Trebuie spus de la bun început că a trăi ca nişte zei înseamnă a petrece, cu mai mult sau mai puţin fast la ospăţul Vieţii, a iubi cu pasiune, a juca/dansa cu foc, a creşte copiii cu drag, a-i smulge pământului roadele cu mari eforturi, a-i mulţumi lui Dumnezeu şi a merge la biserică, dar, din păcate, şi reversul, în clipe de furie maximă, de a pedepsi şi “sudui” (a înjura) de cele sfinte ale cuiva, a dărui semenului din bunul tău, a clădi ceva mai mult sau mai puţin atins de veşnicie, etc. Toate acestea fără, dar absolut fără niciun gând de a le scrie, de a înregistra aceste trăiri, ca să rămână pentru eternitate principalele episoade din viaţă.
Ţăranii aveau chiar un profund dispreţ pentru aşa ceva şi considerau că scrisul este treaba popilor. Aşa trăiau şi zeiii antichităţii. „Norocul” lor a stat într-un „biet” muritor, care a fost Homer, cel care a scris depre ei. Aceşti puternici zei ai antichităţii (din mitologia greacă, de exemplu) acopereau toate forţele importante ale lumii: cerul, soarele, furtunile, tunetele, fulgerele, familia şi căsnicia, mările, cutremurele de pământ, petrecerile, teatrul şi „puterea” vinului, artele, poezia, profeţiile şi muzica (deci puterea lirei), vânătorile, luna, naşterile, toate animalele, comerţul şi negustoria, chiar hoţiile şi tâlhăria, războiul, violenţa şi vărsarea de sânge, iadul şi „societatea morţilor”, iubirea, frumuseţea şi dorinţa erotică, focul, metalele, fertilitatea naturii, agricultura şi natura în general, anotimpurile, meșteșugurile, apărarea și strategia militară şi, nu în ultimul rând, înţelepciunea. S-ar părea că aproape nimic important din viaţă nu a rămas descoperit, fără a fi sub responsabilitatea unui zeu din Olimp. Totuşi, pentru un om al lumii moderne, a rămas descoperit un domeniu extrem de important: Istoria, Cronica evenimentelor în timp. Zeii trăind în Eternitate, pentru ei nu era Timp.
Aşa şi pentru bunii noştri ţărani, ei se simţeau, nu beneficiari şi captivi ai unui Timp, ci trăitori într-o eternitate perpetuă. Moartea cuiva îi mai aduceau puţin la realitate, la gândul fragilităţii Omului, dar apoi îşi reluau paşii lor de zei. Nu s-au gândit că unele clipe sublime fac parte din Timp, nu din Eternitate, şi de aceea trebuie reţinute şi scrise, ca să nu se piardă. Un mare elogiu trebuie să-i aducem peste timp unui cleric şi om politic ortodox român pe nume Andrei Şaguna (1809-1873) (vezi foto), care a dat dispoziţie preoţilor din jurisdicţia sa să ţină o carte de aur a satului, cu principalele evenimente care se ivesc în viaţa comunitătii pe care o păstoresc. Iată, deci, că dacă frumoasa Atena, zeiţa Inţelepciunii, nu s-a gândit să acopere această nevoie mare a Omenirii de a-şi cunoaşte trecutul, s-a gândit la noi un înţelept român de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, ca această datorie să fie intrudusă până la nivel de comună.
Am dat de o asemenea „carte de aur”, de-a dreptul minunată, a satului Dumbrava, de lângă Huedin. Ce putea să se consemneze în lumea satului meu Silivaşu de Câmpie, din vremuri vechi, încoace? De la evenimente meteorologice: furtuni năpraznice, grindină, secetă, arşiţe, inundaţii şi rupturi de pământ, geruri cumplite, până la evenimente de viaţă ale ţăranilor noştri. Dar toate, absolut toate integrate în timpul respectiv, ca să avem perspctiva şi fiorul trecerii Timpului, să nu lăsăm timpul să ne înghită viaţa in neant. Câte evenimente nu am trăit şi eu, când eram mic, în sat: grindină care albea ograda, vara, câteodată; îngheţul şi bruma ne prindea legumele nerecoltate din grădină; primăvara ningea câteodată peste florile de cireş; furtuni năpraznice care rupeau nu numai crengi mari de acăţi (salcâmi) ci şi crengi grele încărcate cu prune încă necoapte; omăt (zăpadă) foarte mare prin ogradă şi pe drum, de treceai prin „tuneluri” de cărări făcute de tata şi de vecini; şuvoaie de ape mari, în timp de ploi năpraznice, curgând prin ogradă şi pe drum, pe lângă noi la vale; zile cu „vreme mare”, de acoperea satul de nori negri şi se întuneca în sat foarte infiorător pentru mine, copil; stele care cădeau pe cer şi alte evenimente de acest soi, dar, iată, acum ieşite din Timp. Şi ce bine mi-ar prinde acum să ştiu exact în ce an şi în ce zi s-au întâmplat toate acestea, ca să-mi pot marca anii copilăriei.
Apoi evenimente omeneşti, să le zicem: să ştiu cine erau la biserică în sat când mergeam eu duminica şi de sărbători, unde şi pe ce bănci stăteau obişnuit unii oameni de vază din sat de care-mi amintesc cu drag, dar şi ceilalţi, că de fapt de toţi îmi amintesc cu drag; să ştiu apoi şi în ce condiţii de furie izbucneau în suduieli unii ţărani puternici, pe care-i auzeam adeseori suduind de „grijania” (ultima împărtăşanie a) cuiva, de „Preşista” cuiva, de „Dumniiiezăiii” cuiva, ca apoi să-şi ceară iertare, vorbind direct cu Dumnezeu: „Doamniiie, iartă-mă, că mnii-am făcut păcace gin cauza ăstuia…”, adică din cauza celui/celei care l-a scos din sărite.
Apoi s-au petrecut incendii în sat, s-a aprins case, poieţi, şuri, fân, coteţe ale cuiva. Şi acestea au ieşit din Timp. S-au întâmplat cazuri de moarte, de se cutremura satul de spaimă şi durere, la dispariţia unor oameni de bază ai satului, unii au suferit de cancer cu dureri cumplite pe care nimeni nu i-a putut ajuta cu nimic, şi-mi imaginez suferinţele lor ca pe nişte coloane care urcă spre cer, în sat, ale unor adevăraţi sfinţi, prin ce au răbdat.
Ca să ne depărtăm de lucruri triste, să amintim de jocul (dansul popular) de la noi din sat, învârtita, din zile de sărbătoare şi duminica, deosebit de frumos şi de năvalnic, ca şi cel descris de Rebreanu în romanul „Ion”, cu feciori şi fete „cu fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire”, şi unde participa multă lume, la joc, dar şi ca spectatori. Eu, cârtitorul avocat al Timpului, aş fi acum mulţumit să am o cronică şi a acestor jocuri din sat, să ştiu cine (fecior) cu cine (fată) jucau în duminica respectivă, cine erau printre spectatori, ce incident de râs s-a-ntâmplat atunci etc. Apoi să zicem că nunţile, naşterile şi decesele sunt înregistrate laconic la Primărie, cu date exacte, dar a ieşit din timp farmecul, bucuria, durerea, emoţia acestor evenimente.
Dacă marele om de cultură şi ierarh Şaguna a propus să se ţină o „Carte de aur” a satului, a comunităţii respective, eu aş propune acum Primăriilor să deschidă un birou al înregistrării imaginilor, mă gândesc la dreptul omului la imagine. De exemplu, în satul meu s-a ras de pe faţa pământului Şcoala veche, unde am învăţat eu, cu toate dependinţele ei, care îmi păstrau imaginea copilăriei mele. Au dispărut case vechi de pe timpul copilăriei mele şi imaginea lor, toate fiind spulberate din Timp. Aş vrea ca toate Primăriile să nu mai accepte demolări şi modificări în imaginea veche a localităţii fără a le înregistra imaginea şi a o clasa, arhiva şi apoi pune la dispoziţia cui ar vrea să se revadă în acel trecut. Să sperăm că oamenii viitorului vor fi mai atenţi cu aceste sensibilităţi ale Omului şi a nu cădea în greşeala zeilor de a se considera în eternitate şi neresponsabili de Timpul Omului.
Dr. Vasile Lechințan
