Motto: „Unde-i unul nu-i putere, la nevoi şi la durere/unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte”
Există, între altele, o expresie potrivit căreia „ca să faci o treabă bună, trebuie să ai şi cu cine şi cu ce”. Cu alte cuvinte, în acest context trebuie să înţelegem, până nu este prea târziu, adică măcar şi în al doisprezecelea ceas, că pentru realizarea, ducerea la bun sfârşit, până la capăt, sau împlinirea unui demers, deziderat sau proiect trebuie să lucrăm în echipă, fiind uniţi în acelaşi duh, în aceeaşi simţire, în acelaşi cuget, altfel riscăm ca toată acţiunea respectivă să aibă un sfârşit lamentabil, mai bine spus, să fie sortită eşecului!…
Haideţi să ne uităm la orice grup, orice societate, orice echipă, ce fapte măreţe realizează dacă lucrează în echipă, şi încă una coordonată, ori dacă grupul sau echipa respectivă a căzut pradă sintagmei „împarte şi stăpâneşte”, nu a mai desăvârşit nimic bun, nimic concret, nimic stabil, nimic trainic, nimic durabil ori statornic!…
Da, contează foarte mult ce duh ne stăpâneşte şi în ce spirit ne mişcăm: dacă lucrăm în acelaşi duh sau nu, dacă acţionăm în acelaşi cuget ori ba, dacă mergem pe acelaşi drum, în aceeaşi direcţie sau „defilăm separat şi pierdem în comun”, ajungând nişte victime ale dezbinării şi ale polarizării!…
Ne aflăm în anul special, comemorativ – omagial şi aniversar, centenar, al Unirii!…
Cum ne-a aflat, pe noi, acest an?
Eu consider că destul de risipiţi, de împrăştiaţi, de dezorientaţi, debusolaţi şi dezbinaţi, pradă multor duhuri, multor apucături, multor metehne şi multor năravuri!…
Greu mai putem vorbi, astăzi, de acelaşi duh al credinţei, cu toate că cerem acest lucru în ecteniile tuturor slujbelor noastre: „Unitatea de credinţă!”
Greu mai putem vorbi, astăzi, de aceleaşi idealuri măreţe, comune, naţionale, într-o lume şi societate atât de polarizată, de împărţită în opinii, păreri şi idei, atât de fărâmiţată şi de manipulată!…
Greu mai putem vorbi, astăzi, de o conştiinţă comună, civică, de o voinţă comună, de o acţiune sau activitate comună, naţională!…
Bunăoară, da, în anul 1918 se încheia un lung proces, cel al Unirii. La el s-a lucrat secular, cu răbdare, cel puțin de la începuturile Școlii Ardelene, ideea s-a construit și întărit, deceniu după deceniu, până a prins chip istoric.
Nu mai știu altă înfăptuire similară în istoria noastră culturală, necum în cea politică.
Dacă însă Unirea s-a realizat ca o rachetă care are nevoie de două trepte pentru a ajunge pe o traiectorie suficient de înaltă, unitatea rămâne încă un deziderat. Au fost mai întâi interbelicul, prea scurt pentru o operă istorică de o asemenea amploare, apoi comunismul, care este prin esență un regim bazat pe ură și dezbinare, și care a avut ca scop fundamental tocmai fărâmarea/fărâmiţarea bazelor unității, el distrugând cu insistență, tenacitate şi perseverenţă și puținul care se împlinise în această direcție!…
Lupta de clasă este expresia nemediată a urii, și această forma mentis (starea minţii-n.red) a continuat și în „democrația originală” românească de după anul 1989, din păcate!…
Așa se face că sărbătoarea Centenarului ne găsește astăzi tare confuzi și dez-uniți. Falii sociale nenumărate se cască între categorii și în interiorul acestora. S-au refăcut pluralismul partinic, societatea civilă, presa liberă. Dar s-a omis să fie cimentate cu acea idee comunitară, cu idealul comun, fără de care nu există viitor!…
Și nu există neam şi popor, ci numai populație!…
Sub semnul funest al acestei dezbinări evoluăm încă, din nefericire!…
Nu întâmplător sunt supuse unui atac ideologic mai direct sau mai insidios, dar extrem de tenace, exact acele elemente care sunt menite să consolideze unitatea: Biserica, familia, școala, credința, istoria și cultura națională. Se promovează ca ideal uman „realizarea personală”, iar valorile comunitare sunt abolite, pe motiv de „colectivism”.
O altă linie de fractură foarte adâncă este cea între generaţii. Chestiunea/problema aceasta nu este, desigur, nouă. O întâlnim la bonjuriștii pașoptiști și la cei care au trăit în perioada interbelică, avem mereu această tensiune, benefică în sine.
Ceea ce deosebește de situația de acum este că atunci țelul era vizibil, comun, diferențele erau mai degrabă asupra căilor de a-l atinge…
Era, totuși, o epocă a valorilor tari în care credeau toți, indiferent de generație. Și aceasta este principala deosebire față de astăzi, când ni se injectează ideea că nu mai există valori, principii, că nu există adevăr. Dacă nu există valori tari, nu există „factori de coagulare” socială. Numai interese individuale, de grup ori de castă.
Această carență nu se simte acut în vechile culturi europene, unificate în interior de mult, dar lipsa de factor coagulant produce în societatea noastră sângerări/hemoragii (ce altceva sunt migrația, neimplicarea socială, indiferentismul lui „nu se poate face nimic”, complexul manolic de a dărâma mâine ceea ce se construiește azi?) masive, triste şi dureroase!…
Altfel spus, priveam, recent, o sală plină de adolescenți în fața cărora trebuia să țin o conferință, pe o temă care evident le era antipatică. Și le-am spus, exact în ordinea acestei rupturi: Voi, privind la mine, deşi nu sunt atât de bătrân, vedeți o generație „expirată”, care v-a lăsat o țară neașezată, haotică, înapoiată; eu, privind la voi, văd o naţie complet lipsă de speranță!…
Este prea întunecat acest tablou, schițat în câteva tușe rapide? Nu-i aşa?
Da, trist însă adevărat, dureros de adăvarat, de realist!…
Dacă rămânem, însă, cu privirea strict la nivel sociologic, de mentalități colective sau de context istoric, atunci el este mai degrabă prea îngăduitor, ar trebui să fie mai mult acid. Această acedie socială generalizată poate avea, totuși, un efect paradoxal. Anume acela de a-i selecta pe cei mai buni!…
Când va apărea ceva clar şi limpede formulat, idealul (scuze, este concept „tare”, nerecomandabil de cei care văd lucrurile relativist) comun, atunci vom avea și o „aristocrație” a meritului, capabilă să pună în operă acest ideal.
Cu alte cuvinte, este încă mult de lucru la unitatea românilor!…
Avem, de exemplu, de reînvățat, de reîntemeiat instituția gravă, serioasă, a respectului. Care este ceva mai mult decât „simplă” politețe. Pentru români, virtutea deriziunii, a bășcăliei, a ipocriziei, a şmecherelii, a vicleniei, este sinonimă cu inteligența, cu sprinteneala şi prospeţimea de spirit. Prea mulți nu mai au „nimic sfânt”, cum se spune!…
Fără a-l părăsi ori abandona, să căutăm a-i adăuga acestui spirit caustic și recunoașterea valorii. Smerenia nu doar ca valoare creștină, ci și ca virtute „civică”, „civilă”!…
Să acceptăm/să admitem, de pildă, că există o „aristocrație a meritului” și să o cinstim ca atare, cum se cuvine!…
Ar fi, mi se pare, un prim pas pentru unitate în jurul unei asemenea aristocrații. S-ar putea ca edificarea unității naționale să necesite ceva mai mult decât cea a unirii!… Mai ales că, în secolul al XIX-lea (care a durat ca mentalitate, ne spun istoricii, până la Primul Război Mondial) contextul extern era favorabil, fiind epoca unirilor. Acum pare, dimpotrivă, epoca destrămărilor, și trebuie să fim oarecum contra curentului.
Generația minunată care a înfăptuit Unirea a fost decimată în închisorile comuniste, neavând timp (da, timpul nu prea a avut niciodată răbdare cu noi, iar atunci când l-am avut – precum din anul 1990 încoace, ne-am purtat ca și cum ar fi fost o resursă inepuizabilă, ne lipsește imperativul lui aici și acum, al urgenței/opurtunităţii istorice) să fortifice/să consolideze unitatea!…
În altă ordine de idei, vreau să cred, cu toată tăria şi cu toată convingerea, pentru a nu încheia într-un ton sau registru atât de pesimist şi de sceptic, că an de an, la 1 decembrie încercăm, cel puţin, să ne simţim inimile copleșite de un sentiment aparte, căci ne serbăm/sărbătorim Ziua națională: festivități, aclamații, discursuri, coroane de flori, parade militare, steaguri fluturând/arborând.
Toate, la un loc, contribuie la festivismul aniversar al zilei, o zi, ce-i drept, nu întotdeauna pe placul tuturor: adeseori ba este prea frig, ba plouă, ba ninge.
Probabil de aceea, în ultima vreme, s-au făcut auzite unele voci propunând schimbarea datei celebrării zilei naționale cu o alta, mai potrivită din punctul de vedere al condițiilor meteo, dorindu-se desfășurarea fără impedimente a numeroaselor activități organizate. Or fi având dreptate, şi ei, într-un fel, deşi, la o privire atentă, se vede limpede că, în chip providențial, ziua de 1 decembrie, în ciuda posibilelor surprize climatice, reprezintă cel mai fidel, fortuitele întâmplări „pregătite” de istorie de-a lungul zbuciumatei noastre existențe ca neam, ca naţiune şi ca popor.
Şi totuşi vin, din nou, să întreb: aici şi acum: ceva mai mult, mai serios, mai consistent şi mai eficient, mai complex şi mai complet, pentru acest an centenar – 2018 şi nu numai, afară de aniversări/comemorări şi manifestări cultural – spiritual – naţionale, pline de festivism, desigur, binevenite şi ele, avem sau nu!?…
Căci, altminteri, da!, întâiul Undrei, prin neprevăzutul lui, ne amintește într-un fel că nația română a învățat de la Iisus Hristos să pătimească pe crucea istoriei pentru mult așteptata „înviere”, petrecută în prima zi din iarna anului 1918, când visul de veacuri al tuturor românilor s-a înfăptuit, în sfârşit!…
„Târziu”, vor cugeta unii, „ne-a trebuit atâta amar de vreme spre a realiza îndelung râvnita unire! De ce?”. Nu ştiu ce să zic! Poate că, fiind un popor mic, întotdeauna ne-am văzut împărțiţi în necurmate/neîncetate războaie, deoarece ne înconjurau neamuri nu foarte prietenoase nouă; cotropiți, căci ne-a așezat Bunul Dumnezeu pe cel mai ispititor pământ bogat din Europa; tot timpul frământați, niciodată laolaltă!…
Cu toate acestea, cronicarii ne vorbesc în cărțile lor bătrâne despre biruințe, despre un grai, o lege şi un pământ ale unui singur popor/neam românesc. Şi au purtat străbunii noștri războaie, şi au îndurat pustiiri, şi au fost cuceriţi, apoi iarăși liberi pe ogoarele lor, dar nu și-au pierdut nicicând idealul sfânt al unității, care odinioară părea o iluzie!…
Aşadar, de fapt, ce comemorăm la 1 Decembrie? Ce vom comemora, în acest An – Centenar, la 1 Decembrie?
Nu cumva lupta necurmată/neîntreruptă pentru idealul unității naționale, dar și atingerea lui concretă?
Odată cu aceasta ne reamintim curajul, bărbăţia și jertfa milioanelor de confrați morţi pentru înfăptuirea României Mari, pe care trebuie, ca o datorie/obligaţie morală, cu preţuire şi recunoştinţă, să-i cinstim, să-i omagiem, să-i pomenim în rugăciunile noastre comune, publice, personale sau particulare!…
Câtă iubire de neam poate încăpea un sufletul unui astfel de român, capabil de sacrificiul suprem pentru ca România să învieze!…
Așa titrau unele ziare în epocă. Nu scriau: „ne-am unit” ci „am înviat!”. Mausoleul de la Mărășești, acolo unde se odihnesc vremelnic trupurile atâtor mii de soldați căzuți pe frontul războiului de întregire, are inscripționat la intrare și troparul Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos!…
Mi se pare impresionantă analogia făcută: așteptarea, umilința, încercarea de înrobire a neamului se aseamănă cu Răstignirea Domnului Iisus Hristos, iar împlinirea mărețului vis al unității, cu Învierea Sa!…
Da! Învierea dă sens și necurmată nădejde în istorie, iar înfăptuirea unității naționale este trăită ca lumină a lui Iisus Hristos Cel Răstignit și Înviat!…
Prin urmare, sărbătorind, în acest an special şi deosebit, triumful măreţului vis de secole al românilor, să nu uităm de dragostea, râvna, jertfa și lucrarea bravilor noștri înaintași care și-au închinat viața înfăptuirii unității neamului/poporului nostru!…
Să ne apărăm, precum ei odinioară, identitatea, principiile, valorile spirituale și culturale ale poporului din care ne-am născut şi am răsărit!…
Măcinați de ură, dezbinare și răzbunare, de indiferentism religios, de lupte fratricide pentru putere, uitându-ne credința strămoșească și istoria, ne stingem, pierim cu totul!…
Poate că, măcar acum, în aceste momente şi în acest an deosebit trebuie să ne aducem, mai mult ca oricând, aminte că „tatăl minciunii este tatăl dezbinării” şi că duşmanul nostru atâta aşteaptă: „să împartă, să dezbine şi să stăpânească!”
Şi totuși nutresc, încă, speranța/nădejdea că vom învăța, măcar acum, să redevenim devotați, fideli, loiali şi credincioşi idealurilor sfinte şi perene ale vrednicilor noștri înaintași, iubindu-ne mai mult credința străbună, neamul românesc, jertfindu-ne, fiecare după puterile noastre, pentru a sa propășire!…
Şi toate acestea le putem realiza şi împlini numai dacă noi toţi, laolaltă, vom ţine aproape de Dumnezeu – Tatăl, Exemplul şi Modelul Suprem al Unirii şi Unităţii desăvârşite, şi, apoi, desigur, vom ţine unii la alţii, unii cu alţii, unii pentru alţii şi unii de alţii!..
Căci, „unde-i unul nu-i putere, la nevoi şi la durere/unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte!”….
Ce bine ar fi dacă acest vers ar fi un principiu de viaţă şi de moarte, nu doar o simplă aclamaţie/declaraţie poetică!…
Altfel spus, unirea şi unitatea noastră nu trebuie să constituie doar o referinţă simbolică, istorică, comemorativă şi omagială, ci să ajungă a fi un demers concret, un deziderat continuu sau o permanentizare consistentă, substanţială, durabilă, stabilă, statornică şi eficientă, căci numai astfel vom mai rezista, numai aşa ne mai putem menţine şi, salva!…
Stelian Gomboş
https://steliangombos.wordpress.com/
