Persoanele cu handicap sunt lăsate (din nou) să se descurce singure
…Am tot amânat să scriem despre un subiect care ne-a intrigat, o chestiune extrem de spinoasă şi gravă pentru persoanele cu handicap: disponibilizarea însoţitorilor personali. Tot speram – în naivitatea noastră – că va veni o zi când chestiunea aceasta presantă îşi va găsi rezolvarea. Numai că, se vede treaba, nici vechii şi nici noii guvernanţi nu prea îşi fac timp cu astfel de “fleacuri”, soluţionarea doleanţelor şi necazurilor fiinţelor defavorizate de soartă fiind mereu amânate sau lăsate pur şi simplu, de izbelişte. E mai comod aşa…
Anii au trecut, problemele au rămas
În ultimii 22 de ani am scris, de nenumărate ori, despre suferinţele şi frustrările bolnavilor imobilizaţi în cărucioare, urmărind pas cu pas zbaterile conducerii, dar şi ale unor membri din cadrul Asociaţiei distroficilor neuromusculari de la Vâlcele. Pe lângă supărările lor permanente, iată că, pe fondul crizei economice, a intrevenit o nouă lovitură, încă o nedreptate, suferinzii fiind privaţi de prestaţia însoţitorilor personali, care le lipsesc ca aerul, întrucât sunt dependenţi de aceştia.
Autorităţile Administraţiei Publice Locale din întreaga ţară, inclusiv din judeţul Covasna, cunosc foarte bine situaţia, însă ridică neputincioase din umeri, argumentând că nu mai există fonduri pentru această prestaţie umanitară. Din nou s-a apelat, fără pic de remuşcare, la principiul păgubos ce a funcţionat în toate momentele de cumpănă ale perioadei post-decembriste: “Descurcaţi-vă singuri, cum puteţi!”, li s-a transmis indirect beneficiarilor. De necrezut!!!
Ştim, pe vremea comuniştilor, oamenii cu dizabilităţi erau ignoraţi, marginalizaţi, întrucât nu puteau munci. Chipurile…“trândăveau”. În gândirea obtuză şi inumană a ceauşiştilor ei reprezentau un fel de paria ai “societăţii multilateral dezvoltate”.
După Revoluţie am constatat, din păcate, că democraţia şi libertatea de care ne-am bucurat cu toţii le-a adus semenilor nostri năpăstuiţi, mult prea puţin bine. Deşi, spre a fi corecţi, trebuie să spunem că s-au făcut unii paşi înainte. Numai că, de vreo doi ani, recesiunea, bat-o vina, i-a împins iar înapoi pe bieţii oameni.
Prea puţină lume cunoaşte necazurile semenilor defavorizaţi de soartă
Reglementările în vigoare precizează că persoanele cu dizabilităţi încadrate în categoria de handicap grav beneficiază, fără nici o discuţie, de asistenţi personali. Aceştia trebuie plătiţi la nivelul salariului asistentului social debutant din unităţile bugetare. Ca atare, serviciile de specialitate din cadrul consiliilor judeţene, locale sau primăriilor sunt cele care au datoria să realizeze măsurile de asistenţă socială în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap sever.
Aşadar, asistenţii personali la care ne referim sunt angajaţi de către primării, fiind plătiţi din bugetele locale. Scurt şi cuprinzător. La începutul lunii aprilie a.c., în judeţul nostru figurau nu mai puţin de 631 de astfel de salariaţi cu totul speciali. Dar câţi vor mai rămâne? Aceasta este întrebarea.
Din păcate, prea puţină lume ştie ori se interesează care sunt problemele semenilor cu dizabilităţi. Fiecare le ştie pe ale lui, cui să-i mai pese de alţii?
De aceea, am stat de vobă, pe îndelete, cu un om care de-o viaţă se confruntă cu asemenea probleme: dl. Stelian Schipor, din Sfântu Gheorghe, imobilizat într-un scaun cu rotile.
După ce domnia sa a epuizat demersurile petiţionare, în această primăvară s-a văzut nevoit să adreseze un Memoriu conducerii Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, în care arăta, pe larg, cu ce greutăţi se confruntă această categorie defavorizată a populaţiei României.
În calitate de persoană cu dizabilăţi severe, cât şi exponent al membrilor Asociaţiei persoanelor cu handicap, plus al însoţitorilor angajaţi, făcând referire la situaţia inacceptabilă legată de disponibilizarea asistenţilor personali, dl. Schipor roagă guvernanţii, inistă, somează factorii comptenţi să abroge Ordonanţa de Urgenţă 84/2010, ce a complicat atât de mult lucrurile.
Un abuz ce trebuie urgent corectat
Printre altele, în documentul semnat de dl. Stelian Schipor se arată: ” În Legea 448/2006 se stipulează că, în situaţia în care angajatorul nu poate asigura încadrarea unui asistent personal, se acordă indemnizaţia prevăzută la alineatul 4, indiferent de opţiunea exprimată, potrivit prevederilor alin. 1 şi 4 ale acelui act normativ. După cum prevede şi articolul 44, autorităţile Administraţiei Publice Locale au obligaţia de a angaja şi salariza asistentul individual al persoanei cu handicap grav. Acestuia trebuie să i se garanteze plata indemnizaţiei lunare, în cazul în care persoana cu handicap grav sau reprezentantul ei legal a optat pentru aceasta. Ca atare, disponibilizarea preconizată a acestor asistenţi o considerăm un ABUZ!
Nu uitaţi că sunt copii, tineri cu autism lăsaţi fără asistenţi personali. Există şi alte categorii de oameni cu dizabilităţi ce nu mai pot avea alături un sprijin. Închipuiţi-vă un tânăr, un adult imobilizat, ce trebuie să aştepte până vin de la serviciu aparţinătorii ori vreun membru al familiei, pentru a-i da de mâncare sau a-l ajuta să-şi rezolve alte nevoi fiziologice !?
Dacă nu se mai respectă prevederile Legii 448/2006, ce fac bolnavii ce trebuie să ţină diete, un regim alimentar drastic, care urmează un tratament ? Nerespectarea prescripţiilor medicale le poate pune în pericol viaţa (şi aşa fragilă) a acestor bolnavi, grăbindu-le sfârşitul. Asta se vrea ? ”
Efecte dramatice
Stelian Schipor a precizat că, în opinia sa, Ordonanţa de Urgenţă 84/2010 a fost adoptată în grabă, fără o analiză de fond prealabilă, de impact, de studiu. Însă, din păcate, acest act produce deja efecte dramatice, lăsând persoanele cu handicap grav fără ajutorul zilnic de la însoţitori, în absenţa cărora se descurcă cu greu, sau deloc.
Multe primării au desfăcut, deja, contractele de muncă ale asistenţilor persoanelor cu dizabilităţi, raportând la centru că s-au făcut… economii, disponibilizând din personal bugetar umflat artificial!
Considerând Ordonanţa de Urgenţă 84/2010 ca fiind injustă, dar mai ales la presiunea beneficialor afectaţi, unele prefecturi din ţară au anunţat că vor ataca acest act, în contencios administrativ.
Hăţiş birocratic
În calitate de semnatar al Memoriului, domnul Schipor ne-a spus că, în ultimele zile, mai multe persoane interesate l-au sunat pentru a–i cere părerea în ceeea ce priveşte „ameninţarea” ce planează asupra persoanelor cu handicap grav, care ar putea rămâne fără însoţitori, aceştia riscând să fie disponibilizaţi la ”cerere” sau prin demisie impusă. Acesta a precizat faptul că, încercând să intre în hăţişul birocratic al autorităţilor, spre a vedea ce se urmăreşte, de fapt, cu aceste disponibilizări, a aflat, în sfârşit, de ce sunt sacrificaţi chiar ei: trebuie făcute economii “cu orice preţ” la bugetul de stat. Şi cine sunt “risipitorii”? Handicapaţii!
Stelian Schipor îndrumă persoanele angajate ca însoţitori a persoanelor cu handicap să NU semneze actul de renunţare la serviciu! Acesta a menţionat că, în caz că acest lucru le-a fost impus , respectivii însoţitori trebuie să ceară de urgenţă reîncadrarea în muncă, pe postul deţinut anterior.
„În numele colegilor de suferinţă îmi exprim convingerea că, măcar de această dată o să apară o soluţionare favorabilă. Altminteri, ne vedem siliţi să apelăm la Comisia Drepturilor Omului de la Parlamentul European, spre a ni se face dreptate ! Nu ameninţ pe nimeni. N-am nici o putere din fotoliul meu cu rotile. Reprezint doar o simplă voce a unui om ce s-a zbătut mult, după Revoluţie, să facă ceva pentru persoanele cu handicap. Cum nimeni nu ne ajută, am decis să mă adresez Ministerului de resort, presei. Ca mine gândesc toţi cei aflaţi în situaţie similară“ a declarat Stelian Schipor.
O comparaţie edificatoare
În încheierea discuţiei noastre, interlocutorul ne-a mai povestit ceva extrem de sugestiv: „În vara anului 2010 mă aflam în Germania, la nişte prieteni. Trebuind să fac nişte acte la Primăria dintr-un oraş, prietenul meu neamţ a intrat în sediu, pentru a mă ajuta, iar eu am rămas în maşină. Însă, imediat a venit după mine, trimis de angajata instituţiei care i-a spus : «Cum să stea oaspetele nostru în maşină, în caldură atât de mare? Mai ales o fiinţă cu dizabilităţi?» În 40 de minute am avut toate actele terminate, mi-au mulţumit pentru aşteptare şi mi s-a urat drum bun spre casă, în România! Oare, la noi, când va fi posibil aşa ceva ?”, s-a întrebat, cu speranţă, Stelian Schipor.
Horia C. Deliu
