În seara zilei de 3 august 1919, trei escadroane ale Brigăzii 4 roșiori, comandate de generalul de brigadă Gheorghe Rusescu, au intrat în Budapesta, urmate fiind, a doua zi, de grosul trupelor române. În seara zilei de 4 august, comandantul Comandamentului Trupelor din Transilvania, generalul Gheorghe Mărdărescu, primea defilarea unui detaşament compus din Regimentul 4 vânători, un escadron din Regimentul 23 artilerie şi un divizion din Regimentul 6 roşiori. În ordinul de zi adresat „bravilor ostași ai Comandamentului Trupelor din Transilvania”, generalul Gheorghe Mărdărescu sublinia: „Faptul săvârșit de voi va rămâne pe vecie înscris în Cartea Neamului și în istoria omenirii. Sunt nespus de mândru că v-am comandat și adânc recunoscător tuturor pentru inima ce ați pus în înfăptuirea izbândei”.
Intrarea trupelor române în Budapesta a constituit punctul final al campaniei armatei române de eliberare a Transilvaniei și eliminare a regimului bolșevic al Republicii Ungare a Sfaturilor care constituia un factor de instabilitate în Europa Centrală prin politica sa agresivă pentru menținerea granițelor așa-zisei „Ungarii Milenare”, fără a ține seamă de aspirațiile legitime ale naționalităților nemaghiare din cuprinsul fostului „regat al Sfântului Ștefan”.
Reproducem mai jos descrierea acestui memorabil eveniment istoric așa cum apare în lucrarea Enciclopedia Armatei României, subcapitolul Campania pentru eliberarea Transilvaniei (1918-1920), subcapitol elaborat de istoricul Costică Prodan:
Până spre seara zilei de 31 iulie, cavaleria română a ajuns pe aliniamentul localităţilor Héves şi Pély, la 10 km vest de Tisa, iar toate grupurile române au trecut dincolo de râu. Trupele române au continuat înaintarea în zilele următoare. Din informaţiile primite, generalul Gheorghe Mărdărescu a tras concluzia că inamicul a renunţat să mai opună rezistenţă, retrăgându-se, sub protejarea unor mici detaşamente, spre Budapesta.
Dezastrul militar suferit de Armata Roşie ungară a avut consecinţe în plan politic. La 1 august, social-democraţii au impus guvernului sfaturilor, condus de Antal Dovcsák (24 iunie – 1 august 1919), să-şi prezinte demisia, fiind adus la putere un executiv condus de Peidl Gyula (1 august – 6 august 1919). La şedinţa Consiliului Central al Muncitorilor, din 2 august 1919, la care a participat şi Kun Béla, se arăta că „proletariatul ungar, când s-a plasat pe punctul de vedere al dictaturii, conta pe trei factori. El credea într-o promptă realizare a revoluţiei mondiale, într-o înaintare victorioasă a trupelor ruse şi în spiritul de sacrificiu al poporului ungar. Aceste condiţii nu s-au realizat în măsura scontată. Proletariatul statelor occidentale nu s-a situat într-un mod decisiv alături de Republica Sfaturilor […]. Înaintarea ruşilor, în urma dificultăţilor multiple cu care s-a găsit confruntată armata rusă, nu a avut proporţiile impuse de lupta pe care noi o aveam de susţinut […]. O mare parte a proletariatului ungar nu mai era dispus să facă sacrificii mai mari pentru revoluţia Sfaturilor […]. Am fi putut să nu cedăm. Dar dacă revoluţia ungară ar fi fost înăbuşită într-o baie de sânge, noi n-am fi adus un serviciu nici revoluţiei mondiale, nici revoluţiei ungare. Aceasta este raţiunea pentru care guvernul a luat decizia de a se retrage”.
Înaintarea impetuoasă a forţelor române a surprins total inamicul, până la 3 august capitulând în faţa lor 6 divizii de infanterie ungare – 1, 2, 4, 5, 6 şi 7 – şi cele 3 brigăzi independente – de secui, muncitorească şi internaţională –, ceea ce însemna un efectiv de 1.235 de ofiţeri şi mai multe zeci de mii de soldaţi. Totodată au fost capturate însemnate cantităţi de armament, muniţii şi alte materiale de război. Practic, armata ungară roşie a fost destrămată. În general, trupele ungare au fost dezarmate prin comandamentele proprii, iar soldaţii dezarmaţi nu au fost luaţi prizonieri. De cele mai multe ori, după dezarmare, soldaţii erau lăsaţi să plece acasă.
Brigada 4 roşiori română, comandată de generalul Gheorghe Rusescu, după ce a interceptat la Albertirsa calea ferată Cegléd, Budapesta, urma să se deplaseze spre Kecskemét pentru a manevra din spate diviziile 2 şi 4 infanterie ungare. Generalul român a trimis spre zona stabilită doar 5 brigăzi, celelalte 3 brigăzi, sub comanda sa, s-au îndreptat spre Budapesta.
Primele subunităţi române care au intrat în Budapesta, în seara zilei de 3 august, au fost cele 3 escadroane din Brigada 4 roşiori, comandate de generalul Gheorghe Rusescu, ce aveau ca întăriri 2 grupe de mitraliere şi o secţie de artilerie compusă din 2 tunuri. La bariera de est a oraşului, generalul român a fost întâmpinat de o delegaţie a noului guvern care a cerut ca trupele sale să nu intre în Budapesta. Acesta însă, după ce a ordonat ca tunurile să fie puse în poziţie de tragere, şi-a făcut apariţia în Budapesta în fruntea cavaleriştilor săi. Pe timpul nopţii, efectivele române – aproape 400 de militari – au fost cartiruite în cazarma „Arhiducele Joseph”. În dimineaţa zilei următoare, Divizia 2 cavalerie şi diviziile 1 şi 2 vânători române au continuat înaintarea spre Budapesta. Unităţile de cavalerie au depăşit oraşul şi au realizat un cap de pod la 3 km vest de Capitală, în timp ce Divizia 1 vânători a preluat sub control partea de est a oraşului, pregătind intrarea trupelor române în deplină siguranţă.
În seara zilei de 4 august, la orele 18.00, generalul Gheorghe Mărdărescu primea pe bulevardul Andrassy defilarea detaşamentului compus din Regimentul 4 vânători, un escadron din Regimentul 23 artilerie şi un divizion din Regimentul 6 roşiori. Descriind momentul defilării trupelor române în Budapesta, generalul Gh. Mărdărescu nota: „Ţinuta ofiţerilor şi a trupei era impunătoare, trupele au fost primite de public cu linişte, încredere şi chiar cu simpatie”. Pentru obiectivitatea necesară în astfel de ocazii prezintă interes însemnarea însărcinatului cu afaceri al Marii Britanii la Bucureşti, Frank Rattigan, trimisă, la 6 august, către Foreign Office: „Sunt informat că trupele române la intrarea în Budapesta au fost primite, dacă nu cu entuziasm, în orice caz, cu o aparentă satisfacţie de populaţia ungară”. Satisfacţia se datora, desigur, rolului jucat de armata română în căderea regimului comunist.
În următoarele două zile, limitele capului de pod din vestul Budapestei au fost împinse spre 35-40 km, până pe linia localităţilor Veszprém şi Győr. În acest spaţiu au fost dezarmate ultimele trupe ale armatei roşii ungare.
În general, acţiunea militară a României s-a bucurat de aprobarea opiniei publice din ţările aliate, multe periodice, personalităţi politice, diplomaţi făcându-şi cunoscute opiniile în această privinţă. Victor Antonescu, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Paris, informa Bucureştiul că „Presa franceză este unanimă în a face elogiul armatei române pentru intrarea în Budapesta şi recunoaşte marile servicii aduse de armata română Aliaţilor şi civilizaţiei”. Printre periodicele amintite de Legaţia României la Paris în rapoartele sale se numărau „Le Temps”, „Le Figaro”, „Journal de Débâts” ş.a.. De la Washington, rapoartele diplomatice arătau că cele mai influente gazete nord-americane comentau favorabil ocuparea Budapestei. De la Londra, rapoartele diplomatice conţineau aceleaşi aprecieri culese din presa engleză: „ […] atitudinea marelui cotidian conservator «The Morning Post» continuă să ne fie favorabilă”. De la Bucureşti, însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii, Frank Rattigan raporta la Londra: „Probabil că niciun om rezonabil n-ar mai susţine acum că acţiunea de a rezista atacului temerar îndreptat contra ei [României – n.a.] de unguri, înfrângerea şi urmărirea resturilor inamicului bătut până la Budapesta n-au fost justificate”
