Când eram mic, un eveniment plăcut era când venea cineva la noi în vizită. Viaţa noastră de familie era astfel legată cu mii de fire de viaţa comunităţii satului. Ne bucuram de fiecare om care venea la noi, fie că venea “în poveşti”, de obicei duminica şi de sărbători, fie că venea să ne ceară sau să ne aducă ceva, fie că veneau femei „cu lucru”, la cusut sau la tors, fie veneau, rudele, să ne vadă ce mai facem.
Unii care treceau pe lângă noi, în sus sau în jos, se opreau la poarta noastră să ne întrebe ce mai facem, nu prea aveau timp de stat, dar „o vorbă bună” tot aveau pentru noi. Era o viaţă atât de vie a comunităţii satului nostru, de-a dreptul admirabilă. Şi nu pot să nu dau un simbol acestei vieţi comunitare, printr-un obicei care cred că vine de foarte demult: am prins în copilăria mea încă obiceiul de a duce jar de la cineva ca să-şi aprindă focul. Pentru mine rămâne un mirabil – devenit peste timp – tablou medieval întipărit în mintea şi sufletul meu cum lelea Palagie, bătrână, vecina de din sus de noi a doua casă, ducea frecvent, pe un vas uzat, jar, de peste drum, de la vecina cea bună lelea Anuţă. Nu ştiu să fie vreun astfel de tablou medieval în culori, cu asemănător obicei al lumii noastre rurale. Ştiu că şi mama aducea câteodată jar de prin vecini, când se întâmpla să nu mai aibă chibrite sau nu erau chibrite atunci la „coperativă” (magazinul din sat). Dar formele de ajutorare şi de interacţionare între oameni în această comunitate vie erau numeroase. Se organizau frecvent clăci, o formă de întrajutorare: la secerat (atunci cu secera şi cu coasa), la cules cucuruzi, la desfăcat (ştiuleţii de porumb se aduceau cu tot cu pănuşi acasă, cu carele), la cosit, la zidit o casă, o poiată sau o şură, la plivit buruienile din holde (cu plivitorile de mână), la „căpălit” (prăşit), la săpat fântâni, la tors în şezători (vezi foto), la curăţirea păşunilor comunale etc. În toate aceste acţiuni, comunitatea era prezentă. Obiceiul românesc l-au luat şi secuii şi maghiarii, care au împrumutat şi cuvântul clacă în limba lor, ca un cuvânt principal.
Alt aspect al vieţii comunitare vii era ajutorul dat unul altuia cu ocazia marilor evenimente ale vieţii omului, mai ales la nunţi şi la momente de foarte mare încercare, la înmormântări, când se duceau ouă, găini, făină etc., pentru ca evenimentul să poată fi desfăşurat cu bine. La nunţi se făceau ospeţe mari, acasă la mire sau la mireasă. În cazuri de moarte se mergea în cele trei seri de dinaintea înmormântării la priveghi, oamenii solidarizându-se cu familia respectivă în marea durere a trecerii la cele eterne a unuia dintre membrii ei. Când eram mic, moartea era foarte departe de familia noastră, aşa credeam eu. Atunci credeam că este început de lume, nu o continuare a ei. Deseori mama plângea atunci, de multe ori să nu o vedem, după tatăl dumisale, moşul Vasile Boanta, care murise cu o lună înainte de naşterea mea. Pentru mine lumea începea, dar pentru dumneaei continua dureros.
Comunitatea cea vie a satului interacţiona în permanenţă, fără un statut de funcţionare, fără legăminte scrise, doar prin puterea conştiinţei oamenilor ei, care continuau ceea ce stabiliseră strămoşii în aspiraţia lor spre civilizaţie.
