Nenumăratele evenimente zilnice din țara noastră și din întreaga lume, soldate cu distrugeri, morți și răniți, ne duc cu gândul la concluzia că agresivitatea face parte din ființa umană și probabil se naște din instinctul de conservare.
Am putea obiecta că nu toți semenii noștri sunt agresivi, iar acest lucru este de asemenea adevărat, numai că, în cazuri extreme, chiar și aceștia pot deveni când, de exemplu, le este amenințată existența, însă această schimbare de comportament e numită „agresivitate de apărare”, opusă „agresivității de atac”, dar tot agresivitate este, lucru ce-l vedem și în lumea animală.
Există mai multe tipuri de definiții a agresivității. În sursa Wikipedia găsim următoarea precizare: „În definițiile frecvent utilizate în științele sociale și științele comportamentale, agresiunea este un răspuns al unui individ, care provoacă ceva neplăcut unei alte persoane”, dar în realitate lucrurile sunt mai complicate, aceasta depinzând de felul agresivității, căci aceeași sursă indică mai multe tipuri: agresivitate pasivă, activă, directă, indirectă, de prădător, defensivă (de apărare), de dominare. Dacă ne-am referi doar la ultimul tip. Agresivitatea de dominare, am putea enumera o mulțime de exemple. De pildă, într-o familie în care tatăl este excesiv de autoritar și-și bate copiii pentru orice fleac sau eșec, s-ar putea spune că acesta este posesorul unei agresivități de dominare, la fel când soțul își bate soția, el de fapt își folosește violența pentru a se impune, pentru a domina. Dar ce să spunem despre agresivitatea pe șosele, dar cea din școli, sau chiar și despre „agresivitatea politică” mai ales în preajma alegerilor?!
Ziceam că lucrurile se complică atunci când agresivitatea trece de la individ la grupuri ori la națiuni, căci așa se nasc luptele de stradă, conflictele violente între protestatari și autorități și războaiele. E plină istoria de „războaie de cucerire” și „războaie de apărare” ori „războaie de pedepsire”. Și mai aproape, în zilele noastre, omul vorbește tot mai mult despre „agresiunea față de mediul înconjurător”, de fapt un adevărat război împotriva naturii, chiar dacă suntem parte din ea.
Detalii mai interesante, referitoare la comportamentul agresiv al omului găsim și în sursa umfcv.ro/ccop-ce-este-agresivitatea, care ne oferă o altă definiție: „… o însușire a acelor tipuri de comportament care sunt orientate în sens distructiv, comportamente ce provoacă daune materiale, morale, psihologice”. Se mai precizează că „Din formele de manifestare a agresivității fac parte: războaiele, crimele, jafurile, violurile, tâlhăriile, incendiile, distrugerile, anumite forme de vătămare corporală etc.” Se pune întrebarea dacă agresivitatea este înnăscută ori este un „comportament social învățat”? Am spune și da și nu, mai ales dacă ne gândim la diversele influențe care acționează asupra copilului pe măsură ce acesta crește într-un mediu social mai mult sau mai puțin ostil. Printre factorii care influențează comportamentul copiilor sunt amintiți: familia, societatea, respectiv comunitatea, mass-media (mai ales televiziunea, care oferă zilnic „modele de conduită agresivă, fizică sau verbală” etc,). Din nefericire, agresivitatea verbală se manifestă tot mai accentuat și la vârfurile Societății, încât ne este și jenă de formele pe care le îmbracă „lupta politică” pentru acapararea puterii „în numele poporului român”, deoarece toți „aleșii” se laudă că vor binele României, un bine care se lasă prea mult așteptat.
Credem că, deși agresivitatea este latura malefică a ființei umane, prin educație potrivită și prin exemple comportamentale morale, ea poate fi atenuată și stăpânită în lupta noastră cu noi înșine…
Mihai Trifoi
