„Când am un meci și o văd pe mama în tribună, prind aripi. Simt că am pentru cine să joc și dau totul pe teren pentru a o vedea fericită pe mama.”
Cea mai recentă performanţă a clubului „Sporting Ghimbav” a fost obținerea medaliei naționale de bronz la categoria de Junioare 3, având-o ca antrenor principal pentru sezonul 2018/2019 pe fosta mare handbalistă a României, Mihaela Tivadar. Acest rezultat se datorează și unei covăsnence, Demeter Maria, în vârstă de 14 ani, membru al acestei echipe în sezonul trecut. În plus acest copil talentat face parte și din Lotul Național de Handbal și din echipa Centrului de Excelență din Brașov.
Toate aceste rezultate, Maria le-a obținut cu multă muncă, sudoare și sacrificii, despre care ne-a vorbit chiar ea.
Cum a început aventura ta în lumea handbalului?
Aveam 12 ani, eram un copil care nu știa la acea vreme ce vrea de la viață. Făceam handbal de 6 luni la CSS Sfântu Gheorghe și antrenorul Szerzo Arpad mi-a spus că l-a sunat directoarea Centrului de Excelență din Brașov și l-a întrebat dacă poate recomanda copii talentați la handbal. El m-a recomandat pe mine și pe încă o fată, Andra Banu.
Am discutat cu părinții și am simțit că e o șansă care nu poate fi ratată. Într-un fel mă ajuta să înțeleg mai bine dacă acest sport mi se potrivește și asta e ceea ce vreau să fac în viitor. Prin plecarea la centrul de excelență am avut hopuri și suișuri, coborâșuri, dar am realizat că asta vreau să fac în viață. A fost greu să stau singură, fără mama care să mă îngrijească, fără tata care să mă îndrume în fiecare moment, dar am depășit aceste clipe.
Acomodarea a fost destul de grea, la început , deoarece eram foarte mică, 12 ani, nu eram familiarizată cu un alt mediu. Antrenorii m-au ajutat foarte mult, colegele care acum îmi sunt ca niște surori, iar la Liceul Sportiv din Brașov trăim toți împreună, ca o mare familie.
Cine te antrenează? Povestește-ne despre activitatea ta sportivă.
Antrenoarea mea este Mihaela Tivadar, o fostă mare handbalistă care provine din Turda, antrenoarea de portar e Liliana Ștefan, care a avut o contribuție foarte mare. Fără ele nu aș fi ajuns la acest nivel, ele m-au pregătit fizic, dar m-au și motivat. Am avut un moment de criză când am simțit că vreau să renunț la tot, anul trecut în ianuarie, când m-am accidentat. Am avut o entorsă de gradul trei, am avut piciorul în gips și atunci am avut momente grele, aveam dubii, nu știam dacă ăsta e drumul meu sau vreau să fac altceva. Atunci antrenoarele mi-au zis că sunt făcută pentru acest sport și m-au convins că nu mă pot opri la fiecare hop al vieții.
Anul acesta am fost componentă a echipei din Ghimbav, care a fost antrenată tot de Mihaela Tivadar, am fost cu încă 5 fete care activează la Centrul de Excelență din Brașov. Am câștigat locul trei pe țară, am primit medalia de bronz și individual am fost premiată cu distincția de cel mai bun portar din România la junioare 3. Asta mi-am dorit de anul trecut, de când această medalie a fost câștigată de o altă fată. I-am promis mamei, atunci, că anul viitor eu voi lua acel premiu, și iată că acest vis s-a împlinit. Atunci nu știam cât de greu va fi să obțin acest premiu. E o mare realizare și presupune multă muncă, multe ore de antrenament, multe sacrificii.
Dimineața mă trezesc la 6, uneori merg la școală sau direct la antrenament, trebuie să le îmbin foarte bine. După școală merg la masă, apoi am iar antrenament, cel puțin 2 ore zilnic. Trebuie să fiu atentă, fără concentrare nu poți face nimic. Pot interveni accidentările.
Tocmai am revenit de la lotul național, am avut cantonament timp de 2 săptămâni la Ploieșți și acolo am avut două antrenamente pe zi. Pur și simplu doar mâncam, dormeam și mă antrenam. A doua zi o luam de la capăt. Programul unui sportive cam ăsta e. Nu te poți axa pe altceva. Pe primul plan e sportul și îndeplinirea obiectivului. Uneori, după atâta muncă simt că nu mai rezist, plămânii mei ies și o iau la fugă și chiar dacă sunt epuizată, trebuie să continui pentru a ajunge acolo sus, unde îmi doresc. Vreau să întrec toți idolii, să ajung să joc cot la cot cu ei și să devin unul dintre cei mai buni jucători de handbal la nivel Mondial.
Am și un model de urmat, și anume Mihaela Tivadar, antrenoarea mea, care a fost o mare jucătoare, iar eu mă simt norocoasă că sunt instruită , pregătită de ea.
Chiar dacă sunt la o vârstă fragedă, am ajuns deja să fac parte din lotul național de handbal feminin. Este minunat să aud imnul României într-o sală cu 50000 de spectatori, o performanță la care în urmă cu puțin timp nici nu mă gândeam.
La lotul național au fost selecționate cele mai bune jucătoare din țară, formăm un grup puternic. Avem alți antrenori, nu ne cunoaștem noi între noi foarte bine și trebuie să ne mulăm pe cerințele tuturor, pe așteptările Federației Naționale de Handbal. Acolo luptăm pentru interesele întregii țări și mai puțin pentru propriile interese. Totodată se leagă și prietenii cu persoane din toate zonele României.
În cantonament am avut un meci amical cu echipa Spaniei, o experiență deosebită. Ele jucau mai mult pe viteză, se concentrau pe acțiunea echipei, nu jucau individual.
Chiar dacă locuiesc la o oră distanță de familia mea, nu pot veni prea des acasă. Am momente când mă apucă un dor cumplit și îmi vine să plâng. Cel mai greu moment a fost atunci când m-am accidentat și am avut piciorul în gips. Plângeam mult și îmi trecea prin cap să renunț. Chiar dacă atunci mama nu era fizic lângă mine, m-a încurajat, mi-a insuflat încredere și putere să merg mai departe. Când mi-e greu, îmi amintesc cuvintele mamei și mă motivează dorința mare de a ajunge un mare jucător, să o fac pe mama să fie mândră de mine.
Când am un meci și o văd pe mama în tribună, prind aripi. Simt că am pentru cine să joc și dau totul pe teren pentru a o vedea fericită pe mama.
Ai practicat și alte sporturi. Ce te-a determinat să alegi handbalul?
Când eram mică, mama m-a înscris la gimnastică.Am mers câteva luni bune, apoi n-am mai vrut să merg. Nu știu de ce. Apoi am frecventat câteva luni baschet, dar nu-mi plăcea.
La un moment dat, o prietenă m-a întrebat dacă vreau să merg cu ea la handbal deoarece se plictisea singură. Am acceptat, pentru am vrut să încerc. Tata, înainte să plece în străinătate, m-a rugat să mă înscriu la un sport deoarece el a fost sportiv și considera că mi-ar prinde și mie bine. I-am promis că voi încerca. M-am dus la handbal. Când am pășit în acea sală, în scurt timp am simțit că locul meu e acolo și mă bucur că am descoperit timpuriu sportul care mi se potrivește.
Dacă nu ai fi ales să fii handbalistă, ce altceva ți-ai fi dorit să faci în viață?
Înainte să fac sport, eram o fire creativă, desenam mult. Cred că m-aș fi axat pe arhitectură sau pe turism. Doream să vizitez cât mai multe locuri și mă gândeam că aș putea realiza acest ideal dacă aș fi ghid turistic. Iată că voi îndeplini această dorința prin sport, deoarece cu siguranță voi juca handbal în multe orașe din lume și implicit le voi vizita.
La meciuri trebuie să dai tot ce poți. Antrenoarea de la lotul național ne spune că, în teren, n-avem nici mamă, nici tată. Suntem doar noi, cu echipa, cu antrenorul și cu mingea. Eu la fiecare meci dau tot ce pot, și indiferent de rezultatul echipei, eu vreau să fiu mulțumită de prestația mea, să ajut echipa cum pot mai bine.
Uneori sunt momente când mă gândesc că dacă făceam aia poate câștigam, sau dacă eram într-un anumit loc, echipa ar fi obținut alt rezultat.
În sport, uneori câștigi, alteori pierzi, dar contează să fii perseverent. Se întâmplă să joci bine, să dai tot ce poți, dar echipa să piardă deoarece adversarul a fost si mai bun.
Când am început handbalul îmi doream să joc pe teren, mi se părea ceva minunat să gândeșți toate fazele, să arunci la poartă, dar alții au văzut alte calități ale mele.
Am avut un turneu la începutul activității mele în handbal, la Făgăraș, și antrenorul m-a pus în poartă, deși îmi promisese că voi juca pe teren. Am plâns mult deoarece nu vroiam să am acest rol pe teren. Apoi mi-am dat seama că îmi place, că mi se potrivește și n-am mai vrut să renunț la rolul de portar.
Ce simți când aperi o minge?
Cred că e cel mai frumos sentiment! Ești bucuros că ajuți echipa și implicit fiecare reușită duce la victorie. Toată lumea se bucură pentru reușită mea, a echipei.
Simt că dacă apăr, nu permit nimănui să între în casa mea. Poarta o văd ca fiind ușa casei mele și mi-aș dori să nu las pe nimeni străin să intre acolo.
Am avut un meci cu CSM Bucureșți, o echipă bună, și mi-a zis o colegă că dacă un membru al echipei adverse venea spre poartă, știa că eu o să apăr, și atunci am realizat că sunt apreciată pentru valoarea mea. Aceste lucruri te motivează într-o echipă, contează ca ceilalți să aibă încredere în tine, să știe că fără tine valoarea echipei nu ar fi aceeași.
La turneul final din campionat am jucat finala mică la Moreni. Acolo a venit un autocar cu 80 de persoane să ne susțină. A fost minunat să auzi cum îți strigă numele atâtea persoane.
Care este competiția care te-a marcat cel mai mult până acum?
Am avut multe turnee și cantonamente, dar cel mai mult m-a marcat un meci pe care l-am avut la începutul carierei. Aveam doar 3 luni la Centrul de Excelență, am avut un turneu cu echipa din Sfântu Gheorghe și am jucat împotriva echipei din Breaza. Toată lumea era convinsă că vom lua bătaie, noi nejucând la un nivel foarte bun. Dar, am jucat foarte bine, cred că n-am lăsat nicio minge să între în poartă, deși nu aveam prea multă experiență sau cunoștințe de tehnică. Făceam handbal de 7 luni, dar printr-o minune am apărat toate mingile, reușind astfel să câștig aproape singură acel meci. Era o realizare foarte mare pentru mine, toată lumea a fost uluită. Eram foarte mulțumită de mine, un sentiment unic, care mi-a șters toate eforturile fizice depuse, toate sacrificiile au meritat pentru a trăi aceste clipe de împlinire. Asta am simțit și când am câștigat premiul de cel mai bun portar din România, la junioare 3.
În tot timpul ăsta am avut și parte de încercări de tot felul, în sensul că am avut reușite, am avut nereușite, am avut victorii, am avut înfrângeri, dar tot timpul trebuia să ne ridicăm și să mergem mai departe.
Câte premii ai obținut până acum?
Pe plan individual am 3 premii importante obținute pentru distincția de cel mai bun portar și câteva premii obținute în meciuri amicale. La acestea se adaugă premiile obținute de echipele la care am jucat până acum.
Care a fost cel mai dur antrenament la care ai participat?
Oh…sunt multe, dar o să vă povestesc unul care m-a marcat. Antrenoarea era supărată pe noi deoarece pierdusem un meci pe care l-am jucat cu o echipă mai mare.
Era vară, la ora prânzului am avut antrenament pe stadion. Una dintre coechipiere nu făcuse corect exercițiul de încălzire „genunchii la piept” și antrenoarea ne-a pus să facem 10 ture de stadion de „genunchii la piept”, după ce deja alergasem 10 ture. A fost cumplit. Plângeam de durere, simțeam cum îmi ardea tot corpul și mușchii erau tensionați la maxim. Vroiam să mă pun jos, să urlu că nu mai resist, dar până la urmă am continuat. O să povestesc despre acest antrenament și copiilor, nepoților mei. Atunci a fost momentul în care am realizat ce mă așteaptă în carieră asta de handbalist.
Față de pregătirea cu antrenorii, te inspiri și din înregistrări ale meciurilor care au avut loc între profesionișți?
Da, că portar trebuie să și „furi”meserie, să aplici ce vezi bun la alții.
Am avut momente când antrenoarea îmi spunea să mă exteriorizez pe teren, să mă bucur, dar nu reușeam.
Atunci am început să mă uit pe youtube la faze din meciuri care s-au desfășurat la Campionatele mondiale, și am văzut că și la cea mai mică reușită, ei se bucurau de parcă au avut cine știe ce succes. Ușor, ușor, am început și eu să le urmez exemplul. Și antrenoarea mi-a spus că atunci când văd că adversarul aruncă mingea spre poartă, este ultima dintr-o finală și dacă nu o apăr, vom fi pe locul doi.
Aveți un slogan al echipei, un mesaj de încurajare în timpul competițiilor?
Am lucrat cu un preparator fizic la echipa din Ghimbav. Ne omora la antrenamente și mereu ne spunea:
„Atunci când simțiți că nu mai puteți, continuați! Prin muncă și perseverență obțineți cheia succesului!”
Aceste cuvinte ne-au motivat mereu.
Cum reușești să îmbini sportul cu școală? Ai avut un an greu deoarece trebuia să te pregăteșți și pentru examenul de admitere la liceu.
Da, într-adevăr a fost destul de greu să țin pasul, dar eu cred că cele două sunt legate între ele. Una nu o exclude pe cealaltă, ci dimpotrivă. Am o colegă care a obținut 9.80 la limba română și 9.60 la matematică. Deci se poate să ai rezultate excelente atât la învățătură, cât și la sport. Dacă practici un sport de performanță, nu înseamnă că nu te mai interesează să înveți la școală. Și antrenorii se ocupă de noi, ne controlează notele obținute în timpul anului școlar. Înainte de examen antrenoarea venea la noi și ne asculta pe fiecare în parte la limba și literatură română. Verifica dacă știm toate operele că să fie sigură că am învățat.
Sunt mulțumită că am obținut rezultate bune la examen, sunt la un nivel mediu. Voi rămâne la Liceul sportiv din Brașov.
Care crezi că sunt calitățile tale cele mai mari care au contat în obținerea acestor rezultate în sport?
Cred că am avut avantajul de a fi foarte înalta la vârsta mea. Am 1,81 metri înălțime. De asemenea m-a ajutat că am practicat gimnastică atunci când eram mică. Asta mi-a dat o mobilitate foarte mare. Ca portar trebuie să fii înalt și să ai o mobilitate bună. Eu le am pe amandouă.
Dar o echipă de handbal nu e nevoie să fie formată doar din jucătoare înalte. Degeaba ești înalt, dacă nu ai talent, dacă nu munceșți.
Care sunt hobby-urile tale?
Îmi place mult să citesc. Alți copii de vârstă mea le cer părinților telefoane performanțe și haine cool. Eu o bat la cap pe mama să-mi cumpere cărți. Când vin obosită de la antrenament, mă afund într-o carte și mă deconectez de la tot.
Acum ești în vacanță. Ce vei face?
Ca sportivă nu am voie să mă las niciodată pe tânjală. Zilnic fac acasă un program de forță și alerg la stadion.
Un sportiv nu poate să întrerupă total activitatea.
Copiii de vârsta mea abia așteaptă să meargă la ștrand, să plece în călătorii. Eu tot ce-mi doresc în vacanța asta este să stau cât mai mult cu familia mea, să petrec momente frumoase cu ei. Vom merge și la mare câteva zile.
Sunt momente în care mă gândesc de ce nu pot fi și eu un copil normal, dar imediat îmi apare în minte care este scopul meu în viață, și prefer să muncesc la antrenamente, să-mi sacrific familia pentru a ajunge sus, tot mai sus.
Ce copil își pune hainele la spălat la 12 ani, singur, sau își face curățenie în cameră? Ca sportiv te maturizezi și înveți să-ți porți singur de grijă.
Când vei reîncepe antrenamentele și la ce echipă?
Din septembrie mă reîntorc la Centrul de Excelență din Brașov și va trebui să-mi aleg o echipă de club. Am primit mai multe oferte, dar recunosc că vreau să joc la cea mai bună echipă din țară. Cred că până la urmă voi alege să fac parte din echipa CSM Bucureșți, deoarece mă simt pregătită să fac față, deși am doar doi ani de experiență în handbal. Mă onorează faptul că ei doresc să mă includă în echipa lor.
Am discutat și cu părinții Mariei Demeter. Iată ce au declarat:
„Să îți vezi copilul fericit pentru că face ceea ce îi place, este o împlinire extraordinară !! Așa am avut curaj să o las la CNE (Centru Național de Excelență).E un drum greu, dar pentru fericirea din ochii ei mergem înainte. Bucuriile, trăirile, victoria, înfrângerea, sunt sentimente care nu se pot cumpără cu nici un ban. Să o vedem așa determinată,este pentru noi o luptă câștigată. Încrederea care a dobândit-o i-a dat aripi să zboare, să viseze. Vom fi lângă ea mereu. Fiecare copil trebuie lăsat să își găsească calea, iar noi părinții trebuie să le dăm rădăcini și aripi să zboare. Sunt o mamă fericită!”, a spus Lela Demeter, mama Mariei.
„Sunt foarte mândru. E minunat acest copil! A muncit, dar iată că a meritat. Rezultatele au început să apară. La început nu am crezut că va face performanță, pentru că nu era perseverentă. Am rugat-o să se înscrie la un sport de frica problemelor care ar putea apărea la această vârstă, de frica anturajelor. Am cunoscut tineri care la 18, 19 ani n-au niciun tel în viață decât să plece în Anglia sau altă țară. Nu investesc în ei, termină școala și doresc doar să muncească într-un depozit, să-și rupă spatele. Când eram noi copii, școala românească se implica mai mult în viitorul tinerilor. Acum am sperat că sportul de echipă să fie șansa copilului meu de a avea o viață mai bună. Cred în potențialul copilului meu, e pe mâinile unor antrenori extraordinari și facem toate eforturile, atât psihice cât și financiare, pentru a o ajuta.
Antrenoarea Mihaela Tivadar este un model de reușită pentru copilul meu, și mă bucur că există în viața fiicei mele.”, a declarat tatăl Mariei, Lucian Demeter.
Îi dorim și noi mult succes handbalistei Maria Demeter, să continue să creadă în visul ei!
Larisa AXINIA
