Foto: Zona Intorsura Buzăului
Text îngrijit de Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
Plânsul supremei bucurii
(Este descrisă primirea emoționantă făcută ostașilor români de către românii din Întorsura Buzăului – bătrâni, femei și copii, „singurii rămași neridicați de „alispan”, din aşternut, în ceasul botezului de foc” – n.n.)
Până la „Întorsura Buzăului” se mlădie de-a lungul apei un colier de sate. În ploaia de raze, albele cuiburi, ale căror acoperişuri sunt muiate în carmin, par pietre scumpe.
Trecem frumos încolonaţi, sărbătoreşte. Un bătrân, ca aceia din basmele noastre, ridică dreapta spre oastea „Craiului Ferdinand” şi-ngenunchind în poarta casei, strecoară printre salbele de lacrimi, cu ochii spre Cerul dreptăţii răzbunătoare: „Ajută-le lor, Doamne, şi sfântă zi de astăzi”! Pretutindeni ne întâmpină: femei, din ochii cărora picură diamante; fecioare cu verbine roşii pururea amintitoare de sânge de martiri – şi stoluri de copii. Şi cât ne-ndeamnă micuţii ăştia! Urarea lor ne pătrunde şi ne obligă ca o poruncă. Nicicând n-a mers mai în tăriile inimii „Trăiască România Mare” decât în clipele când urarea asta ni s-a părut lipsită de orice banalitate, ieşind din slova istoriei însăşi: dela aceşti copii fără tată.
Printre crâmpeie de întrebări şi răspunsuri aflăm jalea din noaptea de ieri. N-a rămas preot ori învățător care să nu fi fost ridicat de „alispan”, din aşternut, în ceasul botezului de foc. Şi niciun fecior dela cincisprezece ani, n-a fost cruțat de jandarmi. Iar unde s-a găsit lipsa vreounuia, au zălogit pe mama însăşi.
În lacrimile de întâmpinare n-am găsit totuşi plângerea nimănui. Dela bătrânul cu capul descoperit şi ochii umezi şi până la copilul care pridideşte, în brațele maicii sale chiar, să tălmăcească o bucurie, noi am găsit un popor ce oficiază o zi de adevărată sărbătoare, în plânsul supremei bucurii.
Cu voie bună, ai noştri merg pururea înainte. Chipul lor vioi şi senin s-a deschis ca o carte. Ei văd în drumul lor oameni cu acelaşi grai în care li arată o recunoştinţă neaşteptată. Dar mai ales, sunt pătimiţi acei bătrâni cu plete albe, lungi, şi văduvie multă e pe meleagurile acestea. Iar dorurile sunt neîncăpute, de vreme ce le mărturisesc copiii.
Şi inima soldaţilor se deschide pe nesimţite. Căci încet, dar sigur, în adâncurile ei necercetate, se legitimează supunerea la jertfa pentru care au fost chemaţi de „Ţară şi Rege”. Clipă de clipă se înfiripează în ochii lor, ce scrutează depărtările, avântul şi credinţa că ei sunt executorii unei porunci care vine – prin sângele lor – din adâncul vremilor. E porunca sângelui care zvâcneşte în tâmplele lor de viteji – şi numai acesteia îi urmează, oriunde-ar duce calea asta lungă şi necunoscută printre văi şi munţi.
Popas de război
(Un binemeritat popas, întrerupt de un atac surpriză a ostașilor inamici. Sunt prinși 100 de prizonierii, în rândul cărora erau și „ Români bănăţeni, care sunt veseli” – n.n.)
„Sita Buzăului” este o imensă piaţă de arme. Pe şoseaua mare, coloane de tunuri şi convoiuri de care. Pe uliţile satului ca şi pe luncă, şiruri de cai cu chingile în voie: aşa ca pentru un popas.
Tunarii, tinţaşi buni, au descoperit o „boltă” din care a plecat, la Viena, numai cu câteva ceasuri mai înainte, stăpânul. Cu câteva boccele într-o trăsură şi c-o spuză de copii într-alta, Ovreiul, văzând că s’au deschis „Vlahilor” porţile Carpaților, s-a grăbit să se retragă „cu punga şi cu viaţa”.
Sătenii care vin dinspre boltă, cu braţele pline de albituri şi bunătățuri, aruncă blesteme „fugarului” care le-a înveninat viaţa de când s-a auzit că va veni „Craiul Ferdinand” prin locurile acestea. Iar voinicii noştri, cei care au sosit „mai dimineaţă” în sat, găsind că au dreptate necăjiţii de Români, se apucară să facă ei înşişi, „la boltă”, o recunoaştere, care în lipsa formală a unui cuvânt de ordine, a devenit o nebunie contagioasă. Cărei necesităţi vor fi corespuns acele mănuşi, umbrele, dantele luate de ai noştri, de la boltă, n-am înţeles niciodată. Abia de-am priceput ceva din atmosfera aceasta a războiului când am văzut pe flăcăi trosnind gâturile sticlelor de bere, de roțile tunului, ca să nu se mai trudească a scoate dopul.
Dar imediat s-a făcut auzit un cuvânt de ordine, şi bâlciul a trebuit să înceteze ca prin farmec. Căci războiul nu îngăduie, nici la popasuri chiar, să fie nesocotit prin astfel de privelişti de clovni.
Pe pajiştile verzi şi mătăsoase, rânduri-rânduri stau oamenii în răgaz pe lângă bucătăriile înbietoare iar mai departe, pe ponoare, după legea lor, străjile întregii Divizii.
Aşa ne găseam, pierduți oarecum în mireasma de fân, în bătaia prietenoasă a soarelui de august. Şi binecuvântam clipa aceasta de popas, netulburați de nici o grijă, întocmai ca şi cârdurile de cocori ce s-au coborât din zbor să se odihnească, lăsându-şi de jur împrejur străji care să le vestească din vreme primejdia.
Visam de-al binelea în fânul pe lângă care abia şoşotea Buzăul, când ne trezi un zumzet, uşor mai întâi, ca de albine rătăcite prin flori. Dar ce nebănuite surprize ne-au făcut bondarii ăştia de plumb, repeziţi din desişurile pădurii! Şi astfel întreaga tabără fu prinsă într’o pânză de foc, urzită în tainițele codrului. Gloanțe, care nu par tocmai rătăcite, au culcat, în pragul casei, pe ordonanţa Generalului. O pecete în mijlocul frunții – şi-atât! Aiurea, pe şosea, doctorii pansează de zor răni grele.
De unde vine primejdia, căci străjile înseşi par uluite? Compania inimosului locotenent Teohari se repede, ca o poruncă de răzbunare, spre deschizătura pădurii unde răsuna ecoul şuierăturilor de plumb. Patrule vrednice înconjoară locurile bănuite şi pândesc. La cea dintâi deschizătură de foc viu se zăresc frânturi de oaste ungurească fugind spre inima pădurii. Dar, prinşi între focul poteraşilor noştri în faţă şi al companiei din spate, rămaseră în mâinile noastre 100 de oameni pe cari îi comanda, cu revolverul la spate, un cadet din Pomerania.
Prizonierii, Români bănăţeni, sunt veseli. Singur cadetul e crunt şi nu răspunde la nici o întrebare.
În Dealul Stânii se observă forfotă mare în tranşee. Ca să nu ne facă şi aceia vreo surpriză, Generalul nostru li-o ia înainte. Şi dă cuvântul tunului! Uite-l cum scuipă foc şi schijă drept pe buza şanţurilor, şi ce furnicar de lume a stârnit la fugă!
În norii fumului de tun, pe dealul răscolit de schijă, se împrăştie în goană uniformele negre împărăteşti.
Întreaga tabără e o singură coloană şi un singur suflet în care a coborît ceva din glasul tunului.(va urma)
Text îngrijit de Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
