avocat Ioan Solomon, col. Ioan Roman, prof. Petre Străchinaru, dr. Valerii Kavruk din Sfântu Gheorghe, Doamnele Violeta Pătrunjel Popescu, azi în Milano – Italia, Ana Grama şi Liliana Oprescu din Sibiu, Ioana Cristache-Panait, Maria şi Elena Cobian-Băcanu, Liliana Trofin, Oana Dumitriu, Lily Rain şi Ovidiana Bulumac din Bucureşti, Rodica Pârvan, Maria Peligrad, Maria Monica Stoica, Ligia Dalila Ghinea, Luminiţa Cornea și Ciprian Hugianu din Sfântu Gheorghe, Florentina Teacă din Covasna, Mihaela Aionesei din Târgu Secuiesc, Corina Bărăgan Sporea din Vama Buzaului, Ana Dobreanu din Miercurea Ciuc, Doina Dobreanu din Subcetarte, Catinca Agache din Iaşi, Elisabeta Marin din Braşov, apoi istoricii, cercetătorii şi sociologii Alexandru Porţeanu, Radu Baltasiu, Corneliu Mihail Lungu, Alin Spânu, Ioan Opriş, Ilie Bădescu, Constantin Secară, Ioan Giurcă, Mihai Nicolae din Bucureşti, istoricii şi cercetătorii Vasile Oltean, Constantin Catrina şi pr. Sebastian Pârvu din Braşov, Ilie Şandru şi Costel Lazăr din Topliţa, Alexiu Tatu şi Mihai Racoviţan din Sibiu, Adrian Deheleanu de la Timişioara, Tudor Răţoi din Turnu Severin, Doru Dobrean, Nicolae Bucur şi pr. Laurenţiu Panciu din Miercurea Ciuc, Liviu Boar, Virgil Pană, Lazăr Lădariu, Ioan Sabău Pop, Dorel Marc şi Cornel Sigmirean din Târgu Mureş, Silviu Văcaru de la Iaşi, Nicolae Moldovan de la Vâlcele, Vilică Munteanu, Anton Coşa, Bejan de la Bacău, pr. Florin Bengean din Reghin, pr. Marius Banciu de la Sărămaş, Eugen Cristea de la Arad, Zeno Millea din Aiud şi foarte mulţi colegi din Arhivele Naţionale şi muzee din întreaga ţară şi cercetători şi oameni de cultură din Chişinău, Cernăuţi, Novisad, Paris, SUA. Nu în ultimul rând îl amintesc cu drag pe destoinicul tehnoredactor de la Centru din Sfântu Gheorghe, prietenul Mihail Broanăr.
– Ce părere ţi-ai făcut, după atâţia ani de participare la aceste manifestări despre ele, ca rost și importanţă?
– Sunt un adevărat fenomen, unic în România postdecembristă, de solidaritate între români, datorită împrejurărilor cunoscute, de continuă respingere din partea maghiară a elementului românesc în zonă cu scop politic clar precizat, fără înconjur, de creare a unei autonomii pe criteriul pur etnic în zonă. Aşa s-au solidarizat cu românii din Covasna şi Harghita numeroase spirite patriotice de anvergură, cu o formaţie ştiinţifică veritabilă. Şi totul se datorează unui nucleu de aici, pot zice unei inimi de Om cinstit, echilibrat, patriot adevărat din spiţa celor pe care ţara noastră s-a bazat întotdeauna, „nomenclaturistul” fost viceprimar în comunism la Sfântu Gheorghe, Ioan Lăcătuşu.
– Ei, hai, lasă perierile că n-avem timp de ele, şi nici nevoie…
– Ai dreptate, Ionică, și eu sunt stânjenit când cineva mă laudă, dar adevărul trebuie cunoscut.
– Te rog să-ţi aduci aminte de câteva momente din îndelungata şi rodnica noastră colaborare.
– Desigur, cea mai mare victorie a colaborării noastre de-a lungul timpului este cea din perioada 1997-2002, când am lucrat la redactarea volumului „Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură. Era deci la cumpăna mileniilor. A aşteptat lucrarea noastră cu mare interes IPS Ioan Selejan, ceea ce ne-a încurajat foarte mult. A zis să punem în carte toate urmele convieţuirii româneşti cu secuii în această zonă, să nu lăsăm nimic la o parte ca neimportant sau dificil, să primeze adevărul. Cum aveam eu în vedere o astfel de lucrare, de dimensiuni mai mici, bineînţeles, am venit la Sfântu Gheorghe cu geamantanul meu de fişe pentru fiecare localitate în parte și le-am cuplat cu foarte preţioasele voastre fişe, ale tale şi ale colegei Violeta Pătrunjel și ne-am pus pe muncă, ocrotiţi cu marea-i generozitate de Doamna Felicia Lăcătuşu, cu bunătăţi culinare, cu dulciuri, fructe și vorbă bună. Am fost găzduit astfel la familia ta minunată vreo două săptămâni în faza de încheiere a lucrării. Eram de invidiat ce condiţii minunate de viaţă şi de lucru am avut. Au răspuns cu informaţii şi completări la lucrare, cu un cuvânt de binecuvântare: IPS Ioan Selejan, acad. Nicolae Edroiu, arheologul Gheorghe Lazarovici şi alţii. Cartea a apărut la Editura Grai Românesc a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, la Miercurea Ciuc, în 2003, şi a ajuns la 750 de pagini, majoritatea color. Jertfa românilor din istorie, care și-au aparat aici limba şi neamul, merita acest efort al nostru.
– Dar despre colaborarea la volume pe care le-am îngrijit împreună, sau ai scris prefeţele?
– A fost, de fiecare dată, un entuziasm şi o speranţă luminoasă colaborarea la volume importante reeditate, despre românii din secuime. Aşa am scos împreună și volumele: Gheorghe Popa-Lisseanu – Originea secuilor şi secuizarea românilor, reeditare, Editura România Pur şi Simplu, Bucureşti, 2003, volum îngrijit împreună cu Vasile Lechinţan, postfaţă de Ioan Ranca, 233 p.; Strană de strigăt românesc. Proiectul interbelic al „reromânizării secuizaţilor”, de Octavian M. Dobrotă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ioan Lăcătuşu şi Vasile Lechinţan, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2013, 368 p.; Academicianul Horia Colan la 90 de ani: o sărbătoare a lumii academic clujene, ediţie îngrijită de Ioan Lăcătuşu şi Vasile Lechinţan, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2016; Nicolae Iorga despre secui și rostul lor între români, volum îngrijit de Ioan Lăcătușu, prefață de Vasile Lechințan, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2014; Valer Vodă, Un român alungat se destăinuie, prefaţă de Vasile Lechinţan, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2015; Ioan Lăcătuşu, Viața publică din Sfântu Gheorghe – Covasna (1919-1989). Cronologie, Cuvânt de binecuvântare de PS Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, prefață de Vasile Lechințan, postfață Vasile Stancu, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2017, 692 p.; Dr. Maria I. Negreanu, Românii din Târgu Secuiesc și satele învecinate după condica Bisericii Ortodoxe din Târgu Secuiesc (1781-1898), ediție îngrijită de Ioan Lăcătușu și Ciprian Hugianu, prefaţă de Vasile Lechinţan, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2018, 318 p.; Ioan I. Russu, Românii și secuii, Ediția a II-a, ediție îngrijită și Prefață de Ioan Lăcătușu și Vasile Lechințan, Cuvânt înainte la ediția a II-a de Ioan Opriș, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2019; Profesioniştii noştri 22. Ioan Lăcătuşu la 70 de ani, volum îngrijit de Vasile Lechinţan şi Vasile Stancu, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2017; Profesioniştii noştri 11. Gelu Neamțu la 75 de ani, volum îngrijit de Ioan Lăcătușu, Vasile Lechinţan şi Vasile Șt. Tutula, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2016.
– Îţi mai aminteşti de interviul pe care l-am dat, la Radio Cluj, regretatului publicist Constantin Mustaţă, când am fost împreună toată ziua în oraş, fără să-mi spui că vei intra în direct, în timpul transmisiei?
– Regretatul prieten al nostru Constantin Mustață era un veritabil om de Radio. Câte asemenea discuţii în direct nu le făcea de ziua cuiva, fără să ştie interlocutorul de surpriza ce i se pregătea. Aşa am conspirat şi noi „împotriva ta”, la Radio, în direct. Era o lume frumoasă încă, o viaţă socială şi culturală de nivel înalt, dl. Mustaţă, originar de dincolo de munţi, a adus la Cluj spiritul colocvial de pe acolo, al românilor care le place să glumească, să vorbească, să comunice.
– Ce ne poţi spune despre perioada studiilor doctorale?
– A fost o muncă îndârjită de cercetare a numeroase documente din fondurile bine păstrate de atunci Comitatul Turda și Scaunul Arieş. Mai puţine s-au păstrat, din păcate, din fondul Prefectura judeţului Cluj. Un gând pios de recunoştinţă trebuie să o aduc aici atunci pensionarei colege Livia Someşfălean, care m-a ajutat la unele traduceri dificile, mai ales din presa maghiară din 1848-1849. Am colaborat foarte bine cu dl. Gelu Neamţu, care mi-a fost îndrumător. La presusţinere mi-a făcut o figură de dascăl adevărat: scrisesem într-un loc că, din păcate, românii au fost mai puţin înarmaţi, la Bărăi, când au fost prinşi prefectul Alexandru Bătrâneanu şi tribunul Vasile Simonis, iar dl. Gelu Neamţu mi-a zis că un istoric imparţial nu zice „din păcate” pentru cineva, că pentru partea adversă era „din fericire”. Ai fost la susţinere cu o echipă dragă din Sfântu Gheorghe și cred ca a ieşit bine.
– Dar despre colaborarea cu TV Transilvania Live.
– A fost o demonstraţie de forţă a mea să caut evenimente şi imagini care să contureze „destinul” fiecărei zile a anului, cu ceea ce s-a petrecut mai interesant în urbea de pe Someşul Mic. Colaborarea a fost zi de zi, neîntrerupt, timp de aproximativ un an şi jumătate. A avut ecouri favorabile şi de la telespectatori din Bucureşti, de exemplu. Dar faptul mi-a amânat finalizarea tezei doctorat.
– Să presupunem că eu nu ştiu nimic despre ceea ce ai scris cu referire la zona noastră, vorba aceea „Eu îs mic / Nu ştiu nimic…” Cu ce te lauzi că ai adus nou şi valabil cercetărilor şi istoriografiei trecutului românesc din zona Covasna – Harghita?
– În primul rând cu publicarea listelor cu românii din scaunele secuieşti din conscripţia de la 1614. A fost o mare bucurie a mea să pot publica şi comenta această listă, fiind citat de unele surse maghiare, ceea ce e mare lucru. Sigur, citat în sens de procentaj mic al românilor în zonă la vremea acelei conscripţii. Principalul este că lucrarea mea a fost acceptată şi nu boicotată sau contestată de istorici maghiari, deoarece este onestă şi corectă. Eu pot doar să le reproşez că nu mi-au citat observaţia mea, foarte pertinentă, că pe lângă românii atestaţi în mod sigur de mine din documentul respectiv, mai pot fi şi alţii cu nume şi prenume complet maghiar, cum era acel Cseplö János, despre care nu ştiam că este român dacă nu se preciza în mod expres că este olah fi, adică valah, român. Admitem, desigur, că nu era un procentaj mare de români în zonă, dar nu era nici un exclusivism etnic maghiar în scaunele secuieşti, o puritate etnică maghiară / secuiască, aşa cum retroactiv îşi plasează unii dorinţele să o (re)considere, desigur, în scopuri politice şi deloc oneste. Am adus apoi conscripţii inedite şi nominale ale românilor din unele localităţi din scaunul Odorhei din secolul următor, cel al XVIII-lea, când erau în Porumbenii Mari şi Bodogaia, de exemplu, câte două biserici româneşti, una ortodoxă şi una greco-catolică. Am fost din nou fericit, mai ales că mă raportam la savantul I.I. Russu, care a cules nume de români de pe cruci, din cimitire din secuime, şi, iată, eu am norocul să „culeg” nume din documente originale de epocă, incontestabile. O altă contribuţie şi fericire a mea a fost dicţionarul de cuvinte româneşti împrumutate de secui de-a lungul secolelor, de la români până la 1918, pe care l-am completat şi din surse inedite de arhivă. Fiecare cuvânt găsit era o fericire, pentru că se vedea amploarea fenomenului la secui, care trăiau într-o mare de români, şi pentru că fiecare cuvânt românesc împrumutat nu este altceva decât o punte de legătură româno-maghiară şi implicit ne gândim cu multă simpatie la secuiul care a pronunţat aceste cuvinte însuşite în vocabularul său cotidian, neobligat de nimeni. Nu folosesc nicio ordine, decât cea sufletească, pentru a spune că am adus apoi nou şi mulţimea de nume de secui, de ordinul miilor, care au solicitat paşapoarte în 1857 pentru a pleca în Ţara Românească şi Moldova, în scopul obţinerii unui venit necesar traiului. A fost, apoi, o colaborare frumoasă a mea cu regretatul medic şi pasionat de trecut, patriot luminat, Octavian Gr. Zegreanu, cu care am contribuit la aducerea în prim plan a corespondenţei românilor din secuime cu prestigioasa revistă „Gazeta Transilvaniei”. A fost o fericire şi pentru faptul că aceste documente nu mai erau seci, ele aveau şi un farmec literar, dezvăluiau şi viaţă românească din zonă. M-am bucurat apoi să găsesc şi oficiali de stat români în secuime până la 1918, inclusiv comiţi ai secuilor români în Evul Mediu, fenomen neabordat de nimeni până acum. Am lămurit apoi o parte a problemei incitării secuilor prin presa maghiară de la Cluj şi Debreţin la 1848-1849, problemă asupra căreia voi reveni cu noi cercetări. Am scos apoi la iveală un căpitan român al lui Mihai Viteazul peste cetatea Odorhei, pe Ştefa Luţul, şi faptul că Mihai Viteazul a ridicat o biserică ortodoxă în Odorheiu Secuiesc. Am adus apoi la lumină ceea ce a publicat ziarul „Szekely Nemzet” despre români în perioada 1886-1887, în perioada când statul ungar îşi făcea un titlu de glorie să opreseze pe români. Şi acest studiu vreau să-l continuu. Mai am proiecte, altele, dar ai spus să mă rezum la ceea ce am realizat deja. Cu acestea mă laud, mai importante, de aceste realizări mă bucur, pentru că astfel am adus o susţinere istorică reală, bazată pe documente beton, vieţii româneşti în această parte de ţară.
– Care este cea mai mare satisfacţie a ta, acum, la împlinirea vârstei de 70 de ani?
– Cea mai mare satisfacţie a mea este, curios lucru, timpul uriaş calendaristic, dar scurt pentru sufletul meu, de cercetare în arhive și biblioteci şi încântarea descoperirilor mele neaşteptate. Trebuia să ţin un jurnal al acestor fericiri luminoase.
– Dar cel mai mare regret?
– Pe de-o parte e cel mai mare regret al meu că târziu am început să intru în Biblioteci și Arhive, pe de altă parte, totuşi, nu regret (sunt două simţăminte opuse, care mereu se bat cap în cap), pentru că am crezut în dezvoltarea României socialiste şi de aceea am intrat în lumea muncitorească, deşi educaţia mi-a fost de intelectual, eram mândru cum se construieşte ţara și că are astfel o istorie constructivă. Mă bucura văzând în „Scânteia” câte blocuri şi obiective noi erau construite la Piatra Neamţ, la Miercurea Ciuc, la Bucureşti în cartierul Vatra Luminoasă etc, la Baia Mare şi peste tot. Iubeam enorm ţara, şi atunci, şi pentru acest chip al ei „crescător”. Dar aceste faţete ale vieţii mele trebuie să le analizez mai bine. E drept că eram tânăr şi că viaţa o credeam că este eternă.
– În calitate de istoric patriot, dar şi de analist avizat al evoluţiilor, sau mai bine zis involuţiilor din societatea românească actuală, cum vezi mersul României şi al românilor în viitorii ani?
– Brucan ne-a dat 20 de ani ca sa ne revenim. A fost foarte generos, deşi noi „turbam” de furie pentru că ne-a azvârlit peste atâta timp cu speranţa în normalitate. Privesc înapoi cu furie la cum ne-au condus unii de la conducerea ţării. Sunt furios şi pe universităţi că nu au dat oameni profesionişti politici, cum a dat Oxfordul, zeci şi zeci de prim miniştri şi oameni de stat. De aici trebuie să ne vină oameni, de la Şcoala românească.
– Dar evoluţia relaţiilor interetnice româno-maghiare, în general, şi a celor din sud-estul Transilvaniei, în special?
– Aici statul român dacă se lasă desfiinţat, este de datoria societăţii civile să suplinească, prin mijloace democratice acest rol. Trebuie să se implementeze cele mai bune practici europene în gestionarea relaţiilor interetnice în zonă, să se elimine tentativele părţii maghiare de creare a unei societăţi imposibile pentru românii minoritari.
– Îţi mulţumesc pentru sinceritatea acordată acestui interviu, prin intermediul căruia cititorii vor putea cunoaşte momente importante din viaţa şi activitatea ta, pusă în slujba binelui public, informaţii care altfel se pierdeau în negura uitării. Şi cu acest prile îţi mulţumesc pentru prietenia statornică, sprijinul calificat şi colaborarea rodnică, materializată în câteva lucrări de referinţă pentru istoria, cultura şi spiritualitatea românească din Arcul Intracarpatic. La mulţi, binecuvântaţi şi spornici ani, pentru a putea „goli sertarele”, respectiv valorifica, ştiinţific şi editorial, zecile de lucrări aflate în diferite stadii de redactare. Doamne ajută!
