20 septembrie 2020. O zi de toamnă călduță, cu o lumină leneșă torcând pe la ferestre ca o pisică obosită de umblat toată noaptea hai-hui. Banală zi de duminică, după unii. Cu vibrații speciale, prin repetiția numărului 20, ne-ar contrazice numerologii care anunțau un an cu o puternică vibrație a numărului 4, încă din primele lui zile. Un an venit să ne învețe câteva lecții legate de răbdare, smerenie, iertare, acceptare. Într-un cuvânt, despre Iubire. Iubirea de Iubire, iubirea de a fi bun, iubirea de aproapele.
Despre o astfel de Iubire a fost și predica de duminică din Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Târgu Secuiesc, unde m-am aflat alături de vreo 25 de enoriași aparținând parohiei, dar și credincioși veniți de la parohiile din alte localități. Ascultam fascinată fiecare cuvânt spus cu blândețe de un preot cu părul sur, înveșmântat în alb, despre care avea să aflu lucruri extrem de interesante. Lucruri care vin cumva să confirme faptul că viața însăși este o cruce pe care o urmăm zi de zi, conștienți de ea sau nu, călăuziți fiind de ceva mai puternic decât propria noastră voință. Deosebirea o face felul în care știm să purtăm crucea care ni s-a dat pentru a ne scoate din starea pământeană și a ne îndrepta către cea spirituală, prin care cel mai adesea, gustăm din plin „beneficiile” crucii. Puțini sunt însă cei care înțeleg că trebuie să renunțe la cele lumești, dând la schimb o glorie pământeană de moment, pentru veșnicia bucuriei de dincolo. Într-o lume guvernată de „aici și acum”, tot mai puțini sunt cei care se gândesc sau fac ceva pentru a dobândi lumea de „dincolo”. Starea de nestare a lumii este dată în primul rând de traiul fără Dumnezeu. O lume în care pare că de ceva timp guvernează la tot pasul „răul” responsabil cu încurcarea căilor Domnului. În această duminică frumoasă, calea celor care au ajuns la slujba de duminică a fost luminoasă și binecuvântată la finalul ei cu un cuvânt de pus la dospit în adâncul sufletului.
„Suntem în Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci. Cei care am fost atenți când s-a citit din Sfânta Evanghelie, am auzit că Mântuitorul Iisus Hristos începe cu aceste cuvinte: „Cine vrea să vină după mine, să-și ia crucea singur și să-mi urmeze mie.” Iată, iubiți credincioși, care este îndemnul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci, cine vrea! Mântuitorul Iisus Hristos nu obligă pe nimeni ca să-L urmeze pe El. Ce înseamnă să-L urmezi pe Hristos? În Evanghelia care s-a citit în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, se spune că Dumnezeu din iubire de oameni a dat pe unicul său fiu. Deci, care este sentimentul prin care El dă? Din Iubire de oameni. (…) Dacă împlinim prima poruncă, aproape le împlinim pe celelalte. Prin Iubire ne asemănăm cu Dumnezeu. (…) Împărăția Lui Dumnezeu nu înseamnă ceva abstract, ci starea noastră sufletească, starea noastră de bine. Nu poți să fii cu sufletul împăcat dacă-l urăși pe aproapele sau pe fratele tău. Împlinirea sau luarea crucii înseamnă să împlinești poruncile lui Dumnezeu.”
În intervenția domniei sale, părintele Petru, despre care nu știam decât că a fost coleg de facultate cu preotul paroh Dan Iosif Cața, ne-a vorbit și despre plânsul nostru interior pe care nu-l aude nimeni în afară de Dumnezeu, pe care nu-l vindecă nicio avere, îndemnând astfel creștinii la rugăciune, singurul medicament al sufletelor. Căci sufletul, mai spunea dumnealui, „este mai mare decât lumea aceasta, decât orice avere de pe lumea aceasta.” O spunea cu convingerea omului care a lăsat multe în urmă înainte de a ajunge la această înțelepciune. Un mesager al Domnului venit să ne însufletească, să ne aline cu lumina din cuvinte. Pentru că noi, trăitori în acest spațiu geografic mai neprietenos, avem nevoie să fim susținuți moral din când în când. Exemplul dumnealui, venit în concediu în stațiunea Covasna, poate fi urmat și de alți preoți aflați în aceeași situație. Binele se va revărsa asupra tuturor, ca atunci când după multe zile mohorâte și ploioase, razele soarelui vin să ne aducă puțină mângâiere în această lume aproape glaciară în care se pare că a încremenit tot ce ține de suflet.
Curioasă din fire, i-am smuls câteva informații doamnei preotese de la care am aflat că cel care ne vorbea era părintele Petru Moraru, că a slujit mai întâi la o parohie dintr-un sătuc, apoi a ajuns la o parohie din București, că a fost pilot de meserie… Asta da, chiar era o știre! Cum poate un om care ani de zile a cucerit înălțimile, să se smerească într-atât încât să ajungă păstor de suflete? Singurul mod de a afla era de a pune câteva întrebări, așa că, după terminarea slujbei mi-am făcut curaj și m-am apropiat de altar. Surprinși de ineditul situației, dumnealui că-i pun întrebări, eu uluită să descopăr atâtea lucuri minunate despre omul în alb, ne-am lăsat furați de conversație. Descoperisem ascultându-i predica cât de dor mi-a fost, cât de flămândă am fost, mai bine zis, de un cuvânt care să-mi atingă sufletul. De la mulțumirile pentru lumina lăsată în urma predicii, am trecut direct la întrebări.
– Am aflat cu uimire că ați fost pilot. Câți ani?
– Treizeci de ani.
– Vai de mine! Și de la atât de aproape de Dumnezeu cum ați ajuns și mai aproape de Dumnezeu, slujind chiar în casa Lui?! Ați avut o revelație, s-a întâmplat ceva …
– A fost de la Dumnezeu. Nu mi-am propus din copilărie. Nu a fost cum spun copiii în general: eu vreau să mă fac pilot… Niciodată! Niciodată! La fel și cu preoția. Nu m-am gândit niciodată. Aveam o profesie, aveam salariu, aveam de toate…
– Și totuși, cum ați ajuns să urmați cursurile Facultății de Teologie? Trebuie să se fi întâmplat ceva care a declanșat…
– Colegii cu care am mai discutat, pun pe seama faptului că am catapultat dintr-un MiG-21 și pentru că am scăpat cu viață, m-am apropiat de Dumnezeu. Nu! Aproape de biserică am fost dintotdeuna. Mă ducea bunica de mână când eram copil.
A fost simplu.Voia Lui Dumnezeu!
În fața unei astfel de evidențe, nu sunt prea multe de adăugat. Mă uitam la muntele de blândețe și smerenie din fața mea care timp de treizeci de ani se luase la întrecere cu norii, la modestia cu care povestea, zâmbind uneori, despre lucruri atât de mărețe. Treizeci de ani în care avusese poate cele mai grele misiuni ca pilot militar. Avea expresia unui om împlinit, împăcat, fericit. Fericirea aceea pe care nu o poți descrie în cuvinte. Este ca o rază de soare pe chipul omului căreia nu-i poți prinde strălucirea. Aveam în fața mea un om cu o lecție de viață călăuzită de puterea Duhului Sfânt care l-a coborât de la înălțimile albastre cucerite, la „înălțimile” uneori întunecate, stâncoase ori prăpăstioase ale sufletelor pe care le-a avut în grijă din 2005, când a fost fost hirotonit preot. Anii i-au fost un lung șir de experiențe și lecții pe care le-a învățat cu sârguință prin școlile și parohiile pe unde a slujit până în noiembrie 2012, când este numit și slujește ca preot la Biserica „Sfântul Haralambie” Parohia Flămânda, București, o parohie foarte aproape de Patriarhie.
Prezența părintelui Petru Moraru, în duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, a fost o bucurie pentru cei care i-au înțeles pe deplin cuvintele. Un mesager al Sfâtului Duh care l-a trimis pentru a ne arăta un model de conduită, de ascultare a cuvântului Domnului. Un exemplu concret de a duce crucea după cum ți s-a dat, cu smerenia și dragostea față de apoapele, sentimente care l-au călăuzit mai apoi, către o viață duhovnicească. Eram uimită de pacea sufletească pe care o emana. M-aș fi scufundat mai în adâncul conversației, dar nu am vrut să depășesc limitele bunului simț. M-am mulțumit să constat că există o putere divină care veghează foarte aproape de noi, care ne încarcă și ne încearcă, tocmai pentru a ne depăși limitele și a ne descoperi partea spirituală care stă neexploatată în fiecare din noi.
Ne-am despărțit promițând că voi ajunge într-o zi la Biserica unde se adăpostește și o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, poate chiar într-un pelerinaj cu părintele Iosif și câțiva enoriași din parohie. M-a binecuvântat făcând semnul crucii pe creștetul capului meu prea semeț parcă, în fața acestei modeste măreții. Și în zâmbetul îngăduitor al dumnealui mi s-a dezvăluit singurul adevăr valabil al zilelor noastre, limpede ca lumina zilei: în toate este voia Lui Dumnezeu! Așa cum și în sufletele în care sălășluiește Dumnezeu, dragostea este cea care dictează faptele.
În fapte plăcute Domnului să ne întrecem și să dobândim prin rugăciune acea claritate de care fiecare suflet are nevoie pentru a ști că este pe Calea Domnului. Precum zicea Sfântul Silvan:„ să audă în sufletul lui răspunsul lui Dumnezeu şi să se înveţe să înţeleagă călăuzirea cea de la Dumnezeu… aşa noi toţi avem nevoie să ne învăţăm să recunoaştem voia lui Dumnezeu; iar de nu ne vom învăţa, nu vom cunoaşte niciodată această cale.”
Mihaela Aionesei, Târgu Secuiesc
