Camâșovca: Următorul loc de ședere și cu așteptate impresii contradictorii.
Mai întâi, „o contemplație” a acestui toponim. În vechime, satul se numea „Hagi-Curda”. Era cumva în consonanță cu împrejurările de care a avut parte Basarabia veche, numită Bugeac, adică, stăpânită de hoarde, imperii, țarate: daci, vizigoți, huni, bulgari, unguri (50 de ani au jefuit aceste meleaguri!), pecenegi, cumani, tătari, otomani, țariști, sovietici; iar din 1991, cireașa de pe tort: stăpânirea ucrainiană (pe o „îmbucătură” de… doar 13.000km. pătrați din Basarabia).
Apoi, la mijlocul sec. al XIX-lea, la revenirea în teritoriile proaspătului regat român, localitatea a primit toponimul „Frumoasa”; frumoasă denumire, desigur, ținându-se seama de oameni, împrejurimi, peisaj, așezarea comunală.
Despre recenta denumire – Camâșovca: „Camâș”, cică, în ucrainiană, ar însemna ceva rezultat din lapte de… măgăriță. Poate fi și de proveniență rusă, se spunea, căci ei, slugoii ticălosului Stalin, au impus toponimul acesta în 1947. Cred, mai degrabă, că persoana care ne dezlega „misterul” semantic voia să se distreze pe seama ignoranței noastre. Revenind în țară, un profesor de rusă ne-a limpezit: „camâș” înseamnă „tufiș”; ceea ce e credibil, dat fiind că zona Bugeac e plină de lacuri.
Pentru mine, cuvântul are o rezonanță aparte: „mâș” inevitabil sună a mormăit prelung; iar „ca” – indiferent din ce limbă provine vocabula -, mie îmi provoacă imaginea auditivă a unui croncănit de corb: (are și limba rusă frumusețile ei lexicale…) Deci, Camâșovca… Sat mare (3500 de locuitori), e situat pe malul imensului lac Chița. A intrat în conștiința opiniei publice românești datorită unui conflict religios, care este edificator pentru pretinsa libertate religioasă și despre situația etnicilor români din regiune. Ce ofensă pentru Mitropolia kieveană să constate ridicarea aici a primei biserici ortodoxe cu liturghie în limba română! Biserica aceasta, cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, nu e recunoscută de autoritățile ucrainiene, pentru că e subordonată Mitropoliei Basarabiei (La sfințirea ei – 2011 – au fost trimiși sute de milițieni, care au pus la cale bătăi ale enoriașilor veniți la ceremonial, răniri, răpiri, persecuții ulterioare, inclusiv asupra preotului Anatolie Cristea).
Atitudinea fermă a creștinilor de aici s-a concretizat de o anvergură necesar a fi largă: lansarea, în 2013, a cărții „Hagi – Curda” – autor Tudor Iordănescu -, mai întâi la Camâșovca, apoi la București, la Muzeul de Istorie „Palatul Șuțu”. În ambele locuri s-au rostit aceleași concluzii: „Românii sunt supuși unei crude presiuni și deznaționalizare din partea Statului Ucrainian, continuator, mai feroce, al opresiunii începute pe timpul
regimului sovietic.” Și: „Avem a face cu un complex al neoimperialismului ucrainian. Basarabia de Sud a devenit o zonă a absurdului și incredibilului, unde există o ură viscerală față de români.”
(O precizare: Am naivitatea să cred că foarte mulți dintre semenii mei cunosc, măcar minim, geografia Europei de Est. Totuși, înșir aceste date despre zonele pe care le-am străbătut, prevăzător să-mi motivez astfel unele afirmații, detalii, atitudini.)
O primă impresie, în fața școlii, datorată doamnei Areta Moșu, care a poposit de câteva ori la Camâșovca: „E pentru întâia oară când ni se permite astriștilor să intrăm în școlile de aici, cu toate că pentru ele am venit de fiecare dată.” Iar eu am avut din nou un impuls al iritării, căci constatam ceea ce remarcasem cu un an în urmă, în zona nordului Bucovinei , Cernăuți – Herța: Ce disproporție între condițiile reale socio-administrative pentru românii de acolo și nivelul real de civilizat, european, în comunitățile ucraniene din România.
Suntem întâmpinați, la intrarea în perimetrul bisericii, de părintele paroh Mihai Stegărescu, care ne invită, ca un fel de preambul, la căsuța-muzeu, cât un bordei (diminutivul meu vine aici ca o mângâiere), dăruit de familia Iordăchescu. Ea adăpostește o cămăruță cu obiecte etnofolclorice românești și, în altă odăiță, o bibliotecă. I-am cercetat cărțile, dar după ce, mai întâi, m-am îndestulat cu bucuria de a vedea tricolorul românesc aflat într-o ipostază unică (în toată pretutindenea românească): pe secvența galbenă a drapelului nostru, drept stemă simbolică națională se află chipul lui Mihai Eminescu. Superb românism în acest context statal ucrainian!!!
Clădirea edificiului bisericesc are o plăcută, sobră, arhitectură tradițională, cu un exterior alcătuit din imitație de cărămidă. Firește, am fost conduși înăuntru, deși pronaosul și naosul sunt doar în albul varului. Aici am trăit, din nou, o nebănuită surpriză. Albul acesta l-am simțit calm, afectuos. Pereții, până în înaltul turnului, prin albul lor, parcă armonizau cu splendoarea aurită a catapeteasmei, proaspăt instalată în acest lăcaș pe cale de a înainta spre desăvârșire prin așteptata pictură murală.
(Paranteză: În ținutul meu, al Someșului de Rodna, de Crăciun am avut parte de o penibilă primăvară, iar în următoarele două luni, am fost procopsiți cu un fel de zdrențăroasă toamnă. Ei bine, nu am bănuit ce dar îmi va face iarna când, în drum spre Iași, trecând de tunelele de pe Valea Ilvelor, am intrat într-o Bucovină de un alb neașteptat. A fost ca o binecuvântare: stânga, dreapta, trenul străbătea colinele, pădurile de brazi copleșite de albul zăpezii – ca o binecuvântare parcă.)
La școală, în sala de spectacol, desigur: Mărțișorul și Creangă. Omul matur sau vârstnic îl percepe altfel pe Creangă, cel din „Amintiri” și povești, dar cu o stare de farmec atunci când „îl vezi” pe humuleștean în interpretarea de o stângăcie fermecătoare a acestor copii din clasele primare, sau să auzi, în pronunția lor, răsfățatul cuvânt „bunel” (pentru „bunic”). Am reținut din spiciul directoarei, doamna Virginia Cocoș, că, din cele 19 clase ale acestei școli de cultură generală, 8 sunt cu predare în limba română (e doveditor și cum arată clasele, cabinetele și coridoarele). Inversez o zicere de pe la noi, cu „una caldă, una rece” și remarc, fiind caldă, remarca directoarei: „Absolvenții școlii noastre găsesc cale mai caldă spre România.” Învățătoarea Ina, văzând interesul meu pentru interioare, m-a chemat să i-o văd și pe a ei, clasa I. Cum se zice în popor: Mi-a rupt gura!… Panouri, desene, aparate de proiecție, tot felul de mijloace pedagogice necesare predării/învățării – aranjate cu bun gust și într-un raport rezonabil între cele necesare pentru însușirea limbilor română și ucrainiană. În schimb, dialogul cu o profesoară s-a încheiat în „coadă de pește” (ce expresivă e limba noastră populară!). Mi-a spus, la un moment dat: „Acasă vorbim românește.” Iar eu: „Și?” Nu sesiza dacă „și”-ul meu e conjuncție sau adverb. Ea: „Adică?” Eu: „Și românește? Mi-ar fi plăcut un categoric „numai”. ( Avea ochi frumoși, de un albastru irizant, așa că… m-am depărtat de ea.)
Cu o privire… brunetă, doamna Natalia Ursu, care ne însoțise de la graniță pe traseul de până acum, aștepta să ne conducă la Ismail, unde, la „Centrul de Informare al României” – pe care îl conduce -, urma a doua zi să participăm la o consistentă manifestare de cultură românească „Să ne cunoaștem poeții.”
Cornel Cotuțiu
