Literatura română se poate mândri cu unul dintre cele mai reuşite romane de restituire a vieţii şi chipului interior al omului de cultură, Paterul Ioan Căianu – Valachus, la care autorul Mihail Diaconescu a lucrat din aprilie 1976 până în octombrie 1978, Marele cântec fiind publicat la Editura Eminescu în 1980. (Reeditat la Editura Muzicală, 1987; ediţia a III-a a apărut în 2007 la Editura Internelor şi Reformei Administrative, ş,a.). Cartea, la care s-a trudit în coordonate documentare aproape fără fisuri şi al cărei personaj principal este Paterul Ioan, este „o evocare narativă a unui mare umanist şi artist”, cum avea să noteze scriitorul în dedicaţia pe care mi-a făcut-o la 24 martie 1985.
Pentru că a fost muzician, compozitor, botanist (autor al unui Magnum Herbarium Terrae Transilvaniae), dascăl, constructor şi reparator de orgi, istoric, tipograf, ierarh bisericesc şi erudit umanist, Ioan Căianu – Valachus, pe care el îl adăuga consecvent numelui de Ioan Căianu, arată limpede conştiinţa sa etnică, respectiv naţională (română). Dar arată, în acelaşi timp, şi o înaltă conştiinţă umanistă, în deplin acord cu abundenta istografie creată în Europa în epoca renaşterii şi a Barocului.
Mihail Diaconescu romancier, critic şi istoric literar, estetician, teolog ortodox s-a născut la 8 noiembrie 1937 în localitatea Priboieni, comuna Vultureşti, judeţul Argeş.
Este fiu de preot şi învăţător. Despre Mihail Diaconescu s-a spus că este un „titan al culturii” (Acad. Irineu Popa, eminent teolog specializat în hristologie şi în istoria Bisericii Universale, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei). Un memorialist enciclopedic, un senior al cuvântului. „Un mare boier al artei cuvântului. Un scriitor contemporan de lege veche românească, un sfetnic înţelept şi ascultat al neamului său străvechi.” (Ion Dodu Bălan); unul dintre acei „străluciţi teologi şi oameni de cultură din a doua jumătate a secolului al XX-lea” (Preot acad. prof. unv. dr Mircea Păcurariu, teolog şi istoric bisericesc de imens prestigiu); Romancier „care se însoţeşte pretutindeni cu istograful erudit şi cu gânditorul politic” (Artur Silvestri, critic şi istoric literar). Creator al unei opere în care „apare evident faptul că întrepătrunderea dintre teologie, metafizică, logică şi epistemologie e unul dintre aspectele cele mai importante ale gândirii sale de tip dialectico – speculativ. (Acad. Alexandru Surdu, logician, istoric al filosofiei române şi universale, filosof al culturii); „fenomenologia narativă creată de M. Diaconescu se compune într-un vast ecran de cunoaştere şi misionarism pentru întregul popor” (Prof. univ.dr. Ilie Bădescu, sociolog, filosof al culturii, eseist). Pătrunzându-i opera ajungem la constatarea că scriitorul M. Diaconescu este întregit de un filosof al istoriei, foarte atent la documentele de arhivă şi la datele descoperite pe teren sau în biblioteci, de un estetician care a creat un amplu sistem speculativ dedicat vastei problematice a frumosului, dar şi un sociolog cu o puternică vocaţie analitică şi teoretică aparte cu forţa celei mai clare evidenţe.
Mihail Diaconescu consideră că romanul istoric, impunând un raport special între realitate şi ficţiune este o modalitate exemplară pentru acest proiect de supremă miză. „Marele cântec”, are ca erou principal pe eruditul umanist şi compozitor, pentru puţină vreme episcop romano-catolic în Transilvania, Ioan Căianu – Valachus, personalitate reprezentativă şi ilustră a barocului muzical românesc din Transilvania secolului al XVII-lea, „o adevărată minune a veacului său” (Gheorghe Alexici). Relaţia dintre datele istorice (documentare), ficţional, funcţional, structură şi formă în roman este admirabil realizată. Cartea (537 pag.) este structurată în trei părţi: Partea întîi Patima; Partea a doua Rătăcirea; Partea a treia Homo pro instrumentum (numărul cap. XXVII) şi un Epilog (9 pag.). Acţiunea romanului desfăşurată la Alba Iulia, Sibiu, Făgăraş, Şumuleul Ciucului, Iaşi, prin satele de pe Mureş, dar şi la Roma, Viena şi Praga, consolidează în noi conştiinţa apartanenţei de cultură română şi europeană.
Romanul poate fi socotit o „meditaţie” cu mijloace epice asupra neputinţei păcilor pământeşti. Pacea de la Westhalia (La 24 octombrie 1648 împăratul romano-german Ferdinand III şi statele imperiale germane încheie pacea cu Franţa şi Suedia…Pe atunci Ioan Căianu avea 18 ani) va fi pacificată în Europa, nu însă şi în sufletul omenesc. A adus pacea exterioră, dar pe cea lăuntrică n-a putut s-o aducă. Din punct de vedere religios, Pacea Wesfalică statuează egalitatea ambelor confesiuni (catolică şi protestantă), iar Franţa cucereşte o poziţie dominantă în Europa. În timp ce Franţa dezvoltă un exemplu de stat naţional centralizat, Imperiul German (vecin) se destramă într-o uniune de state individuale, suverane, ceea ce îngreunează dezvoltarea economică şi formarea unei burghezii puternice. Printre perdanţii războiului se numără şi Biserica Romano-Catolică. Pentru aceasta este din nou repartizarea proprietăţilor din 1624; în plus, trebuie să accepte că principii (titlul conducătorului unui principat…) sunt în continuare cei care hotărăsc religia supuşilor după principiul cuius regio, eius religio.
Autorul evocă epic şi simbolic „războiul din suflete”, debusolate şi patetica Transilvanie. În Marele cântec se vorbeşte şi se trăieşte pacea fără Dumnezeul din sufletele oamenilor, o falsă pace…din secolul XVII-lea baroc. Unde-i harul păcii lăuntrice din acel secol în Europa? Ne putem întreba, îl vom avea în secolul XXI? De altfel într-un interviu, M. Diaconescu privitor la eroul său principal, avea să reflecte: „De ce o persoană supravieţuieşte atâtor schimbări (atâtor noi şi noi provocări şi determinări) rămânând totuşi ea însăşi, păstrându-şi identitatea? Dar şi-o păstrează?”
În acest mediu în care fumegau încă rămăşiţele nefericitelor confinii/confruntări religioase, care aruncaseră Apusul european în Războiul de 30 de ani, se ivise un mare exponent al Barocului central-european, muzicianul umanist Ioan Căianu – Valachus. Atunci şi acolo minunatul cantus coelestis, marele cântec divin aprinsese inima acestui extraordinar promotor al novatoarei ars musicae în mediul cetăţii. Într-un fel, romanul-parabolă Marele cântec poate fi tâlcuit printr-o hermeneutică a „cântării psaltice”, a „muzicii psaltice” şi deci a „modelului davidic” ca permanenţă a istoriei. Modelul davidic este o cântare de slavă către Dumnezeu, în care se împletesc măreţia (precum cea din cantus choralis, aşa cum a fost lăsată de papa Grigore), entuziasmul şi bucuria cu tânguirea psalmistului, lăsând să răzbată spre noi mirificele tonus irregularis numite şi tonus peregrinus (mărturisind despre prigoana celor puternici asupra celor slabi), dar şi maiestuoasa cântare triumfătoare cu vârtuosul exodos. Ceea ce derivă dintr-o atare symphonie este un „cantus coelestis”, evocator al timpului de apoi, al unor tainice împletiri dintre slujirea şi slava lui Dumnezeu, trăirea în libertate, armonia, adevărul şi frumuseţea, ca trăsături divine ale existenţei.
Un neostenit pelerin, umblând prin sate, vara şi iarna, cu lădiţa de scule în spinare, pater Ioan, după obiceiul lui, poposea la locurile unde orgile îl aşteptau pentru a le drege. Meşterul mai ştia să alcătuiască unele cântece: „Un cîntec bine scris cuprinde în sine atîta frumuseţe şi atîta adevăr încît cea mai înfricoşătoare putere îmi pare neînsemnată pe lîngă vraja lui dulce. Din curgerea suavă a unei cîntări, ars artium, se revarsă fără încetare răsuflarea învăluitoare a dragostei şi a păcii…”; „Un cîntec frumos e lucrul cel mai plăpînd cu putinţă, cel mai fraged…”; „Într-un sunet mie mi se dezvăluie lumea întreagă. Puterea mea înseamnă să stăpînesc lumea prin sunet. În sunet eu pot să văd ceea ce alţii nu sunt în stare nici măcar să bănuiască, necum să priceapă. Prin sunet eu pot să-mi luminez măcar în parte cele mai adînci şi mai întunecate părţi ale vieţii noastre trecătoare.” În intimitatea odăii sale, la masa la care scria, lăuta şi vioara rezemate de perete păreau nişte lucruri şterse, necunoscute. Alteori, cu lăuta veche lângă el, lucrând la Magnus Cantus Coelestis (Marele cântec divin), autorul fiind la partea cea nouă –sonata a sonando, se alinta sufleteşte…De la un timp lăuta sau flautul izbuteau să-i spună singure cel puţin tot atâtea lucruri tainice câte îi spunea un glas dumnezeiesc de frumos. Pe seama acestor instrumente el putea să scrie schimbări, adaosuri şi înflorituri de care nici glasurile îngereşti ale celor mai buni cântăreţi n-ar fi fost în stare. Ispititoarea sonată era „pe măsura sufetului său bîntuit de arsuri, de o stare de aşteptare fără început şi fără sfîrşit. În culorile sunetelor se depăna viaţa lui şi a altora. Înţelegîndu-se pe sine, îi înţelegea tot mai mult şi pe alţii. De fapt, înţelegea în lume tocmai acele lucruri pe care le descoperea mai întîi în însăşi fiinţa sa”.
Ca magister musicae, Pater Ioan spunea uneori că o cântare, cu toată bucuria pe care o naşte, este un lucru dumnezeiesc. Cîntecul ţărănesc, adăuga el, este de asemenea lucru dumnezeiesc…Iată de ce, în cântecul O, anima mea sospira, amestecase înadins câteva părţi luate din doinele obişnuite ale ţăranilor de prin părţile Năsăudului cu moştenirea plină de măreţie din cantus choralis. În ţesătura cântecelor sfinte, fără să le strice sau să le umbrească frumuseţea cu ceva, el adăugase anume, cu grijă şi osârdie/ardoare, o putere nouă, o mişcare mai hotărâtă din care nu lipsea sprinteneala, o rotunjime plină de cuceritoare prospeţime datorată tocmai înrâuririi ţărăneşti.
Mihail Diaconescu impresionează în romanul său şi prin modalitatea cu care reuşeşte să adauge acel colorit evocator multor fapte, întâmplări şi tipuri umane. Autorul devine astfel un „fin psiholog şi un dramaturg al ideii, un poet al gingăşiei sufleteşti.” (Constantin Sorescu). Ne poate fascina, spre exemplu, conţinutul mesajelor din scrisorile lui Pater Ioan pe care a avut-o cu „fratele iezuit” Gavril Ivul de la Viena. Acesta din urmă îi cunoştea multe din cântecele lui Căianu. „Le preţuiesc şi le iubesc. Cunosc mai ales harul tău cel mai ales: acela de a nu fi mîndru de virtuţile pe care le ai. Sînt încredinţat că dacă ar fi după cuvioşia ta, între cele două căi pe care le ai în faţă, adică între puterea ce ţi se dăruieşte şi chemarea adîncă de a rămîne mai departe un minunat născocitor de cîntece, ai alege-o fără nici o vorbă pe cea de-a doua.” (O astfel de scrisoare se încheia aşa: Te îmbrăţişez cu aceeaşi dragoste frăţească dintotdeauna. Benedico te ! Gavril). Din răspunsul lui Pater Ioan preluăm acele cuvinte, din care reiese pasiunea sa pentru sunete şi muzică , pentru că „Ars musicae, iubite frate Gavrile, e ca o taină mai presus de fire…” „Priceperea celor ce făuresc cîntece dă de fiecare dată sunetelor o rînduială nouă, care nu seamănă decît în parte, sau chiar deloc, cu ceea ce s-a făcut mai înainte. Sunetul, luat singur, este totdeauna acelaşi. Îl încerc lin cu degetele pe o coardă de lăută şi-l simt deodată în toată strălucirea lui. Numărul sunetelor cu care lucrăm nu este mare şi n-are în el nimic uluitor. Dar cît de uimitor se arată un sunet laolaltă cu alte sunete!” Mai notăm această reflecţie, un bine venit motto pentru un eseu muzical: „Nu se află gînd, dorinţă, ori stare omenească pe care ars musicae să nu le poată stăpîni.” În concepţia ilustrului magister înţelesurile cîntecului se leagă de măreţia şi tainele lumii. „Cel ce stăpîneşte cîntecul le stăpîneşte, măcar în parte, şi pe ele. Fireşte, asta nu-i uşor pentru cel ce crede în ars musicae. Nu întîmplător se spune că ars musicae e un tărîm dumnezeiesc înconjurat însă de prea mulţi diavoli.” Epistola se termină cu această stare şi „chemare” a amicului Ioan: „Iubesc singurătatea trecătoare în care mă pot ascunde uneori, ca să pot lucra pe îndelete şi din toată inima un cîntec ales. Fără această singurătate trecătoare n-aş mai fi eu însumi.” Încheie amical, obosit cu degetele de la mâna dreaptă amorţite de atâta scris: „Rămîn al tău, iubite frate Gavril, cu aceeaşi dragoste şi cu dorinţa neschimbată de a te vedea iarăşi la noi în Ardeal. Îţi mulţumesc mult pentru lucrurile bune pe care le spui despre mine.” Benedico te ! Ioan.
Scrisorile pline de înţelesuri filosofice pe care şi le trimiteau mereu, fără abatere, unul altuia, erau şi ele un semn al acestei prietenii. Spre sfârşitul romanului în Capitolul XXIII, ce aparţine Părţii a treia Homo pro instrumentum cititorul va lua contact cu alte patru scrisori ale celor doi amici. (pp.457-472, Ed. Eminescu, 1980). Din prima, adresată lui doctissime magister Gabrielus Ivul aflăm ce a însemnat Magnus Cantus Coelestis / Marele cîntec divin pentru Pater Ioan Căianu… Lupta sa cu răutatea oamenilor…un gând ca o flacără vie îl ţinea totuşi treaz: „e atît de puţină bucurie sau fericire în jur, atîta suferinţă şi nevoie de înţelegere între oameni !…Poate că într-o bună zi sunetele firave şi trecătoare pe care încerci încăpăţînat să le rînduieşti pe foaia albă vor ajunge un izvor din care cei istoviţi sau copleşiţi de griji vor putea să soarbă cîteva clipe de înseninare. Un cântec frumos poate fi un izvor de bucurie. De înseninare liniştită cum este doina. Ce îndemn puternic de a merge mai departe era pentru mine acest gînd! Nenorocirea mea este că vrînd să scriu în Magnus Cantus Coelestis lucruri senine şi totuşi copleşitor de puternice n-am izbutit să mă dezbar cu totul de cuvinte. Sonata a sonando de la care am plecat în alcătuirea de acum îmi poruncea să le las la o parte. N-am fost însă totdeauna în stare…” Pater Ioan trăia o „singurătate ciudată”, cum va mărturisi, pentru că „eu sînt înconjurat ceas de ceas de o mare mulţime de cuvioşi fraţi monahi…” Încerca să-şi îndeplinească zi de zi datoriile mari şi mărunte de vicarius apostolicus. Deus, creator omnium, mă ajută – avea să spună. Gabrielus Ivul îi răspunde: „Am primit scrisoarea prea sfinţiei tale tocmai la sosirea mea dintr-o călătorie de o însemnătate covîrşitoare în care m-am întîlnit cu prieteni de-ai noştri şi am vorbit aproape fără încetare de Ardeal, de mînăstirea de la Şumuleul Ciucului şi de starea fraţilor monahi de acolo”.
În finalul romanului (Epilog), autorul ni-l prezintă pe Pater Ioan Căianu- Valachus, dat jos din înalta treaptă de vicarius apostolicus generalis Terrae Transilvaniae. Întemniţat şi batjocorit, alături de alţi preacuvioşi, i s-a dat mai apoi drumul să vină înapoi pe meleagurile noastre, fie la Şumuleu, fie la Lăzarea, unde era cealaltă mănăstire catolică din Ardeal. Iubit de unii, temut de alţii, Ioan Căianu a mai avut parte de unele răspunderi precum aceea de guardion la Şumuleu, de custode la mănăstirea fransciscană din Bacău, apoi de custode la mănăstirea din Lăzarea. Aici se va stinge din viaţă la 25 aprilie 1687. Amintirea lui se cuvine să fie păstrată şi cultivată în analele istoriei noastre şi ale altor neamuri, aşa cum se întâmplă la aniversarea a 390 de ani de la naşterea sa, prin organizarea unor manifestări de seamă, în domeniul artelor literare şi muzicale. Călăuză în timp să ne fie şi această parabolă/ pildă: „Cine va şti să asculte Codex Caioni ori Cantionale cu alte „urechi” decît pînă acum, va trebui să-i mulţumească scriitorului care a ştiut să lumineze meandrele unei existenţe răvăşite de contradicţii (…) din care însă s-a născut– peste veacuri – marele cîntec al neamului românesc”. (Viorel Cosma, Astra,1980).
Prof. dr. Nicolae Bucur
Notă:Pater Ioan era monahul catolic vieţuitor între ortodocşi, luterani şi calvini, adică între schismatici (schismă – separare a unui grup de credincioşi de comunitatea religioasă căreia îi aparţine) şi eretici.
