Am intrat în oraș seara, pe 1martie, ziua când celebra mezzosoprană română, de faimă universală, Elena Cernei, (originară de aici) ar fi împlinit 95 de ani de la naștere. Mai vreau să rețin, din acest domeniu al muzicii, că tot de aici e și faimosul dirijor de orchestre populare Nicolae Botgros, distins de Președintele României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer (2004).
Mai-mai că auzeam clipocitul Prutului și încercam să prind un pic de reverberație din freamătul Chișinăului, aflat doar… la 175 de km depărtare.
Au fost momente de vizite și proiectarea unor programe de interes pentru Astra, căci aici este sediul Despărțămânului (președinte Valeriu Băban, deopotrivă, șeful Direcției Generale de Învățământ Cahul) și al Cercului Astra Cahul „Onisifor Ghibu” (președinte Doamna Maria Barbă, prof. univ. la Universitatea „Bogdan Petriceicu Hasdeu”).
Am avut întâlniri cu D-na Anca Corfu, Consul general al României în Republica Moldova și cu Veniamin Gorean, episcopul Bisericii românești din Basarabia de Sud. Domnia sa ne-a prevenit că, din ce vom afla în timpul dialogului cu noi, ne va fi greu să ne păstrăm calmul, în ce privește manifestarea antiromânească constantă și complexă a administrației de la Chișinău și de la Kiev, în școli și față de biserică. Ne-a spus la un moment dat așa: „Oamenii de aici au așteptări, cu răni nevindecate, și sunt lipsiți de speranțe pentru mai bine în acest context.” Dar tot de la domnia sa, am reținut o remarcă frumoasă: „Aici se apreciază calitatea învățămâmtului universitar din România, dar și postura ei de a fi pentru noi astfel o antecameră a Occidentului.”
Dar starea de senin pe care am trăit-o la Cahul mi-a întreținut-o nu înălțimile văzduhului, ci cuceritoarea amfitrioană Maria Barbă, care ne-a primit la Centrul de Cultură și Civilizație Românească, din incinta universității. Spațiul: un salon cu portretele personalităților de seamă românești din domeniul culturii, o bibliotecă și un birou, acum pregătit ca… pentru oaspeți.
La bibliotecă, o neașteptată surpriză: Pe un raft, așezată la vedere, o recentă carte de poezie a cunoscutei profesoare Ana Berengea, deopotrivă preoteasă în comuna Ilva Mare, județul Bistrița-Năsăud. Și uite-așa aflu ceea ce companionii mei din România știau: D-na Barbă a venit în câteva rânduri cu grupuri de tineri, spre ședere în tabere organizate în România, printre care și în zona Someșului rodnean și a Ilvelor. Dar într-o astfel de descindere s-a săvârșit și căsătoria dumneaei, cea religioasă la Ilva Mare și ospățul la Năsăud, totul în însoțirea astriștilor năsăudeni. Când semnificațiile unei asemenea „fapte” matrimoniale într-un asemenea context sunt evidente, există o sintagmă elocventă:„ Fără comentarii!” Și: „Mică-i lumea mare!”
Iar la Liceul „Ion Creangă” Cahul m-a înghiesuit dorul de elevi, încât, într-o clasă m-am așezat într-o bancă, lângă o liceancă, să urmăresc, cu îngăduința profesoarei, câteva minute ale unei lecții de biologie. Fapta i-a produs zâmbete „colegei” de bancă, încât, ridicându-mă, i-am strecurat, ca un gest de intimitate, un baton de ciocolată. Mică-mare surpriza, când am văzut-o apărând pe coridor și mi-a prins la butonieră un mărțișor.
… Și la întoarcere
La ultimele două vămi – de intrare „în” și ieșire „din” Basarabia – am avut parte de câte o scenetă de prost gust (ca să nu zic mai… dulce). Am trecut prin vămi ale Europei și de peste Atlantic, dar nu am avut parte de momente de „finețuri” ca acum.
La intrare: Șoferul Constantin s-a dus cu pașapoartele noastre la o baracă, la fereastra căreia se zăreau două chipuri înfășate (pesemne, de spaima cu coronavirus). Nu au ieșit, ca să vină la mașină să ne vadă chipurile, au pretins să ieșim noi, să-i vizităm la geam; e drept, era și frig și, se știe, frigul pustei e mai puțin educat și au preferat să șadă după sticlă pe… „fesebuci” (zicere snoabă – „facebook”, parcă).
La Vama de ieșire a fost un spectacol de nota 10. Cei doi slujbași ne-au cerut să ieșim afară, au dorit să fie scoase și așezate pe băncile din apropiere toate bagajele din mașină. Chiar și ghivecele și buchetele de flori, luate la plecare de companionii mei dintr-o superbă piațetă de flori din Cahul. De pipăit nu am avut parte, însă ni s-a cerut să așteptăm, să inspirăm aerul bucovineano-moldovenesc de afară. Căci, peste câteva minute, unul dintre vameși a apărut dintr-un țarc cu plopi cu doi câini, din cei dotați a fi sensibili la obiecte neobișnuite. Javre educate (nu au ridicat o labă din spate să binecuvânteze cu urină cele cercetate), ascultătoare la comenzi (pentru noi, misterioase); după înconjurul mașinii, li s-a cerut să intre înăuntru (să estimeze calitatea fotoliilor?), să se cuibărească în portbagaj (începeam să mă simt un traficant). Șoferul Constantin era revoltat, șoptindu-ne că, o știe de la soția lui, lucrătoare în vama Ungheni, că e interzisă intrarea profesionistelor potăi în mașină. Am avut și o clipă de mirare, pe seama lor: N-au reacționat nicicum la revista cu jocuri enigmatice, lăsată pe scaunul meu. Mde, insensibile la… deșteptăciune! Când abnegația cercetării s-a terminat (spre decepția câinilor și a vameșilor?), am avut neinspirata zicere: „Vedeți că e ceva sare sub roata din spate.” Vameșul a reacționat potrivit unei mai vechi expresii: „Parcă s-a umflat orezu-n el.” Drăguța doamnă Areta mă privea stupefiat. M-am explicat: „Au și câinii nevoie de mișcare, pe motiv de sănătate.” Acum mă privea stupefiată să nu fi înțels cei doi ambiguitatea de sens a substantivului „câine”. Am fi riscat să ni se ceară să ne dăm jos pantalonii…
Oricum, am ieșit din vamă amintindu-mi din nou de Vasile Alecsandri și versurile sale cântate de ostașii români la vestea retrocedării (chiar dacă a fost parțială) a Basarabiei: „Hai cu Domnul Sfânt, / Haideți peste Prut, / Să păzim pământul / Care l-am avut!”
Observam și acum o înserare frumoasă, repetată, aproape identică a celor din zilele petrecute în sânul Basarabiei. Trecerea de la o localitate la alta s-a întâmplat de fiecare dată astfel: Pe un fond de fâșii de griuri mate, soarele cobora enorm în orizontul curat al pustei, conturat distinct, de un galben decorativ, parcă asemeni celui din planșele de desen ale școlarilor.
Cornel Cotuțiu
