Ne mirăm şi suntem fascinaţi mereu cum de marii artişti pictori din Occidentul secolelor XVI-XVIII au găsit atâtea peisaje de rai pe pământul patriei lor. Dar să ne aducem aminte câte locuri paradisiace găseam noi, în copilăria noastră, pe teritoriul satului nostru natal drag şi câte au avut şi strămoşii noştri în secolele trecute. Le lipsea însă pictorul să le conserve acele minuni.
Acolo, în spaţiul fericirii noastre, noi nici nu ne puneam problema să fim îngrijoraţi, credeam că deja armonia şi frumuseţea fiecărui paradis descoperit sunt înregistrate în suflet, mereu vii, pentru veşnicie. De la micile pârâiaşe de pe drum ce se formau din topirea zăpezii, sclipind orbitor în soarele cald de primăvară, până la frunzişul de un verde crud care tocmai învia, la drumul prăfuit de vârtejuri de vânt puternic vara, la culorile amestecate ale covorului de flori de fânaţ, toate creind stări de spirit minunate, o lume armonioasă şi bună.
Dar semnificaţia acestei lumi ne-o crea sufletul nostru din dor faţă de viaţă, de acum şi de demult. De exemplu, fântâna cu cumpănă înaltă din drum, cu vecinele ei plante sălbatice înalte de mătrăgună, de o vitalitate uimitoare, cu fructe ca nucile de mari, dar pline de ţepi, îmi evoca Evul Mediu rural al nostru, decor al vieţii unei lumi de demult a strămoşilor noştri, pe care voiam eu să o cunosc şi să o înţeleg. Puterea sufletului copilăriei este enormă, sufletul pastela acel amalgam de semnificaţii lumii reale, îi dădea valoare şi magie printr-o iubire enormă, a noastră, pentru spaţiul în care trăiam.
La fiecare pas respiram poezia unui peisaj, de exemplu acăţii înalţi plini de flori albe grele, unde roiau albinele, era o poezie pură, eternă, dar erau şi frumuseţi de-a dreptul minunate pe care le priveam râvnite, cum erau perii înalţi, de din jos de ogradă la lelea Anuţă, îi vedeam printre leaţurile gardului din drum plini de pere aurii, în soare. Eram fericiţi că există atâta frumuseţe şi atâta promisiune de bunătăţi gustoase, de parcă erau ale noastre. Şi nu era vară să nu ne aducă lelea Anuţă şi nouă pere coapte, în şurţ. Apoi tot peisajul copilăriei îmi era drag: până şi liţionii din gard îmi erau dragi, melinii (lufele de liliac) cu explozia lor florală vie şi parfumată, sticleţii, foşnetul tulpinilor porumbului copt toamna, colbul ridicat pe drum de vârtejuri de vânt înainte de furtună, puii de găină ce se ţineau piscuind de cloşcă prin ogradă, tatăl meu tăind lemne de foc cu securea la tăietor (un trunchi gros de acăţ uscat, peste tot crestat de lovituri), mama turnând leşie peste albituri într-un ceaun afară, surorile torcând şi cântând, bătrânele adunate pe prag la lelea Palagie de din sus de noi în poveşti, fetele din vecini pieptănându-şi părul bogat şi lung, bătrânii adunaţi la noi şezând pe lemne şi povestind din viaţa lor de demult, toată lumea rurală vie şi bună pe care o întâlneam.
Apoi nu ne păsa că aveam hăinuţele peticite, modestia lor nu transmitea decât candoare – am observat la alţii -, în pasiunea care ne prindea în diferitele jocuri de peste zi nu se mai „vedeau” petecele. Aveam dorinţa aprigă de a trăi tot ce-i frumos din viul vieţii. Şi cine ar fi crezut atunci că fericirea noastră nu va merge tot aşa, la infinit. Copiii trăiesc fericirea într-un prezent perpetuu.
Dr. Vasile Lechințan
