Lucrare editată în cadrul proiectului Promovarea identității culturale românești din sud-estul Transilvaniei prin lucrări reprezentative, proiect cofinanțat de către Secretariatul General al Guvernului României
Patrimoniul cultural naţional, a cărui componentă de bază o reprezintă patrimoniul eclezial, reprezintă o valoare inestimabilă de care dispune fiecare comunitate în parte, iar păstrarea lui înseamnă prezervarea identităţii naţionale. Pentru a se asigura păstrarea acestei moșteniri de preț, este obligatorie – pe lângă inventarierea, cercetarea, protejarea, conservarea şi restaurarea sa – şi punerea în valoare editorială, inclusiv prin cunoașterea lăcașurilor de cult existente, cu istoria și specificul fiecăruia. Creşterea gradului de conştientizare a importanţei bogăţiei patrimoniale, în sânul comunităţilor locale, poate conduce și la identificarea unor modalităţi de revitalizare economică a localităților, prin turism cultural. Mai mult decât atât, acest demers implică profunda înțelegere a faptului că patrimoniul eclezial aparține nu doar unei singure comunități religioase, ci întregii societăți.
Albumul Lăcașuri ortodoxe din Episcopia Covasnei și Harghitei îşi propune conştientizarea rolului şi importanţei patrimoniului cultural religios ortodox, din Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, printr-o aprofundare a cunoaşterii tezaurului creştin ortodox, din această parte de țară, în scopul unei mai bune înțelegeri a situaţiei prezente, a acestui domeniu esenţial pentru definirea identităţii naţionale românești, în arealul multietnic și pluriconfesional specific județelor Covasna și Harghita. Pentru o apreciere obiectivă a configurației actuale a patrimoniului construit bisericesc ortodox ce aparține Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, este nevoie de o scurtă incursiune în istoria Bisericilor româneşti – ortodoxe și greco-catolice – din fostele scaune secuiești, Ciuc, Odorhei și Treiscaune, astăzi județele Covasna și Harghitei. Zona de curbură interioară a arcului carpatic, în care se află şi cele două judeţe – Covasna şi Harghita, a fost permanent locuită încă din preistorie. Dintre numeroasele valori create de localnici, se remarcă splendoarea ceramicii din cultura neolitică Ariuşd (mileniul IV î.Hr.), ceramica, uneltele şi armele epocii bronzului. Din prima epocă a fierului datează spectaculosul tezaur cu topoare de aur de la Ţufalău (sec. XII î.Hr.). Între vestigiile geto-dace se numără tezaurul cu vase de argint descoperit la Sâncrăieni (sec. I î.Hr.). Cea mai mare parte a spaţiului din interiorul arcului carpatic a fost integrată în provincia Dacia, ca zonă de frontieră a Imperiului Roman (106 d.Hr.). O altă parte a rămas în stăpânirea dacilor liberi.
În spaţiul transilvăn
ean, creştinismul se presupune a fi pătruns din secolul al II-lea, descoperindu-se pe o arie foarte largă obiecte creştine, aparţinând mai cu seamă secolelor care au urmat Edictului de la Mediolanum, când creştinismul a ieşit din catacombe, iar cei care îl mărturiseau pe Hristos şi-au putut manifesta în mod liber cultul lor. Oficializarea creştinismului în tot imperiul a deschis calea spre libertatea de manifestare a comunităţii creştine. Multe obiecte cu reprezentări simbolice creştine provin din castrele romane, situate pe limesul imperiului, cum sunt cele de la Comolău, Sântionlunca, Olteni, Breţcu (toate în judeţul Covasna), datând din secolele II-III d.Hr. Castrul şi aşezarea civilă de la Angvstia (Breţcu) au reprezentat cel mai răsăritean pilon al Imperiului roman în această regiune, constituind un focar de civilizaţie şi de propagare a romanităţii în lumea dacică din sud-estul Transilvaniei. Alături de obiectele creştine descoperite şi cunoscute ca tăbliţa votivă de la Biertan (Sibiu), vasul cu inscripţie şi simboluri creştine, de la Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj), piatra funerară de la Cluj-Napoca, se situează şi importantele vase de ceramică din secolul VI, descoperite în localitatea Poian (jud. Covasna) şi amfora creştină descoperită în Târgu Secuiesc, p
e care sunt desenate iniţialele Maicii Domnului. Populaţia locală creştină daco-romană, devenită poporul român de astăzi, şi-a păstrat cu sfinţenie credinţa şi în secolele tulburate de migraţia popoarelor în primul mileniu, Ortodoxia devenind, pentru două mii de ani, axul fundamental în jurul căruia s-a păstrat fiinţa naţională a românilor. În toată perioada mileniului I, până în secolul al XV-lea, românii din arcul carpatic au trăit organizaţi în cnezate, iar, din punct de vedere religios, s-au aflat sub îndrumarea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. După cucerirea Transilvaniei de către trupele regatului ungar, în zona muntelui Harghita şi pe cursurile superioare ale Mureşului şi Oltului a fost colonizată populaţia secuiască, pentru a apăra frontiera sud-estică a voievodatului Transilvaniei, în schimbul unor largi privilegii. În primele secole după venirea secuilor, românii din zonă dispuneau de forţă militară şi de egalitatea în drepturi cu coloniştii. Astfel, în anul 1210, românii din acest spaţiu, împreună cu secuii, au participat la campania de la Vidin a armatei ungare. În anul 1241 secuii şi românii au închis trecătorile Carpaţilor pentru a stăvili invazia mongolă. În 1355, românii din arcul carpatic au participat la „congregaţia generală”, întrunită la Turda, împreună cu ungurii, saşii şi secuii. De menționat prezenţa unui cnezat românesc la Breţcu, consemnată în anul 1410, deși autenticitatea documentului este contestată de unii istorici maghiari. Încă din secolul XIII, sub ordinele regilor unguri care şi-au atribuit rolul de „regi apostolici”, s-a desfăşurat o permanentă campanie de catolicizare a românilor, consideraţi de autorităţile regale şi ecleziastice drept „schismatici”, întrucât erau ortodocşi.
Sud-estul Transilvaniei se integrează realităţilor transilvănene de organizare bisericească, chiar dacă mărturii depline nu confirmă existenţa unei episcopii sau eparhii, dar, cu siguranţă, forme de coagulare eclezială se presupune că au existat. Aceasta cu atât mai mult cu cât în zonă au fost identificate, în secolele VIII-X, anumite forme de organizare politico-instituţionale. Istoricul Nicolae Edroiu, pe baza cercetărilor efectuate de Zoltán Székely şi Mircea Rusu, a identificat existenţa unor concentraţii demografice la izvoarele Târnavelor (peste 10 aşezări), la izvoarele Mureşului şi ale Oltului şi în depresiunea Covasna-Braşov, aglomerări care pot delimita forme incipiente teritorial-politice, caracteristice populaţiei româneşti şi româno-slave din regiune.
Un argument semnificativ în acest sens este mulţimea bisericilor româneşti din secolele XIII-XV, al căror act de sfinţire era săvârşit de către episcopi, care le dădea antimise şi moaşte ce erau aşezate în masa altarului. Aşa cum menţionează acad. pr. prof. Dr. Mircea Păcurariu, la început au fost ortodoxe şi bisericile reformate din Mugeni şi Dârjiu (jud. Harghita), Ghelinţa, Chilieni, Simeria (jud. Covasna), Sântana de Mureş şi Fântânele (jud. Mureş) cu picturi din secolele XIV-XV, ca şi biserica dispărută din Roteni (jud. Mureş) etc. Mulţimea preoţilor atestaţi documentar duce la concluzia că hirotonia lor se săvârşea de către episcopi din Transilvania, cu greu putând fi acceptată teoria unei deplasări atât de numeroase în ţinuturile din sudul Carpaţilor sau la sud de Dunăre. Sinodul de la Buda (1279) interzice românilor să-şi zidească biserici din materiale durabile. Ca urmare, până în zorii istoriei moderne, arhitectura ortodoxă era limitată la construirea bisericilor din lemn. După dispariţia regatului ungar (prin lupta de la Mohács) şi înfiinţarea Principatului Transilvaniei (1541), cultele protestante devin religie de stat şi încep o campanie sistematică şi permanentă de desfiinţare a Ortodoxiei, fenomen întâmplat, cu precădere, în arcul carpatic, unde a căpătat accente dramatice în vremea principilor Gabriel Bethlen, Gheorghe Rákoczi I şi II şi Mihail Apaffi. Conform istoricului pr. acad. Mircea Păcurariu, calvinizarea românilor ortodocşi însemna şi o acţiune de maghiarizare, fapt confirmat de anumite măsuri luate cu acest scop: instituirea de „episcopi” români-calvini ca: Gheorghe de Sângeorz (1566), Pavel din Turdaş (1569) şi Mihail din Turdaş (1577), convocarea de sinoade „calvine”, tipărirea de cărţi etc. Acţiunea prozelitistă şi măsurile de oprimare a Bisericii româneşti din partea principilor calvini ai Transilvaniei se vor intensifica în secolul al XVII-lea. Însă puţini români, din cei care aveau titluri şi proprietăţi, au trecut la confesiunea calvină.
O rază de lumină a constituit-o, pentru încercaţii credincioşii români ardeleni, scurta domnie a lui Mihai Viteazul. Marele domn, încă înainte de a înfăptui unirea politică a celor trei ţări, a realizat unitatea pe linia bisericească: în 1595, prin tratatul de la Alba Iulia, a aşezat bisericile româneşti ale Transilvanie
i sub jurisdicţia Mitropoliei Ţării Româneşti. La intervenţia lui Mihai, Dieta de la Alba Iulia, din iulie 1600, adoptă măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei preoţilor români care urmau „să fie scutiţi pretutindeni de sarcinile pe care le prestează poporul”. Unul din căpitanii lui Mihai Viteazul, Ştefan Luţu, era la anul 1600 comandant al cetăţii Odorhei, având atribuţii administrative şi militare. El a condus o bună perioadă de timp scaunul secuiesc Odorhei, iar documentele semnalează că secuii şi românii din această zonă i se adresau cu diferite pricini sau litigii spre rezolvare. Fapt deloc nesemnificativ pentru istoria bisericească a zonei, în această perioadă, este ridicarea unui lăcaş de cult ortodox în cetatea Odorheiului în timpul marelui voievod.
Continuând tradiţia secolelor XIV-XV, şi în zorile epocii moderne viaţa religioasă a românilor din Arcul Carpatic s-a aflat în preocuparea permanentă a mitropoliilor, episcopiilor, a domnitorilor şi a boierilor din ţările române extracarpatice, aici având loc majoritatea hirotoniilor preoţilor ce slujeau în zona de curbură a Carpaţilor şi în spaţiile geografice limitrofe Moldovei şi Ţării Româneşti. Stau mărturie în acest sens: Mânăstirea Doamnei de la Moglăneşti-Topliţa, ctitorită în anul 1658 de Doamna Safta, soţia voievodului Gheorghe Ştefan, antimisul de la biserica din Voşlobeni cu însemnarea „Szaba Episzkop Romaneszk Vleat 7222” (Sava de Roman 1713-1718), dovadă că, înainte de a trece la uniaţie, parohia amintită aparţinea de Episcopia Romanului. Dintr-un document din arhivele Vaticanului (Relatarea privind întreaga Transilvanie, întocmit Francisc Leone, în 9 august 1638), publicat de istoricul şi arhivistul băcăuan Dumitru Zaharia în Cronica Episcopiei Huşilor IV – 1998, rezultă că în „secuime” erau, la acea dată, „60 de aşezări locuite de populaţie mixtă româno-secuiască, organizate în 34 de parohii şi 3 arhidiaconate”.
Ocupaţia Transil
vaniei de către trupele habsburgice şi apoi instalarea administraţiei austriece, a generat o puternică acţiune în vederea consolidării noii stăpâniri. În această strategie, un element important era atragerea românilor la catolicism, respectiv la Biserica greco-catolică. Pentru sud-estul Transilvaniei, procesul uniaţiei s-a produs diferenţiat. Parohiile din protopopiatul Treiscaune (aflate tradiţional în sfera de influenţă a Braşovului) au rămas în continuare ortodoxe (doar un număr de zece parohii au format protopopiatul greco-catolic cu sediul la Poian), iar cele din protopopiatele Giurgeu şi Odorhei au trecut în majoritate la greco-catolicism, eșalonat, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Conscripţia din 1733 consemnează existenţa, în districtul Treiscaune, a 16 preoţi (12 ortodocşi şi 4 uniţi). La 1760-1762 erau 30 de preoţi (19 greco-catolici şi 11 neuniţi) şi 21 de biserici, la 1875 de familii (1458 ortodoxe şi 417 unite). Tot atunci, în scaunele Ciuc şi Odorhei sunt menţionaţi 27 de preoţi uniţi, 8 biserici şi 1615 familii (1210 unite şi 395 ortodoxe). Obştile de ţărani români din fostele scaune secuiești şi-au apărat „cu mare putere” lăcaşurile lor de cult, situate de obicei „pe vârfuri de dealuri, la margini de sat, pitite sub umbra brazilor… sărace de podoabe”. Zidirea noilor lăcaşuri de cult depăşea, de cele mai multe ori, modestele lor posibilităţi materiale, dar de fiecare dată s-au găsit soluţii. Prima şi cea mai folosită a fost mobilizarea tuturor resurselor existente pe plan local prin constituirea „fundaţiunilor bisericeşti” şi a „fondurilor de bucate”. Înălţarea noilor biserici s-a făcut apoi cu sprijinul comunităţilor din împrejurimi şi a celor de peste Carpaţi. Lungul şir al numelor ctitorilor şi binefăcătorilor bisericilor româneşti din arcul intracarpatic, cuprinde nume de boieri moldoveni şi munteni, negustori braşoveni, oieri seceleni şi brăneni, români din toate provinciile istorice (inclusiv fii ai acestor meleaguri stabiliţi în „ţară”), dar şi personalităţi precum prinţul sârb Milos Obrenovici şi câţiva nobili secui (Tampa, Mikes, Szent Kereszti). O formă a solidarităţii cu credincioşii români din zonă a constituit-o donarea, prin strămutare, a bisericilor de lemn de la o comunitate la alta. Dintre bisericile strămutate, aşa numitele „biserici călătoare”, menţionăm pe cele din Păpăuţi, Belin, Chichiş, Bicfalău, Uilac, Gălăuţaş, Mânăstirea Topliţa ş.a.
Ultima decadă a secolului al XVIII-lea se desfăşoară sub auspiciile hotărârilor împăratului Iosif al II-lea. Efectele reformei lui Iosif al II-lea au persistat în fiecare domeniu al vieţii publice şi private. Beneficiile cele mai palpabile pentru românii ardeleni au fost impulsul dat învăţământului şi recunoaşterea oficială acordată Bisericii Ortodoxe. Edictul de toleranţă, emis la 13 octombrie 1781, acorda necatolicilor libertatea practicării credinţei, dreptul de a construi biserici din piatră şi de a deschide şcoli în acele locuri unde numărul locuitorilor se ridica la cel puţin o sută de familii. Pentru istoria bisericii strămoşeşti, secolul al XIX-lea este dominat de figura marelui mitropolit Andrei Şaguna care, într-un context politic deloc favorabil, a realizat fapte durabile pentru statutul Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Andrei Şaguna a dat Bisericii o organizare corespunzătoare, necunoscută în alte biserici. În condiţiile de viaţă create după 1867, prin autonomia acceptată în 1868 şi prin Statutul Organic, Biserica Ortodoxă (împreună cu cea Greco-catolică) a rămas singura instituţie românească de mare autoritate, reprezentând un adevărat far călăuzitor al poporului nu numai în probleme bisericeşti, ci şi culturale şi naţionale.
Viaţa Bisericii Orto
doxe din Transilvania, şi cu precădere a celei din fostele scaune secuieşti – în perioada de după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 – a fost marcată de personalitatea mitropolitului Nicolae Bălan, iar a Bisericii Greco-catolice, de cea a mitropolitului Alexandru Nicolescu, născut la Tulgheș, jud. Harghita. În condiţiile istorice cunoscute, cu sprijinul Arhiepiscopiei din Sibiu, a patriarhului Miron Cristea, a românilor din întreaga ţară şi a unei administraţii româneşti locale foarte apropiate şi implicate direct în viaţa bisericească, culturală şi naţională, protopopi ortodocşi, alături de cei greco-catolici, au reuşit în doar 20 ani să scrie o frumoasă pagină din istoria bisericilor şi comunităţilor româneşti. În aceşti ani s-au reînfiinţat 41 de parohii, s-au construit 51 de biserici şi capele, 54 de case parohiale, 69 de troiţe şi tot atâtea clopotniţe, dăruite – în cadrul unor frumoase ceremonii – de şcolile normale din întreaga ţară, care patronau micile comunităţi româneşti din zonă. Aceeași revigorare au cunoscut-o și bisericile greco-catolice din zonă. O superbă pagină de solidaritate naţională cu românii din cele două judeţe a constituit-o acţiunea de patronare a şcolilor, parohiilor şi comunităţilor acestora şi donarea unor clopote şi troiţe de către şcolile normale din întreaga ţară, între anii 1920-1940.
Cursul firesc al acestei evoluţii a fost brutal şi întrerupt de Dictatul de la Viena. În cei patru ani „cât patru veacuri”, viaţa bisericească a românilor a fost aproape în întregime distrusă. Credincioşii români, în mare parte, au fost expulzaţi sau nevoiţi să se refugieze în România. Cei mai mulţi din cei rămaşi în satele lor au fost trecuţi cu forţa la confesiunile de expresie maghiară. Atunci au căzut pradă intoleranţei un număr de 21 biserici şi capele ortodoxe şi greco-catolice, construite după înfăptuirea României Mari. După cum se ştie, acţiunea a fost dispusă de către contele Teleki, prim-ministru al Ungariei, şi urmărea „curăţirea satelor secuieşti” de bisericile „valahilor” construite în stil bizantin. De menţionat că toate bisericile dărâmate samavolnic în anii 1940-1944 erau construite în centrul satelor (fapt ce nu a putut fi acceptat de cei obişnuiţi ca modestele biserici ale românilor să se afle amplasate la marginea aşezărilor „secuieşti”).
La terminarea războiului şi eliberarea Ardealului ocupat, preoţii s-au întors la parohiile lor, dar şi-au găsit bisericile aproape goale, deoarece mulţi dintre credincioşii refugiaţi nu s-au mai întors, iar din cei trecuţi cu forţa la romano-catolici şi reformaţi, puţini au mai revenit la ortodocşi. În condiţiile istorice cunoscute de după 1945, în care parohiile şi-au pierdut o bună parte din credincioşi şi din terenurile, pădurile, imobilele în care au funcţionat şcolile confesionale şi casele de cultură, în care mulţi preoţi ortodocşi au cunoscut calvarul închisorilor, credincioşii statornici, împreună cu preoţii şi protopopii lor, au reuşit să-şi păstreze credinţa şi limba străbună. Cu sprijinul mitropoliţilor Nicolae Bălan, Iustin Moisescu, Nicolae Colan, Nicolae Mladin şi Antonie Plămădeală, al episcopilor-vicari de la Sibiu Visarion Aştileanu, Emilian Birdaş, Serafim Făgărăşanu, şi al episcopilor Emilian Birdaş şi Andrei Andreicuţ din Alba Iulia, s-au finalizat lucrările de construcţie a catedralei ortodoxe din Sfântu Gheorghe, s-au construit biserici în Araci, Ariuşd, Podu Olt, Floroaia Mare, Lădăuţi, Bălan ş.a., s-au pictat numeroase biserici, au fost salvate de la demolare bisericile din centrul oraşelor Miercurea Ciuc şi Baraolt, s-a reuşit evitarea închiderii mânăstirii din Topliţa şi s-a reactivat mânăstirea Făgeţel, au fost reînfiinţate o serie de parohii şi s-a reuşit încadrarea unei mare părţi dintre acestea cu preoţi.
Odată cu redobândirea libertăţii religioase, după decembrie 1989, românii ortodocşi din estul Transilvaniei au avut de îndurat suferinţe care le aminteau de anii 1940-1944. Pentru că mai mulţi preoţi ortodocşi au protestat în legătură cu nerespectarea drepturilor credincioşilor români, în urma acţiunilor separatiste din învăţământ, cultură, administraţie şi economie, aceştia au fost apostrofaţi, insultaţi, ameninţaţi, unii dintre ei fiind obligaţi să plece în alte judeţe. O serie de biserici şi case parohiale au fost profanate sau li s-au spart geamurile. În aceste condiții, reprezentanții societății civile românești, împreună cu instituţiile fundamentale ale statului român au făcut demersuri pentru protejarea populaţiei româneşti, numeric minoritară în curbura interioară a arcului carpatic. Unul din cele mai importante demersuri a fost întreprins de Biserica Ortodoxă Română, prin înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei şi alegerea Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan ca prim ierarh al acesteia, azi mitropolit al Banatului, urmat de Preasfințitul Andrei, actualul Episcop al Covasnei și Harghitei. Pentru românii ortodocşi din judeţele Covasna şi Harghita, înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe cu sediul la Miercurea Ciuc reprezintă o lucrare creştinească şi duhovnicească şi în egală măsură naţională, chemată să asigure păstrarea credinţei, tradiţiei, limbii şi culturii româneşti în localităţile arcului intracarpatic.
Încă de la înființarea sa, printre prioritățile noii Eparhii s-au aflat repararea, restaurarea şi construirea de noi biserici şi mânăstiri, reprezentând o acțiune amplă, complexă și de mare răspundere, iniţiată şi înfăptuită cu consecvenţă, exigenţă, competenţă şi profesionalism, completate cu multă trudă şi jertfă, din partea credincioșilor, a preoților și în primul rând a ierarhilor, a Înaltpreasfințitului Ioan, azi mitropolit al Banatului și continuată de Preasfințitul Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei. În prezent, patrimoniul construit bisericesc ortodox, aparținând Episcopiei Covasnei și Harghitei, este format din 156 de biserici înălțate în perioada 1658-2018, din
care 14 așezăminte monahale (nouă mănăstiri, trei schituri și două metocuri) și 10 capele în unități militare, spitale și în Penitenciarul Miercurea Ciuc. După anul construirii, situația se prezintă astfel: biserici construite în secolele XVII-XIX – 48 (30,77%) (majoritatea se află pe lista monumentelor istorice); biserici construite în secolul XX (1900-1994) – 60 (38,46%), din care: biserici construite în perioada 1900-1945 – 40 și biserici construite în perioada 1948-1994 – 20; biserici construite după înființarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei (1994-2018) – 38 (24,36%), din care 8 așezăminte monahale (mănăstiri și schituri) și 10 capele.
Harta cu lăcașurile de cult românești, ortodoxe și greco-catolice din județele Covasna și Harghita, ar putea putea fi întregită dacă la cele actuale am adăuga un număr 37 de biserici dispărute, după dispariția comunităților parohiale românești, ca urmare a procesului de maghiarizare și 25 de biserici distruse în anii 1940-1944, după Dictatul de la Viena. Majoritatea din cele 37 biserici românești, astăzi dispărute, din actualele județe Covasna și Harghita, au fost ctitorite de puternice comunităţi româneşti care existau în zonă, în secolele XVI-XVIII. Din actualul județ Covasna, documentele menționează existența bisericilor ortodoxe, azi dispărute, din localitățile: Micloşoara, Moacşa, Bodoc, Ghidfalău, Ilieni, Lemnia, Leţ, Sânzieni, Turia, Valea Crişului, Zoltan, Dalnic, Coşeni ș.a. În aceeaşi situaţie s-au aflat mai multe biserici din judeţul Harghita, respectiv din localitățile: Tomeşti, Atia, Mădăraş, Aldea, Goagiu, Porumbenii Mici, Plăieşii de Sus, Mătişeni, Şoimuşu Mare, Lunca de Sus, Nicoleşti, Cozmeni, Ghiduţ, Cuşmed, Comăneşti şi Şoimuşul Mic. În afara celor 37 biserici a căror dispariţie este atestată documentar, potrivit tradiţiei sau unor ipoteze există încă multe biserici foste ortodoxe care astăzi aparţin altor culte (biserica unitariană din Chichiş, biserica reformată din Cernat, biserica unitariană din Chilieni, biserica romano-catolică din Ghelinţa, valoros monument de artă din sec. al XIII-lea (aflată pe lista monumentelor UNESCO).
La acestea se adaugă alte 23 de lăcaşuri de cult, ortodoxe și greco-catolice din județele Covasna și Harghita, căzute pradă intoleranţei autorităților horthyste faţă de români şi față de de bisericile lor, după Dictatul de la Viena, din toamna anului 1940. În rândul acestora s-au aflat bisericile din localitățile: Biborţeni, Boroşneul Mare, Comandău, Căpeni, Catalina, Comolău, Doboşeni, Filia, Herculian, Racoşul de Sus, Vârghiş – din judeţul Covasna; Aldea, Borsec, Crăciunel, Ditrău, Lueta, Mărtiniş, Mihăileni, Mereşti, Mugeni, Poiana Veche (Tulgheş), Vlăhiţa, Zetea – din judeţul Harghita.
Dintre lăcaşurile ortodoxe și greco-catolice, construite în secolul al XVIII-lea, în localități din județele Covasna și Harghita, există în prezent 20 de biserici, după cum urmează: Județul Covasna: Biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel” Chichiş (anul construcţiei – în continuare a.c. – sec. XVIII), de lemn, adusă din Tărlungeni, jud. Brașov, pictor necunoscut, în vara anului 1700; „Sfântul Nicolae” Căpeni (a.c. 1712); „Adormirea Maicii Domnului” Tg. Secuiesc I (a.c. 1754), (înlocuind pe cea veche), pictată de Florin și Nicula Prină. (2015; „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” Poian (a.c. 1762), de lemn; „Adormirea Maicii Domnului” Belin (a.c. 1776), înlocuind pe cea veche; „Adormirea Maicii Domnului” Zăbala (a. c 1777), de lemn; Biserica „Sf. Nicolae” din Breţcu (a.c.1783), înlocuind pe cea veche, pictură veche, pictor necunoscut; Biserica „Sf. Nicolae” din Sfântu Gheorghe (a.c. 1790), înlocuind pe cea veche, pictată de G. Munteanu (1993); „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” Valea Mare (a.c. 1793), înlocuind pe cea veche, pictată de Marcel Codrescu (2000); „Adormirea Maicii Domnului” Dobârlău (a.c. 1795), înlocuind pe cea veche, pictată de Veniamin Precup (1965); „Adormirea Maicii Domnului” Mărtănuş (a.c. 1796), înlocuind pe cea veche; „Sf. Nicolae” Covasna – Voineşti (a.c. 1794-180
0); înlocuind pe cea veche, pictată de Iosif Vasu (1962);
Județul Harghita: Mânăstirea Doamnei – Biserica „Naşterea Maicii Domnului” (a.c. 1658), pictată de Maria Popa (1981); „Sf. Nicolae” sau „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril” Bodogaia (a.c. 1700, reclădită în 1992), de lemn; „Sf. Nicolae” Lăzăreşti (a.c. 1711), de lemn, fostă greco-catolică; „Sf. Mucenic Gheorghe” şi „Sf.
Nicolae” Uilac (a.c. 1784 – adusă în 1905 de la Boiu); „Sf. Nicolae” Porumbenii Mari (a.c. 1787); „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” Sândominic (a.c. 1787), fostă greco-catolică: „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sf. Nicolae” Gălăuţaş (a.c. 1791 – construită la Topliţa şi adusă la Gălăuţaș în 1903, înlocuind pe cea veche), fostă greco-catolică, pictată de Nicolae Gavrileanu (1983); „Sf. Nicolae” Bilbor (a.c. 1800), fostă greco-catolică, de lemn.
Din veacul al XIX-lea au rezistat vicisitudinilor istoriei 28 de biserici românești, din parohiile ortodoxe și greco-catolice, care adăpostesc valori de patrimoniu provenite de la lăcaşurile anterioare, păstrate prin credinţa credincioșilor din zonă. județul Covasna: Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” Lisnău (a.c. 1813), fostă greco-catolică; „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril” Vârghiş (a.c.1814), de lemn; „Cuvioasa Paraschiva” Păpăuţi (a.c. 1814), de lemn, adusă din Zagon; „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” Zagon (a.c. 1814), de lemn, înlocuind pe cea veche, pictura veche deteriorată; „Naşterea Maicii Domnului” Ozun (a.c. 1830), înlocuind pe cea veche, pictată de M. Anuţei (1980); „Sf. Teodor Stratilat” Vâlcele (a.c. 1843), înlocuind pe cea veche, pictată de pr. Aurel Dolea (2018); „Sf. Nicolae” Bixad (a.c. 1835), pictură parțial restaurată; „Sf. Gheorghe” Întorsura Buzăului I (a.c. 1848), înlocuind pe cea veche, pictată de Iosif Vasu (1954); „Schimbarea la Faţă” Hăghig (a.c. 1854), înlocuind pe ce
a veche, pictată de Vasile Silaghi (2009); ”Adormirea Maicii Domnului” Sita Buzaului (a.c.1862,înlocuind pe cea veche din lemn de la 1834) pictata de Dumitru si Gheorghe Braescu; „Sf. Dumitru” Mărcuş (a.c. 1864), înlocuind pe cea veche, pictată de Constantin Niţulescu (1957); „Sfântul Nicolae” Aita Mare (a.c. 1866); „Sf.
Gheorghe” Cernatul de Jos (a.c. 1872), înlocuind pe cea veche; „Sf. Nicolae” Micfalău (a.c.1878), înlocuind pe cea veche, pictată de A. Cărămidă şi I. Ciocan; „Sfântu Nicolae” Ghelinţa (a.c. 1880), de lemn, fostă greco-catolică, înlocuind pe cea veche; „Sf. Dumitru” Dobolii de Jos (a.c. 1895), înlocuind pe cea veche, pictată de V. Munteanu (1987); „Sf. Nicolae” Barcani (a.c. 1896), de lemn, pictată de Ştefan Chioreanu (1975); „Sfântul Nicolae” Băcel (a.c. 1889), pictată de Toma Condrea şi iconostasul de Iosif Vasu (1979.
Județul Harghita: Biserica „Sf. Mucenic Gheorghe” Ciucsângeorgiu (a.c. 1840), fostă greco-catolică, are o singură pictură pe absidaexterioară a sfântului altar. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Nu se știe pictorul și nici anul; Mânăstirea Topliţa – Biserica „Sf. Prooroc Ilie” (a.c. 1847 – adusă de la Stânceni în 1924), pictată de Dimitrie Belizarie (1927);
Biserica „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” Săcel (a.c. 1847), pictată de Nicolae Plămădeală (1972); „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” Joseni (a.c. 1850), fostă greco-catolică, pictată de Adrian Oltean; „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” Voşlobeni (a.c. 1864), fostă greco-catolică, înlocuind pe cea veche, pictată de Ioan Căzilă (1969); „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” Topliţa (a.c. 1867), înlocuind pe cea veche, pictată de Dimitrie Belizarie (1938); „Adormirea Maicii Domnului” Vidacut (a.c. 1868), înlocuind pe cea veche; „Adormirea Maicii Domnului” Frumoasa (a.c. 1879), înlocuind pe cea veche, fostă greco-catolică, pictată de Septimiu Marian; „Adormirea Maicii Domnului” Tulgheş (a.c. 1882, refăcută în forma actuală în anii 1919-1921), fostă greco-catolică, înlocuind pe cea veche, pictată de Nicolae Gavrileanu (1986); „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril” Imper (a.c. 1884), înlocuind pe cea veche; „Sf. Nicolae” Eliseni (a.c. 1887), fostă greco-catolică. (va urma)
Dr. Ioan LĂCĂTUȘU
