În adolescenţă, citeam în ogradă, acasă, la umbra socului mare din gardul către badea Constantin, fabuloasa cronică a lui Miron Costin Letopiseţul Ţării Moldovei, carte care pentru sufletul românesc este o minune. Te introduce, prin expresii, prin limbaj, direct în Moldova cea romantică şi plină de forţă românească medievală. Acolo sunt descrise două nunţi importante şi fastuoase: una a Mariei şi una a Ruxandei (aşa a scris Costin), fiicele lui Vasile Lupu, domnul Moldovei, prima căsătorită cu Janusz Radziwiłł, hatman lituanian din uniunea statală polono-lituaniană, în anul 1645, a doua cu hatmanul cazac Timuș Hmelnițki în 1651, ultima este şi subiectul frumosului roman istoric al lui Sadoveanu Nunta domniţei Ruxanda.Sunt nunţile de aur ale istoriei noastre vechi, cunoscute mai în detaliu, care au ţinut şi 12 zile, cu „Meşteri de bucate aduşi din alte ţări, dzicături, giocuri [dansuri], şi de ţară, şi străine. Curtea podobită toată şi strânşi boierii şi căpeteniile ţării, feciori de boieri, oameni tineri, la alaiuri pe cai turceşti cu podoabe…”
Eu făceam legătura cu nunta cea fastuoasă a vecinei domnişoara Tilia a lui badea Iacob, din zorii copilăriei mele. Şi am avut o revelaţie: poate chiar în timpul acestor nunţi ale Moldovei din mijlocul secolului al XVII-lea va fi fost şi în satul nostru o nuntă, a unei fete ţărănci de la noi, tot frumoasă, ca domniţele Maria şi Ruxanda. Am întrebat pe mama ce nume vechi de femei erau în satul nostru de demult, ca să pot să-mi imaginez mai bine nunta de la noi din acelaşi veac cu cel moldav. Mama mi-a zis, după ce m-a întrebat că de ce-mi trebuie să ştiu, totdeauna mă descosea: de ce?, câteva nume vechi din sat pe care le ştia: „Palagie, pe leliia Palagie ai şciut-o, vecişiina, apoi Solomniiie – gi lângă moară, Iliiiană, Todosâie, Matroană, Susană, Titiană – gi-a lui Sărmăşanu, Floare, Finiiică – gi-a lu Matei primarul neam, Fironiiică, Anucă, Dochiţă – ai auzât ge Sâmniionu Dochiţâ, Nastasâie, Mină – pe mătuşî-ta Mină a lui Zacuţu o şcii şî pe Mina gi după Tău, Irină, Măriuţă –numele mniieu nu-i fain?, Aniisâie, doar o şcii pe mătuşâ-ta Aniisâie ce-l are pe Cica lui Santina, Trandă, Savetă, Victorie, Samfiră, Samforă, Armaliiie, Aniiişcă, Iliiişcă, Măriucă, Frăsână, Paraschivă, Cristină – nu-ţ placişie numele lui bună-ta?, Cangină – numiliie soră-mi, Măriucă – numiliie soră-mi gi la Timişoara, Rafilă, Firoană, şî mai sânt…”.
Cam aşa mi-a zis mama, cu pauze de gândire. Am rămas, pur şi simplu uluit şi emoţionat de această lume veche a Silivaşului de Câmpie, parte din lumea de demult a mamei mele dragi. Aşa că mi-am ales un nume echivalent cu domniţa Ruxanda a lui Vasile Lupu, de exemplu o frumoasă ţărancă, Tranda de la noi, care va fi avut şi ea o nuntă în secolul al XVII-lea, cum va fi fost o nuntă, tot atunci, într-un sat din Gorj, una în Maramureş, una în Haţegul cu nobili români, ca şi în Maramureş, una în Bihor, una în Hotin, Orhei sau în Soroca, în Basarabia, una în Oltenia, una în Săliştea Sibiului, una în Ţara Lăpuşului, una în Ţara boierilor făgărăşeni, una în Sălajul istoric, una în Ţara Oaşului, una în părţile Sătmarului, una în Vrancea, una în Timiş, una la Ipoteşti, una în Ţara Năsăudului, una în Bucovina şi tot aşa pe plaiurile româneşti datinile nunţilor trăiau vii în popor. Măcar să îndrăznim să ni le imaginăm, pentru că au existat, dacă nu le avem descrise şi pe acestea mai „mici” din acel veac, desigur, mai modeste ca ospăţ, dar cu „meşteriţe” de bucate autohtone, foarte talentate. Făceau o supă de găină cu hurezi extrem de delicioasă, apoi tocană de oaie, friptură de găină, de viţel şi de porc, sarmale la cuptor, pită proaspătă, cozonaci şi alte bunătăţi cu nimic mai prejos la gust ca la curţile domneşti ale voievozilor noştri.
Dr. Vasile Lechințan
Foto: Domniţa Ruxanda, una dintre cele mai frumoase românce ale Evului Mediu.
