TRADIŢII » În suita evenimentelor religioase ale acestei perioade, data de 23 Prier reprezintă un nou moment special: ziua Marelui Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, patronul spiritual al municipiului reşedinţă de judeţ.
Cum un mare număr de concetăţeni poartă acest apelativ biblic, este un nou prilej de bucurie, Sf. Gheorghe constituind una dintre sărbătorile populare ale românilor.
Potrivit statisticilor actuale, în lista celor mai frecvente nume românesti, după Maria, pe poziţia secundă se află Gheorghe, peste 710.000 bărbati fiind botezaţi astfel. Gheorghe provine dintr-un substantiv comun frecvent folosit în perioada greco-romană, care înseamna protector al pământului. La greci este pronunţat şi Iorgos, formă care a pătruns şi în limba română la începutul secolului al XV-lea, de unde provin şi formulele Iorgu, Iordache, Jorj, ce sunt, de asemenea, sărbătoriţi astăzi. Se adaugă şi alte variante masculine mai puţin numeroase ca George, Geo, Georgel, Gelu, Gyuri, precum şi cele feminine de Georgeta, Gina, Georgiana, Geta, Gheorghiţa, Gherghina, Gica.
Să le urăm tuturor sărbătoriţilor o zi frumoasă, cu bucurie şi sănătate!
Viaţa şi faptele Marelui Mucenic
În popor circulă multe povestiri şi legende legate de Marele Mucenic Gheorghe. Cea mai cunoscută imagine, întâlnită pe frescele mănăstirilor, bisericilor, în icoanele pe care le aveam acasă, îl înfăţişează pe Sfânt în chip de războinic pe un cal alb, omorând un balaur.
Ilustrul personaj a trait pe vremea împăratului Diocleţian,văzând lumina zilei în Cappadochia. Încă de mic a fost educat în dreapta credinţă, având părinţii creştini. De timpuriu şi-a pierdut tatăl, mutându-se cu mama în Palestina. Fire studioasă, dar şi vitează, tânărul a ajuns repede conducător în garda împăratului, ceea ce constituia o mare cinste.
Însă, începând cu anul 303, suveranul-păgân ce fusese până atunci tolerant cu creştinii, şi-a schimbat poziţia la îndemnul ginerelui său, Galeriu, declanşând o aprigă persecuţie împotriva celor ce i se închinau Mântuitorului. Cei mai slabi s-au lepădat de credinţă, fiindcă altminteri plăteau cu viaţa opţiunea lor, dar creştinii adevăraţi, printre care se afla şi tânăra căpetenie, nu au vrut să se închine la idoli, asumându-şi deschis convingerile religioase, şi suferind consecinţele.
Statornicie întru credinţă
Însă, această nesupunere l-a înfuriat groaznic pe Diocleţian, care, deşi ţinea la tânărul comandant, l-a aruncat în temniţă, poruncind să fie torturat. Populaţia asista înmărmurită la chinurile prin care trecea viitorul sfânt, dar cu toate acestea rămânea viu şi nevătămat. Ba a făptuit şi minuni, readucând viaţa în trupul unui deţinut ce fusese declarat mort. Ca atare, mulţi oamenii din vremea sa – deşi erau speriaţi de chinurile la care fusese supus – au trecut în taină la credinţa întru Hristos. Chiar soţia împărătului, Alexandra, a procedat la fel, devenind creştină.
Toate încercările despotului de a-i face pe cei doi să renunţe la convingerile lor spirituale s-au dovedit inutile, aşa încât s-a dat poruncă să li se taie capetele.
Pe drumul spre execuţie, împărăteasa Alexandra şi-a dat duhul, iar în 23 aprilie s-a făptuit crunta sentinţă în privinţa căpeteniei creştine Gheorghe. De atunci, data respectivă a intrat în conştiinţa creştinătăţii ca ziua jertfei Purtătorului de Biruinţă – Marele Mucenic Gheorghe.
Datini ce nu au pierit
Pe vremuri, 23 aprilie era socotită în calendarul agricol data când primăvara s-a instalat definitiv, activităţile la câmp, cu animalele, intrând într-un nou ciclu.
Tradiţia spune că în dimineaţa zilei cu pricina, încă înainte de ivirea Soarelului, bărbaţii trebuie să mergă la o apă curgătoare şi să spele până la brâu, dacă vor să rămână teferi tot anul. Fetele de măritat ţineau seminţe de busuioc în gură, pentru a mirosi frumos, convinse că ursitul îşi va face aparţia cât de curând. Dacă vremea era umedă, însemna că roadele vor fi îmbelşugate.
În trecut, în anumite sate româneşti, am văzut cum pe la porţi gospodarii aşezau crenguţe verzi, ramuri de răchită sau fag, ca simbol al revenirii naturii la viaţă. De asemenea, se puneau asemenea rămurele şi pe la fântâni, pentru a proteja puritatera apei.
Gospodinele mai superstiţioase lăsau peste noapte câteva buruieni descântate în galeata de muls, plină cu apă. A doua zi tăiau mărunt aceste plante şi le puneau în hrana vitelor, pentru a le proteja de boli.
„Focurile vii”
Pentru a fi sănătoşi, ei şi famiile lor, ca şi dobitoacele şi păsările din ogradă, oamenii de la ţară participau odinioară la nişte ritualuri magice în ajunul praznicului de Sf. Gheorghe. Pe delaurile din apropierea aşezărilor se făceau “Focuri Vii”, la care luau parte mai ales băieţi şi fete.
Flăcăii adunau din vreme lemne uscate, făcând focuri mari. Curios că aprinderea se făcea în mod arhaic, frecându-se după o anumită tehnică un băţ de altul, până luau foc, în uralele asistenţei. Apoi tinerii săreau peste pălălaie, spunând descântece. Cenuşa rezultată se amesteca cu plante aromate, ce aveau proprietăţi medicinale, pregătindu-se felurite leacuri băbeşti. Exista prejudecata potrivit căreia dacă te biciuiai peste mâini şi picioarele goale cu…urzici, rămâneai tot anul sănătos la trup şi ager la minte.
Sărbătoarea de Sângiorz
Praznicul creştin de Sf. Gheorghe mai este cunoscut în popor şi cu numele de Sângiorz, fiind considerat din vechime debutul Anului Pastoral. În zonele montane ale judeţului nostru, unde creşterea ovinelor este la mare cinste din tată-n fiu (ca prin părţile Voineştiului şi Breţcului, bunăoară) ciobanii deveneau personajele importante ale comunităţii, în aceste zile. În centrul satului se aducea aşa-numita “Roată a Vieţii”, care reprezenta perpetuarea generaţiilor şi continuarea tradiţiilor păstoreşti.
La Păpăuţi am auzit o legendă care istorisea de apariţia în noaptea de dinaintea Sărbătorii de Sângiorz a unor “vrăjitoare”, ce ameninţau culturile şi vitele. Pentru alungarea acestor duhuri rele se făceau anumite practice magice. Sigur, nu toată lumea credea în ele, însă folcorul a păstrat şi asemenea mostre de eresuri populare.
Tot la acest capitol pot fi înscrise povestirile fantaste referitoare la “farmazonii” ce practicau vrăji pentru a lăsa sterpe vacile şi a măna holdele oamenilor răi la suflet. Pentru asta puneau câte un drob de sare vrăjită în calea vitelor ce mergeau la păşune dimineaţa.
Pentru alungarea spiritelor rău-voitoare din bătătură, capul familiei aşeza de seara, chiar la intrarea în staul, o grapă cu dinţii în sus, însă trebuia să-i atenţioneze neapărat şi pe ceilalţi din casă, spre a nu fi ei… accidentaţi!
Sunt o mulţime de obiceiuri pitoreşti, unele stranii pentru zilele noastre, dar care au un farmec aparte. De aceea, este bine să le povestim tinerei gereraţii, măcar în asemenea momente speciale.
Horia C. Deliu
