Trăind în cercul nostru strâmt, în care azi …nenorocul ne petrece, avem, totuşi, la îndemână o şansă uriaşă de a ieşi din acest cerc, şi anume eliberarea, libertatea prin Cultură. Am ajuns timpurile în care şansa nu o are doar câţiva privilegiaţi, ci fiecare om. Lectura ne este la îndemână. Cum gestionăm această şansă? Aici este secretul vieţii.
Noi, oamenii, suntem astfel făcuţi încât avem o nevoie uriaşă de a cunoaşte lumea. Ne place să ştim cât de multe despre viaţă, suntem avizi de cât mai multe aspecte ale înfăţişării Lumii şi a Vieţii din prezent şi din trecut. Cu însuşirea fundamentală numită curiozitate ne naştem. Ne bucurăm, de mici, de noi şi noi descoperiri ale aspectelor lumii, cu care ne îmbogăţim şi le luăm în stăpânire. Curiozitatea la vârsta maturităţii nu trebuie să se reducă doar la supravieţuire, ci la forme superioare de încântare a sufletului, la ştiinţă, la creaţie artistică. Aşa a progresat lumea.
Prin cele ce urmează ne introducem în lumea curiozităţilor de demult, selectate din cele bune – să le zicem, care ne încântă, care pot să ne lumineze norocul („Norocu-mi luminează!”), ne scot din orizontul cercului nostru strâmt, cum ni l-a definit Luceafărul, alias Eminescu.
De Crăciunul anului 1888, „Gazeta Transilvaniei” publica o frumoasă povestire cu tâlc a scriitorului rus Ivan Turgheniev, intitulată Virtuţile femeieştí, cu următoarea traducere: „Cu două ori trei zile înainte de Crăciun, bunul Dumnezeu dete o serbare în palatul său de azur. La serbare erau învitate toate virtuţile, dar numai virtuţile femeesci. Nici un bárbat, ci numai femei erau de faţă. Puteai vedea acolo multe virtuţi, una lângă alta, şi mari, şi mici. Cele mici erau mai drăgălaşe şi mai frumuşele decât cele mari, dar toate păreau a fi bine cunoscute şi prietenoase una cu alta. Dar deodată văzu bunul Dumnezeu două femei frumoase, care se părea că nu se cunosc de loc. Domnul casei apucă de mână pe una din ele, ca să o presinte celeilalte. – „Binefacerea“, zise uitându-se la cea dintâiu. – „Recunoscinţa“, adause el, arătánd cătră cealaltă. Amândouă virtuţile se uitară uimite una la alta. De la crearea lumei se ’ntâlneau aci pentru întâiaşi dată”. Povestirea este minunată prin deschiderea ce o oferă spre „palatul de azur” unde se petrecea serbarea din preajma Crăciunului, şi autorul atrage astfel atenţia asupra faptului că deseori nu ne exprimăm recunoştinţa faţă de o binefacere acordată de un semen de-al nostru.
Tot în anul 1888, aceeaşi minunată revistă „Gazeta Transilvaniei” publica nişte ştiri la care astăzi suntem foarte sensibili, referitoare la debutul vaccinării în România de către marele savant Victor Babeş, contra turbării. Se arată că
„Trei săteni din Transilvania, tocmai din Copşa, lângă Sibiiu, au sosit în capitală [Bucureşti] pentru a se supune tratamentului Institutului Bactereologic al profesorului Dr. Babeşu [Dr. Victor Babeş, vezi foto]. Aceşti nenorociţi au fost muşcaţi de nisce lupi turbaţi. Ceea ce e greu, e că muşcăturile, cari toate sunt la obraz, [şi] datează de şepte săptămâni. Cu toate acestea, inoculările [vaccinurile] au început”. Din păcate, nu au avut şansa de a fi vaccinaţi alţi oameni muşcaţi de un lup turbat. „Gazeta Transilvaniei” scrie că „În luna trecută [octombrie 1888], locuitorii din Şibişelu: Eliseiu Perşa, Vasilie Ciucuru, Vasilicanu Gligore, Gligore Pligoru, Plia şi Ioană Gligoru, apoi locuitorul din Loman Petru Andreiu Stancu au fost muşcaţi de un lup turbat. Cei trei dintâiu au murit de turbare, ear ceilalţi stau încă sub supraveghiare medicală. Oare aceşti sărmani Români n-au fost vrednici să fie trimişi de comitat la un institut bactereologic, dacă nu la Paris, unde e prea departe şi costă prea mult, dar la Bucuresci, unde e aproape şi cheltuelile sunt mici”. Interesant este că la Institulul Bacteriologic din Bucureşti (vezi foto) au plecat să fie vindecaţi, în decembrie 1888, şi „doi săteni de lângă [Buda]Pesta”, scrie „Gazeta Transilvaniei”, preluând ştirea din „Românulu“ de la Bucureşti. „Ei au fostă muşcaţi de un lup turbat. Unul avea bărbia scosă şi celă-laltă obrazul sfâşiat. D-l. Dr. Babeşu a început a le face inoculaţiune [vaccin]”.
Nu ne putem reţine mândria că România era în fruntea ştiinţei medicale europene în epocă.
Dr.Vasile Lechințan
