1.Evident, pe primul loc eradicarea tuturor focarelor de coronavirus, dacă s-ar respecta măsurile de izolare, dacă ar fi o responsabilă asumare individuală şi colectivă a regulilor impuse de specialişti şi de decizia guvernamentală, dacă nimeni nu ar mai admira vitejiile iresponsabile ale unora, ale căror urmări duc la blocarea sanitară, economică şi culturală a ţării, la costuri enorme cu spitalizările, la pierderi de vieţi omeneşti.
2. Pe locul doi – poate că era mai bine pe primul -, abandonarea de către oamenii serioşi şi valoroşi din ţară (îmi repugnă aici cuvântul elite) a statutului de „spălare pe mâini” în privinţa vieţii politice naţionale, lăsându-i pe nechemaţi să preia posturi de mare răspundere la cârma destinului nostru naţional, amânându[-ni]-se la infinit ieşirea din crize şi tranziţii. Eu cred cu tărie că România merită să aibă oameni adevăraţi care să o înscrie pe drumul normalităţii politice şi administrative.
3. Asumarea de către fiecare cetăţean a statutului de responsabil faţă de unitatea constituţională a ţării, ieşirea din baricadarea “tribului” său politic, religios, etnic, sectar, francmasonic. România nu trebuie să fie ţara unei populaţii de tip “tribal”, ci a unei naţiuni responsabile, pentru că oricând este nevoie de această calitate în faţa dezastrelor mai ales (vezi cazul cel groaznic de la Caracal, care a zguduit o ţară, apoi pandemia de Coronavirus, şi nu vreau să mă gândesc ce ar putea fi de înspăimântător în această lume plină de arme de distrugere în masă, care se pot declanşa, fie dintr-un accident, fie ajungând pe mâna unui/unor iresponsabil/i).
4. Ideal ar fi să nu se facă nicio concesie standardului de educaţie a copiilor şi tinerilor în familie, şcoli, universităţi, decât poate acelora care au anumite dizabilităţi, dar nu şi şmecherilor şi trândavilor, care ştiu că prin concesii vor primi note de trecere şi diplome şi astfel pregătim nulităţi gata să preia conducerea destinului nostru naţional.
5. Citirea de către copii, tineri, bătrâni, zilnic, din cel puţin trei cărţi de lectură literară din imensele valori ale creaţiei româneşti şi universale, ca liberă şi responsabilă alegere. De recomandat din cărţi „fizice”, acasă sau la biblioteci, după eradicarea pandemiei cât de grabnic. Cu durere trebuie să constate fiecare român că instituţii cu minunate şi uriaşe comori ale spiritului uman, cum este şi Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca (vezi foto marele filosof Lucian Blaga, cu un un grup de prieteni, în faţa BCU, în 1957, şi o imagine interbelică din sala mare de studiu) este aproape blocată din cauza pandemiei. Câştigul lecturii este enorm, pentru fiecare om (nu-mi place să zic „pentru fiecare individ”) şi pentru societate. Lectură! Lectură! Lectură! (Nu era rea, în principiu, nici lozinca lui Lenin: Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi!, dar aceasta s-a tradus în practică prin Învăţaţi la învăţământul politic de partid!, devenind de fapt un curs de ştergere a memoriei, o spălare pe creier, cum i s-a consacrat fenomenului o sintagmă). (Atenţie, şi astăzi sunt extrem de multe spălări pe creier, „distractiv-culturale”, religioase, ideologice).
6. Ieşirea din letargie a statului privind cadastrarea proprietăţii asupra pământului. În ritmul în care se face astăzi, nu se termină această operaţiune nici în 300 de ani, lăsându-se totul în voia neseriozităţii şi a liberului arbitru, perpetuându-se optica aceea comunistă de a nu da importanţă siguranţei persoanei asupra proprietăţii sale.
7. Ieşirea din letargie a statului privind salvarea de la pieire (acum, în ultimul ceas) a monumentelor istorice, singurele care ne-au rămas ca urmă materială şi spirituală românească în aer liber, şi anume bisericile de lemn, unele din secole foarte vechi, care zac în ruină, şi se pune prioritatea pe reconstituirea castelelor şi conacelor foştilor tirani de odinioară din Transilvania. În ritmul în care se restaurează aceste urme dragi ale trecutului nostru, cam în 500 de ani se ajunge la capăt, de fapt poate mai repede, că în 20-30 de ani se distrug complet şi nu mai ai ce restaura.
8. Ideală ar fi o responsabilitate uriaşă a românilor pentru păstrarea cimitirelor. Am fost anul trecut în localitatea Sviniţa din Cehoslovacia, unde a murit marele nostru iluminist Gheorghe Şincai. Acolo, cimitirul satului era parcă un muzeu în aer liber, şi atunci mi-am dat seama de handicapul de civilizaţie al nostru faţă de naţiuni occidentale în această raportare a noastră faţă de cei morţi, faţă de trecut. Conştiinţa noastră în această problemă gravă se vede şi din faptul că nici măcar presa, care ar trebui să fie inteligenţa şi starea de veghe a naţiunii, nu a dezvăluit vreodată starea barbară a cimitirelor din satele noastre, invadate de buruieni şi de arbuşti sălbatici până a-l cuprinde şi a-l nimici de tot.
Dr. Vasile Lechințan
