Foarte mult mi-aş fi dorit să fi avut şi satul copilăriei mele cel puţin un roman al vieţii lui istorice vii, pentru fiecare secol în parte, de la Renaştere încoace, de când Umanitatea şi-a întors privirea şi spre sine, din secolele XIV-XVI până la noi. Am fi avut şi noi, pe fiecare treaptă de civilizaţie, scene din viaţa reală a strămoşilor noştri.
Dar, o perspectivă descoperită nu demult, ne vine în ajutor: din documente ale Comisiei de Împăciuire care funcţiona în Silivaşu de Câmpie în comunismul anilor `50-`60 reiese un adevărat material de roman istoric al satului de demult, prin pricinile de judecată ajunse la acest for sătesc, unde „judecători” – membri ai comisiei – erau oameni de mare omenie din sat şi secretar era învăţătorul Peterfi Filon, zis Lonu, un intelectual de mare demnitate şi onestitate al satului nostru. Pricinile de judecată nu erau mari, lumea rurală fiind vie, se mai năşteau conflicte pe care satul le putea rezolva şi nu toate erau de neîmpăcat ca să treacă mai departe la judecătorie sau la tribunal. De obicei, conflictele se iscau în pătura mai săracă a satului şi mai toate ne trimit prin analogie cu secole în urmă, imaginându-ne că aşa se va mai fi întâmplat şi demult.
Una dintre pricini era mutatul „hatului” (mejdiei, liniei de hotar care desparte două proprietăţi de teren) de către cineva în favoarea sa. La 7 septembrie 1957, locuitorul Ioan S. chema în faţa Comisiei de Împăciuire pe consăteanul său Iacob S. lui M. „pentru următorul fapt: fiind cu terenurile vecini cu haturile în partea de hotar După Deal, zis Mănăstire, sus numitul a brezdat şi a făcut şanţ, fără să fiu şi eu anunţat, şi a plantat sălcii chiar şi în terenul meu, ceea ce nu este permis de lege, numai la o distanţă oarecare, şi tot din hat mi-au cosit două brezde, spunând că eu nu trebuie să am decât o suprafaţă de 0,8 ha, însă eu am o suprafaţă de 1,0 ha la Mănăstire, arabil şi 0.15 ha şi fânaţ”. Precizează că a primit acel teren prin HCM (Hotărârea Consiliului de Miniştri) nr. 3522 din 1953. (Prin această hotărâre s-au acordat atunci, din terenuri rezerve de stat, ţăranilor „cu pământ puţin şi cu forţe de muncă disponibile” anumite suprafeţe, în completare până la cel mult 5 ha a suprafețelor lor agricole). Reclamantul mai adaugă faptul că „tot sus numitul a arat şi drumul ce duce la pădure, la Izvor, de nu avem pe unde circula cu carele”. Numeşte martor pe badea Gavril de după Deal (Gliga Gavril), ce locuia sub pădure, şi dacă „va fi nevoie”, va chema şi pe alţii. Cerea să trimită Comisia un delegat “la faţa locului, […] din partea sfatului, pentru a se măsura terenurile şi a se delimita haturile” şi astfel să fie luate terenurile în evidenţa Sfatului Popular (Primăriei). Avem astfel o scenă de viaţă reală pe care lumea rurală le va fi înregistrat întotdeauna în lista nescrisă de demult a vieţii ei privind „haturile” de pământ. Scena se petrecea într-un peisaj de basm, lângă pădurea Mănăstirii, la izvorul de unde beam şi eu întotdeauna apă, când coboram de la Curmătură de-a curmezişul, pe cărare, mergând la via noastră de la Mănăstire.
Foto Marin Teglaş: Pădurea Mănăstirii, în fundal; se vede drumul alb-gălbui ce urcă la Curmătură. În stânga punctului roz era via noastră, azi pâlc de acăţi.
Dr. Vasile Lechințan
