Nu-i știu povestea, dar încerc să mi-o închipiu. O văd pe bunica, mama mamei mele, înaltă dar dusă de spate, cum culege cânepa pe care o duce la balta de pe Bucșa, pentru a o înmuia. O usucă, apoi, în soarele cald de vară și o toacă cu melița după care o spală pentru a o albi, o dărăcește și o piaptănă până obține fuiorul pe care îl pune într-un colț s-aștepte până ce vor veni zilele lungi de sfârșit de toamnă și de iarnă, când ea va avea timp să-l toarcă.
Până atunci mai e ceva timp în care trebuie să aibă grijă de toate cele din gospodărie. A rămas văduvă cu trei copii-băiatul Ghiță și fetele Maria și Vergina, după plecarea la Domnul, mult prea devreme, a bunicului Vasile care a luptat în Primul Război Mondial. Când vremea muncii câmpului s-a încheiat și totul este pus în chiler sau pe podul casei pentru iarnă- magiunul de prune, zarzavatul și murăturile, vinul cel nou și țuica, merele roșii, perele și nucile-bunica socotește că a venit timpul să-și odihnească, un pic, trupul obosit.
Și nu oricum, ci tot prin muncă, dar una mai ușoară. S-așează pe colțul patului cu saltea din fân proaspăt, în dreptul ochiului de geam din camera mică în care focul arde în sobă. Ia furca cu fuiorul de cânepă sub brațul stâng, iar degetele mâinii încep să toarcă firul trainic pe care îl înfășoară cu dibăcie pe fusul prins în mâna dreaptă. Gândul îi fuge, fără să vrea, la vremea când trăia bărbatul ei și nu era nevoită să ducă singură greul casei, și-o lacrimă amară i se prelinge în colțul ochiului. Nu are voie să plângă și să spună că-i este greu, dar ea știe că Bunul Dumnezeu, la care se roagă în fiecare dimineață și seară, o întărește pentru a putea să-și crească pruncii pe care El i-a dăruit.
Milimetru cu milimetru, bunica țese fir de neam și de poveste.
Au trecut câteva zile până ce tot fuiorul de cânepă s-a transformat, sub mâinile ei dibace, în fir gata pentru țesut. Bunica Marița (așa i se spunea în sat) trece la următoarea fază de lucru a cânepei, în procesul de transformare a sămânței semănate în planta crescută și adunată de pe darnicul pâmântul străbun, apoi în pânza țesută în război și-ntr-un final în frumoasa ie pe care urma s-o poarte în zilele de sărbătoare, una dintre fetele dînsei- MAMA sau mătușa Maria. Se-așează la războiul de țesut: aruncă suveica de la stânga la dreapta, și invers, iar aceasta alunecă cu viteză prin urzeala pe care bunica o bate bine cu spata. Milimetru cu milimetru, bunica țese fir de neam și de poveste.
Odată pânza țesută, bunica o croiește în mai multe bucăți, părți componente ale iei- fața, spatele, umerii, mânecile, manșetele- pe care urmează să coase altița și râurile cu fir de mătase roșu, galben și albastru, iar cheițele, cu negru.
Să fi trecut destule zile din acea iarnă în care, la lumina zilei sau a lămpii cu petrol, bunica Marița și-a pus câte o bucățică de suflet și de istorie în IA ce a ajuns, după mulți ani, la o altă MARIE, pentru a o arăta lumii cât e de frumoasă.
Dumnezeu a vrut ca IA BUNICII să ajungă la mine!
IA a stat ascunsă, o perioadă de timp, dar Dumnezeu a vrut ca IA BUNICII să ajungă la mine. Să tot fie vreo 6-7 ani de când i-am spus mamei, într-o toamnă: „Mamă, eu știu că-n casă la noi aveam un costum popular pe care nu l-am mai văzut de ceva timp. Nu știi pe unde ar putea fi pus? ” Iar pentru că trecuseră destui ani de democrație peste satul nostru Bucșești din județul Bacău, în care costumele populare nu-și mai găseau locul printre mulțimea de haine „de marcă” aduse din cele străinătățuri, draga mea mamă m-a întrebat, mirată: „Dar tu ce vrei să faci cu vechiturile acelea?” I-am povestit că aici la noi, în satele județului Covasna, oamenii încep să scoată din lăzile de zeste costumele populare lăsate de buni și străbuni, pe care le poartă la sărbători și la frumoasele Baluri ale Portului Popular ce începuseră a se organiza la Sita Buzăului, mai întâi, și-apoi la Întorsura Buzăului, Voinești-Covasna, Brețcu, Zăbala, Zagon și Sf. Gheorghe.
Nu pot să vă spun ce bucurie am trăit în anul următor când toamna, atunci când am mers să adunăm porumbul și via, pe patul din „casa cea mare ” era frumos întinsă catrința neagră, țesută cu fir auriu. O găsise mama în podul grajdului, lângă cocenii de porumb. Și pentru a-mi îndeplini dorința de a recupera această comoară- costumul popular, draga mea mamă nu a contenit să caute ia și burnețele. În anul următor, tot toamna, pe unul din butoaele pregătite pentru vin stătea, în așteptarea mea, ia țesută și cusută de bunica Marița, pe care mama o găsise în fundul coșului unei damigene.
Nu are rost, cred, să vă povestec ce am simțit în sufletul meu, atunci. Dar merită să vă spun următoarea pățanie. Atunci când am dus-o la o firmă de curățătorie haine, pentru a-i scoate petele pe care le avea (multe dintre ele de vin bun, făcut din strugurii adunați din grădină), după ce a întors-o pe toate părțile, angajata mi-a zis: „Nu are etichetă și nu știu cu ce să o curățăm!” Am zâmbit și i-am spus că în urmă cu multe zeci de ani, bunicile noastre nu trebuiau să pună etichete pe hainele țesute în casă, pentru că gerul iernii le geruia și le albea, atunci când se pătau.
Mama nu a găsit burnețele (brâul), până acum. Dar Bunul Dumnezeu o ține sănătoasă, zic eu, la cei peste 90 de ani ai săi, până ce și această piesă de valoare a costumului popular se va arăta, de prin vreun cotlon.
De-atunci am purtat IA BUNICII MARIȚA la cele mai importante evenimente: la nunta mea și-a dragului meu bărbat Mihail-Nicolae (Miki), la șezători și Baluri ale Portului Popular, la Ziua Națională a României dar și la întâlnirile cu frații noștri români din Republica Moldova și Ucraina.
Când o îmbrac simt că bunica Maria Zavate, din satul Bucșești, comuna Poduri, județul Bacău, care a plecat la Domnul în anul 1978 (era iarnă, cu omătul mare cât gardul), mă mângâie cu mâinie ei muncite și-mi dă putere pentru a nu mă da bătută, niciodată, în fața greutăților vieții, așa cum nici ea, dar nici draga mea mamă nu s-au dat bătute, dar și pentru a duce mai departe, cu mândrie, tradițiile neamului nostru românesc. În adâncul sufletului meu simt că BUNICA MARIA este mândră de tot ceea ce am ajuns să fiu și de tot ceea ce fac, în fiecare zi. TE SĂRUT PE SUFLET, DRAGĂ BUNICĂ!
Maria CREȚU-GRAUR
