De la ideologia comunistă nu beneficiem nimic bun, doar de amintirea suferinţelor şi neîmplinrilor în plan politic şi uman a noastră, a celor care am trecut prin „lagăr”, apoi de suferinţele şi jertfa atâtor români victime ale acestui sistem pe care l-a prevăzut Orwell încă din 1949 şi de care românii s-au dezis total şi irevocabil în 1989. Nu are rost să mai facem azi pe anticomuniştii, acum, la treizeci de ani de la lichidarea comunismului, când anticomunismul este foarte la liber, se poate consuma încet şi în tihnă cu linguriţa, fără teama de „efecte secundare”.
Am deveni ridicoli. Atunci, înainte de 1989, sau în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989 era momentul pentru afişări anticomuniste, nu astăzi. Dar ce vreau eu să aduc opiniei publice spre conştientizare: faptul că românii au muncit atunci, şi din munca lor beneficiem şi astăzi din plin. Să fie clar acest lucru, altfel generaţiile tinere tot îi acuză pe bunici de cele mai rele apucături ale tinereţii lor, faptul că au consimţit să trăiască în comunism (nu au fugit cu toţii peste graniţă, să-l lase pe Ceauşescu singur), apoi că au consimţit să se amestece cu comuniştii, să terorizeze toţi laolaltă, de-a valma, să extermine, să facă abuzuri şi torturi, să deporteze, să întemniţaze, să lichideze, să aplaude politica de „alimentaţie raţională” şi de înfometare a lor înşişi, să adore oprirea curentului electric şi a căldurii la intervale cât de lungi, să stea la graniţe în şiruri ordonate, aplaudând cum ies vagoanele cu carne, castraveţi şi roşii din serele de iarnă şi alte alimente, la noi rămânând numai „adidaşi”, să le placă şi să se dea în vânt după lozinci marxist-ceauşiste, să citească chiar şi acasă, cu multă savoare, numai broşuri de partid şi revista cea sublimă „Munca de partid”, cu coperţi statornic de culoare roşie, să-l iubească pe „cel mai iubit fiu al poporului român”, să o adore pe cea mai iubită fiică, „savant de renume mondial”, academician doctor inginer, şefa polimerilor, să se lase spălaţi pe creier de ideologia comunistă (dacă era aşa, tinere, nu prindeai tu 21 Decembrie 1989, că erai şi tu astăzi deja cu cravată roşie la gât şi cântai cântece revoluţionare cu/despre tovarăşul Ceauşescu cât te ţineau bojocii, nu tu Oxford şi Sorbona) şi câte şi mai câte.
Dar e bine să amintim câteva lucrări esenţiale din comunism, de care beneficiem astăzi şi la baza cărora stau mii de victime şi muncă supraomenească a românilor (cu voia Dvs. şi a mea):
-hidrocentralele de la Bicaz, Porţile de Fier, Vidraru Râul Mare, Lotru etc;
-termocentralele de la Rovinari (1976-1979), Turceni (cea mai mare din România, funcţionează din 1977), Craiova – toate trei acoperă circa o treime din producţia de electricitate de azi din România, de la Deva-Mintia, Comăneşti etc;
-Canalul Dunăre-Marea Neagră, al treilea ca lungime din lume, după Suez şi Panama (1949-1955, 1976-1984);
-Transfăgărăşanul, cu o lungime de 151 km, construit între 1970-1974, considerat cel mai frumos drum din lume;
-Palatul Parlamentului României (ridicat între 1984-1989, a doua cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, după Pentagon), cea mai urâtă de noi, românii, atunci, pentru că Ceauşescu a construit o clădire faraonică tocmai când nu se găseau alimente, nu „se dădea” căldură şi electricitate, eu nici acum nu m-am scăpat de aversiunea faţă de acea clădire, deşi au trecut peste 35 de ani de atunci, cum nu mi-a trecut nici aversiunea faţă de clădirea conducerii PCR din Cluj, tot de pe atunci construită, cea de lângă Prefectură;
-blocurile de locuit din toate oraşele României, începând cu cele „muncitoreşti” din anii 1949-1950, până la cele din anii 1988-1989, mai moderne şi mai estetic concepute de arhitecţi profesionişti, cea mai evidentă în cotidian muncă de odinioară din comunism şi cea mai folosită azi, care situează România pe primul loc în Uniunea Europeană cu cel mai mare procentaj al populaţiei care trăieşte în locuinţe proprietate personală, 96% în 2016, pe când media din UE, este de doar 69,3%;
-metroul din Bucureşti, construcţie începută în 1979;
-litoralul românesc de la Marea Neagră;
-marile spitale, hoteluri, şcoli, universităţi, puncte turistice, tuneluri pentru căi ferate şi şosele, muzee, clădiri ale Arhivelor Naţionale, clădiri de biblioteci, de sedii administrative, pentru televiziune şi radio, de fabrici, acum acestea având unele altă destinaţie.
Desigur că „lista lui Sindler” urmează să fie mult completată, mai concretizată şi cu precizarea exactă a anului construcţiei. Eu aş propune primăriilor din România să aplice pe fiecare clădire, pe fiecare bloc, câte o inscripţie cu anul construcţiei, un lucru ce ţine absolut de onestitate, nu de alta, dar să nu creadă cineva că acestea au apărut din senin, fără nicio muncă şi fără niciun efort al vreunei generaţii.
Anexe foto:
1. Barajul Vidraru de pe Arges, 1966.
2. Hotelul Intercontinental Bucureşti, 1972.
3. Sistemul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier, 1972.
4. Transfăgărăşanul, 1974.
5. Spitalul din Craiova, 1975.
6. Magazinul Luxor din Târgu Mureş, 1979.
7. Metroul din Bucureşti, 1984.
8. Blocuri de locuinţe, Bucureşti, 1989.
9. Casa Republicii (azi Palatul Parlamentului), Bucureşti, 1989.
Dr. Vasile Lechințan
