„Povestea comorii voineștenilor”, carte ce poartă semnătura prof. drd. Florentina Teacă, apărută în anul 2020 la Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, încheie o frumoasă trilogie – un ansamblu format din trei povestiri având ca temă străbunii meleagurilor covăsnene, după cum ne dezvăluie și titlul.
Comoara voineștenilor la care se face referire în paginile cărții, nu este alta decât vestita așezare dacică „Cetatea Zânelor” ridicată în urmă cu aproape 2000 de ani și situată pe un pisc montan din localitatea Voinești-Covasna. Loc unde a fost descoperită după dezastrul ecologic din noiembrie 1995, când în urma unei furtuni cumplite, arborii smulși din rădăcini au scos la iveală părți din zidurile cetății. Cercetările efectuate de-a lungul anilor au scos la iveală numeroase fragmente de ceramică și monezi datând din perioada dacică şi romană, ceea ce a stârnit multe povești. Deși specialiștii nu confirmă acest fapt, o legendă spune că cetatea ar fi fost ultimul loc de refugiu al regelui Decebal, unde ar fi murit după înfrângerea suferită în luptele cu romanii. Tot una dintre legende mai spune că „din șapte în șapte ani se deschide o poartă care arată drumul spre lada plină cu aur și care stă deschisă o noapte întreagă, până la cântatul cocoșilor. Oamenii au pierdut socoteala anilor, iar comoara dacilor a rămas în continuare îngropată în pământ.”
Cât este mit și cât este adevăr ne lămurește autoarea în cele 58 de pagini în care ne povestește despre cum a ajuns comoara mult râvnită pe meleagurile covăsnene. Nu știm dacă prof. Florentina Teacă a fost atrasă tocmai de acest mister în drumețiile ei cu elevii către cetatea dacică; cert este că, secondată de frumoasele ilustrații realizate de un artist plastic al locului, Alexandrina Elena Cășunean-Vlad, prof. Florentina Teacă reușește și cu această nouă carte să ne atragă într-o poveste fascinantă. O poveste care păstrează caracteristicele basmului clasic, cu personaje fantasice, pe un tărâm în care binele, credința și adevărul înving răul, dar căruia îi adaugă un final cu o tentă moralizatoare, numai bun de luat aminte în aceste vremuri care parcă și-au pierdut adevăratele valori și repere.
Înainte de a ne lăsa vrăjiți de invitația făcută de autoare, să ne amintim de cele trei povestiri, după apariția lor în ordine cronologică: Odiseea lui Iliuță – ciobanul trăitor acum vreo 150 de ani în „Poveste din Voineștii Covasnei” (Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2018), a lui Zinnas – războinicul de acum vreo 2000 de ani, din „Poveste despre noi, dacii din curbura Carpaților ”(Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2019), și cea despre care voi face referire în următoarele rânduri, care are ca personal central un model feminin, de data asta, frumoasa și curajoasa Raza-Soarelui-Răsare. Un personaj cu totul special care vine din trecutul îndepărtat, creionat astfel încât să ne dezvăluie trăsăturile femeii, străbuna care trăind pe lângă voinicii și neînfricații luptători, nu putea decât să moștenească o parte din caracterul lor puternic, gata de sacrificiu pentru binele comunității și a neamului din care face parte.
Cartea care, după părerea mea, cuprinde cea mai frumoasă poveste despre „Cetatea Zînelor” din cele trei scrise, este structurată pe șapte capitole mici, fiecare ilustrând în mod succint câte o poveste menită să ne conducă mai aproape de deznodământ. Povestea începe tare demult, pe vremea când Pământul „era stăpânit de zmei, căpcăuni, zâne, strigoi, iele, vrăjitori, uriași, magi, balauri – toți aceștia despre care oamenii de azi aud doar din legende.”(pag.9) Și ca-n orice poveste, existau și doi împărăți care se luptau să stăpânească lumea: Cel Alb și Cel Negru, care s-au războit până soarele viețuitor în crăpăturile pământului la vremea aceea, speriat de răutatea lor, a fugit pe cer unde a rămas în veci, luând odată cu el din puterea zeilor care trăiau până atunci pe pământ. Ce frumos și inedit reușește autoarea să găsească o explicație despre cum a ajuns soarele să stea agățat de cer, cum zeii au fost pedepsiți să-și piardă puterile din cauza răutății lor, și cum oamenilor le-a stat în putere să facă legile lumii noi, într-o vreme în care „toate au căpătat nesfârșite nuanțe, nesfârșite aparențe” (…), „nimic n-a mai fost simplu și clar”. Spre desosebire de basmul clasic, a cărui acțiune se desfășoară într-un spațiu imaginar, povestea închipuită de prof. Florentina Teacă se petrece pe mioriticul plai vizitat anual de mii de români, la câțiva kilometri de stațiunea Covasna. Nu o dată mi s-a întâmplat, cutreierând cărările de la poalele munților, să am sentimentul că printre copacii seculari se întrevăd personajele fantastice din cărțile prof. Florentina Teacă. Ori că prin văile unde se ascund cele 1000 de izvoare cunoscute pentru efectele terepeutice, se aud râsete de zâne fericite să-i vadă cum întineresc și se însănătoșesc cei ce gustă din apele fermecate de ele; ca semn de recunoștință și tainică legătură între zâne și oameni, rămasă încă din vremea când s-au aliat împotriva nemilosului căpcăun, așa cum vom afla din frumoasa poveste care generează alte și alte povești, din dorința de a găsi o explicație a zilelor noastre la efectele miraculoase ale tratamentelor aplicate în această stațiune aflată la poalele Munților Brețcului (o grupă muntoasă a Carpaților de Curbură).
Pe firul narațiunii suntem invitați, cu mic cu mare, căci povestea se adresează tuturor, să luăm parte la situații fantastice care pun deseori personajul principal în dificultate, tocmai pentru a-i scoate în evidență caracterul. Pe scurt, Raza-Soarelui-Răsare este nevoită să se confrunte cu mai multe situații dificile, cum ar fi întâlnirea cu strigoiul apărut ca din senin întruchipat într-un frumos fecior venit în sat s-o pețească. La vremea aceea, prin părțile locului trăia un căpcăun care strânsese atâta aur din „bir, jafuri și împilare”, încât se vedea nevoit să găsească „un plai dosit unde să-și îngroape comoara la loc sigur.” (pag.25) Așa se face că Avar crai care reprezintă forța răului, împreună cu „alaiul lui de războinici josnici, au dat de o poiană luminoasă, plină de brândușe, pe care s-au făcut repede stăpâni, deși știau că locul le aparițineau zânelor. Ca-n zilele genezei, în capitolul III, ni se prezintă „Cetatea comorii, pricină de război” …„În șase zile cetatea era făcută. Ziduri groase, înalte de piatră, porți grele de aramă, capcane peste tot și o mulțime de păzitori gata să verse sânge apărau aurul care timp de alte șase zile a fost cărat și depus în beciurile scormonite adânc în pământ, între ziduri.” (pag.27) Doar imaginându-ne toate acestea, ne putem da seama că peste vigilența războinicilor nu putea trece nici o pasăre în zbor. Și oricât au stăruit zânele să-și ia poiana înapoi, pe care căpcăunul ridicase cetatea, au fost nevoite să renunțe în fața disprețului cu care au fost întâmpinate, pentru a se sfătui ce vor face pe viitor. Este momentul în care reapare frumoasa fată din popor „cu un ulcior mare în brațe, cu poalele suflecate ca să n-o încurce la mers, și fluierând ca flăcăii” (pag.31) Venind din sat pentru a lua apă de la izvor, Raza-Soarelui-Răsare se întâlnește cu zânele care-i creează mai întâi o spaimă, apoi o stare de bine o însuflețește și-i dă puterea să le înfrunte. Zânele cetății care o îndrăgesc imediat ce o recunosc pe fata „dârză despre care povesteau oamenii și zeii că a făcut lucrul acela mirabil pe care muritorii nu l-ar îndrăzni în niciun chip” (pag.32), se hotărăsc să se alieze cu oamenii și cu fata cea vitează pentru a porni un război împotriva craiul căpcăun. În anii grei de luptă care au urmat, lupii cenușii ai pădurii au devenit aliații oamenilor și ai zânelor. De atunci, aflăm din poveste, că ar dura frăția lupilor cu oamenii, care mai târziu i-au cinstit punând însemnul lor pe steagul de luptă. Făcându-se referire, atât de ingenios, la steagul dacilor despre care se știe că era reprezentat de balaurul cu cap de lup şi trup de şarpe ce îi proteja în luptă.
Punctul culminant al poveștii este înfruntarea fetei cu căpcăunul, însoțită de două personaje simbolizând aliații binelui în ciuda înfățișării lor nu prea prietenoase: „Cenușă – lupul cel mare” și „șarpele cel galben” care li s-a alăturat călăuzindu-i spre locul de confruntare, având un rol esențial în salvarea fetei atunci când sabia căpcăunului se îndreaptă cu repeziciune spre ea. După cum se observă din scurta prezentare, povestea nu este lipsită de simboluri puternice: lup, șarpe, foc, duhuri, busuioc etc. Se invocă blestemele din recuzita folclorului popular, la care Raza-Soarelui-Răsare recurge atunci când aruncă firul de busuioc din sân în fața oștirii condusă de căpcăun, pentru a rupe blestemul aruncat asupra neamului său: „– Să-ți lepezi puterea așa cum lupul își leapădă părul și așa cum șarpele își leapădă pielea! Piei!!! Și atunci, minune: craiul și toată oștirea lui s-au făcut pe loc într-un roi de muște din cele mari, urât mirositoare, sticloase, verzi. Și au zburat în aiurare și zboară încă.” (pag.49)
Iată că, după ce în primele două cărți în prim plan au fost: dârzenia, curajul, reprezentat de personajele masculine, în cartea „Povestea comorii voineștenilor” ne este adusă în atenție femeia – izvor nesecat de înțelepciune, de credință, la fel de puternică și curajoasă pe cât de gingașă. „Ce s-a făcut cu aurul, cu cetatea, cu zânele și cu oamenii” după confruntarea binelui cu răul, aflăm din capitoul V care are chiar acest titlu. Că banii sunt ochiul diavolului, știm și noi din realitatea noastră, dar nu mi-am putut închipui că după o asemenea luptă, aurul ascuns în cetate să devină motiv de dispută. Așa se face că după ce zânele și-au luat cetatea înapoi, printr-o minune a Celui de Sus, aurul împrăștiat prin cetate după ce au încercat să-l împartă certându-se între ei, zâne și oameni, a dispărut. Oameni rătăciți și plini de lăcomie încă-l mai caută și în zilele noastre, sperând că măruntaiele pământului le-ar putea descoperi drumul către poarta comorii. După ce vor citi povestea până la final, se vor liniști, căci vor înțelege unde se află adevărata comoară.
Îndrăznesc să afirm că prof. drd. Florenita Teacă, ea însăși o comoară nedescoperită pentru cultura spațiului geografic unde trăiește, deși nu asta și-a propus când a scris prima povestire, după cum ne informează în cuvântul de „lămurire”, a reușit o premieră pentru județul Covasna, și nu numai. Această trilogie ar putea fi predată celor mici pentru o mai bună înțelegere a istoriei din cele mai vechi timpuri, dar și ca lectură suplimentară, având același scop, de a dezvălui într-un mod plăcut și inedit, fapte istorice, fie ele și fantastice, care ar putea fi reținute mai ușor învățate sub forma unor povestiri. Nu știu niciun autor care să fi scris într-un mod atât de miraculos, tainic, și în același timp simplu, duios și pe înțelesul tuturor, despre frumusețea spirituală a poporului nostru din cele mai străvechi timpuri, cu tot ce cuprinde ea: tradiții, port popular, superstiții, blesteme dar și credințe de nestrămutat. Se simte seva extrasă din belșug din rădăcina străbună în fiecare cuvânt scris, în fiecare scenariu închipuit chiar după caracterul autoarei, binecunoscută publicului covăsnean, și nu numai, pentru activitățile cultural-literare menite să desăvârșească, în mod firesc, comoara noastră cea mai de preț, cultura covăsneană, prin șlefuirea caracterelor tinerilor învățăcei pe care cu atâta dragoste îi modelează și-i îndreaptă spre însușirea adevăratelor și trainicelor valori.
Cartea „Povestea comorii voineștenilor” care poate fi încadrată, ca și celelalte două apariții editoriale, la legende și basme pe meleaguri covăsnene, ne poartă pe firul ei narativ într-o lume fantastică, unde evenimentele se petrec conform viziunii artistice ale autoarei, și propriului său stil, devenit inconfundabil, în care, personaje simple au puteri supranaturale și chiar se pot metamorfoza. Povestea este un elogiu adus străbunilor pe care prof. drd. Florentina Teacă îi venerează tocmai prin faptul că-i consideră deasupra oamenilor de rând, așa cum reiese din cuvântul lămuritor de la prima pagină: „Eroii scriiturii acesteia în trei povești sunt diferiți, trăiesc în epoci deosebite, dar sunt viguros legați între ei prin faptul că închipuie fiecare același personaj comun: strămoșul nostru, al celor din zona Covasnei. Așadar toponimia leagă pe aceștia despre care povestim și, desigur, codul moral pe care ei îl clamează – din aceste două motive îi iubim și-i vrem ca model. Trei ani, trei povești, o puzderie de strămoși. Ai noștri toți.” Toate cele trei povești se încheie cu un final fericit și au un caracter moralizator-educativ. Fiecare om are dreptul să aibă un țel personal, dar pentru îndeplinirea lui, nu trebuie să uite de adevăratele valori care oferă trăinicie vieții. Așa cum ne amintește autoarea, care de la comoara materială spre care râvnesc cei mulți și slabi duhovnicește, spre finalul poveștii, ne îndreaptă atenția către comoara spirituală a neamului românesc lăsată moștenire din neam în neam: Iubirea. „De mare trebuință este să ne dăm toți seama lămurit că putem avea cu adevărat o singură comoară: pe cea din suflet, pe aceea care ne face să fim harnici, să fim cu cinste bună, să ne venim unii altora în ajutor, să fim cu îngăduială și cu gând curat. Să ne iubim unii pe alții, asta-i comoara noastră, alta nu cunoaștem!”(pag.58)
O felicităm, îi dorim succes și sperăm să ne mai încânte și cu alte personaje, căci istoria spațiului nostru geografic îi oferă modele de străbuni și resurse inepuizabile.
Mihaela AIONESEI
