Încheiam articolul publicat în Mesagerul de Covasna din data de 23.09.2018– „Călătorie în timp: Covasna anilor 1860, din punctul de vedere al unui călător occidental”, cu o aserțiune referitoare la faptul că în Transilvania Evului Mediu și încă mai spre încoace „pietrele românilor tac”. Vom puncta câteva lucruri pe această temă în deschiderea prezentării unei alte scriituri, din vremurile vechi, despre Covasna noastră.
De când se scrie istorie cu scopul declarat de a o face – să zicem, de pe la Herodot începând – a existat mereu neajunsul că „istoria” a fost o istorisire despre monumente, nu despre cei care le-au făcut. Știm o grămadă de lucruri despre Ramses al II-lea, despre Mihai Viteazul sau despre Napoleon, dar întotdeauna infinit mai puține despre cei ce au ridicat temple, despre cei cărora li s-a dat porunca legării de glie ori despre cei ce au degerat prin Rusia… Dintr-un punct de vedere, această situație este o caracteristică a ceea ce s-a scris (și practic, mult mai mult nu se poate scrie – pentru că nu se poate reconstitui) despre România dintre Carpații Orientali, Carpații Meridionali și Lunca Tisei. Aici, de la anii 900 venind spre noi, au existat mereu cei mulți – făuritorii de monumente, și cei puțini – cei cățărați pe socluri. Românii au fost și sunt majoritarii provinciei, dar până pe la vremea Școlii Ardelene nu prea au scris istoria, deși au făcut-o; mai apoi pașoptiștii și după aceea memorandiștii au pus piciorul în prag, pregătind mărețul 1918. Călătorii străini se și mirau când traversau ținutul acesta de faptul că majoritarii vorbesc limbă latinească și că au conștiința apartenenței la altă nație decât a elitelor diriguitoare, pentru că ei, în lecturile de informare premergătoare voiajului, nici măcar nu auziseră de valahii pe care-i întâlneau la tot pasul. Așadar, românii, în mare majoritate rurali, construind o civilizație a lemnului și a folclorului, au fost mereu piatra de temelie ce a făcut provincia să arate cum este, deși iscăliturile lor nu le vedem niciunde și asta pentru că nu erau nici dintre „națiunile privilegiate”, nici de „religii recepte”. Edificiile citadine transilvănene – la mare modă de a fi revendicate azi – poartă altă semnătură decât a celor ce au cărat pietrele ce le construiesc; nici lespezi funerare românești vechi nu găsim – pentru că din lemn se ciopleau crucile noastre; nici mărețe catedrale românești nu avem – pentru că bisericuțele din lemn s-au întors cuminți în pământ, același din care a răsărit odată lemnul catapetezmei lor…
Revenim la fragmentul de istorie pe care-l prezentăm azi, și anume la cel istorisit de Orban Balazs în „Descrierea ținutului secuiesc pe criterii istorice, arheologice, naturale și etnice”, memoriu de călătorie publicat la anul 1868. Dincolo de partizanatul acestei lucrări pe care-l respingem și nici măcar nu-l discutăm aici, remarcăm pozitiva mărturie despre Sântilie, nedeia mocănească ținută de voineșteni vară de vară. Descrierea Sântiliei voineștene este cea mai veche cunoscută nouă și este una de excepție. De excepție, desigur, dacă trecem peste unele accente dibaci inserate de autor, accente rostite cu buze încrețite de dispreț pentru vlahii voineșteni. Un exemplu doar: Probabil inspirându-se din jurnalele de călătorie despre amerindieni, Orban scrie că românii se temeau să nu li se închidă sufletul în camera de luat vederi: de teama luatului cu arcanul la oastea crăiască se temeau feciorii noștri- cine era luat în evidență, de orice fel va fi fost ea, era ca și scris în cătănie. Și despre apele carbogazoase de la noi putem citi, ca, de altfel, în toate mărturiile celor ce ne-au vizitat locurile.
Iată ce spune textul:
„…dar sunt și băi cu caracter mai blând, în partea de sus a orașului, ce poartă numele Voinești, care sunt destul de plăcute, întăritoare (pt. imunitate). Lângă astea mai apar și aici așa-zisele băi uscate de aburi, care-s de aceeași natură cu peștera puturoasă din Turia, și ne arată că sub pământ este sulf din Turia până în Covasna cel puțin. Aceste băi de abur nu sunt altceva decât gropi de 3-4 picioare săpate în pământ, având o putere care și pe cel mai puternic om îl amețește, îl sufocă. Pentru asta găurile au ușițe deasupra, cu o tăietură la mijloc de dimensiunea gâtului. Bolnavul se așează în baie astfel încât, cu ușița închisă, capul îi rămâne afară, evitând orice pericol, iar restul corpului simte căldura și amorțeala plăcută, la fel ca în peștera Puturosu de la Turia, și des vindecă cele mai periculoase gute și răceli, deși pacienții așezați aici arată destul de original. Cam pe așa sol periculos cu aburi stă toată Covasna, așa că, mai ales în vremuri ploioase în pivnițe nu se poate intra, a te apleca, nici atât, fără pericol de moarte. De săpat fântâna nici vorbă nu poate fi, pentru că aburul periculos – pe care localnicii îl numesc „duhot” – ar sufoca muncitorii.
În partea de est a Voineștiului stau vlahii.La începutul secolului numai câteva familii stăteau acolo, astăzi numărul lor depășește o sută. Pământ nu prea au și nici nu doresc să obțină, mai bine se ocupă cu oieritul, comerțul, contrabanda, așa că mulți dintre ei sunt bine situați. Ei sunt de statură mare, tari, forțoși, printre femei sunt multe frumoase. Îmbrăcămintea lor este destul de pitorească, cu tiv lat, poartă vestă, care ajunge până sub șold, cu model cu flori din catifea sau alte materiale de culori puternice. Pe cap, femeile poartă batic, fetele se înfrumusețează cu coronițe făcute din flori. Bărbații poartă cămașă lungă, strânsă cu curea lată, și pantaloni largi. Eu am încercat totul ca să pozez acest port popular; cu multă treabă, cu promisiuni de cadouri am și strâns un grup, dar când am direcționat aparatul spre ei, toți au fugit. Destul i-am chemat cu vorba frumoasă înapoi, ei mi-au răspuns că sunt botezați și nu își dau sufletul dracului. Au văzut fotografiatul nevinovat o meserie a dracului. Am încercat pe ascuns să îi desenez, dar cum m-au observat venind, fugeau care unde. De altfel, frica de a le fi luată fața în poze sau desene e generală la vlahi, aceasta se bazează pe prejudecata că aceluia căruia i se ia fața, moare repede.
Dacă n-am reușit să vă pun o poză cu portul popular din Covasna, măcar vă descriu o sărbătoare interesantă, aceasta fiind alesul fetelor de Sf. Ilie și nunta legată de asta.
Bărbații vlahi din Covasna nu prea stau acasă, în marea majoritate a lor sunt pe munți sau în Principatul Dunării cu oile ; dar de Sf. Ilie, mai ales cei la care le-a venit timpul să se căsătorească, se duc acasă. După terminarea slujbei, toți se adună într-un loc stabilit. Fetele împodobite cu buchete de panglici, frumos înroșite, apar una câte una. Cele care deja au iubit, în grabă se duc la cel ales și ținându-l de mână, îl conduc în mulțime; cele care n-au, așteaptă într-un cerc/semicerc ca frumusețea lor să cucerească. După ce toți s-au adunat, începe muzica, începe dansul și toată lumea dansează toată ziua numai și numai cu cel ales, încercând să simbolizeze atașamentul fidel. Dansurile sunt de două feluri: dansul în pereche, când femeia cu bărbatul dansează – când îmbrățișându-se, când învârtindu-se, când sărind pe loc, și dansul singular, când numai bărbații, cu bâta de oier, fac sărituri vioaie, învârtituri îndrăznețe și diferite figuri de dans, chiuind. Mai există și un al treilea dans, așa numita „horă”, când băieți și fete, alcătuind un cerc mare, cu o mișcare lentă și înceată împing pământul pe ritmurile muzicii. Dansurile nu dau semne de fericire, sărbătoare, pentru că bărbatul nici în timpul dansului, nici după, nu vorbește cu aleasa. Și cum cu ocazia asta, numai candidații la căsătorie dansează, se poate vorbi despre dragoste mută.
Petrecerea ține trei zile. A treia zi, seara, feciorul însoțit de prieteni și de cele mai multe ori de muzicieni, se duce la casa alesei, cere să fie adăpostit pentru seara respectivă; dacă fata îi vine în față, să-i dea de veste că-i bine venit, este semn sigur că nu va fi refuzat, după aceasta repede se întâmplă cererea și logodna, și pentru ca tânărul să se întoarcă la turmă, pentru că n-are mult timp de pierdut, de regulă a doua zi urmează nunta.
Dimineața, pe căruța împodobită, ornamentată cu pături colorate, pleacă cei doi vornici de asemenea împodobiți și înfloriți (n. n.: probabil e vorba de florile de nuntă) să cheme neamurile și cunoscuții la nuntă. Mirele, ca avans, trimite un cozonac mare și turtă dulce miresei. După adunarea nuntașilor se duc la biserică, unde are loc slujba de nuntă. Acum începe cea mai interesantă și cavalerească parte a nunții, cursa de cai. Mireasa dă două premii pentru cei mai buni, un batic de mătase, cozonac și pălincă cu miere. Locul întrecerii, de regulă, e drumul sau un teritoriu drept și frumos, unde vin toți nuntașii după miri. Au marcat punctul de plecare și linia de final; feciorii veniți călare se așează în linie, unul lângă altul și la un anumit semnal, pleacă în galop rapid. Primul care ajunge la linia de final, câștigă baticul de mătase, al doilea cozonacul și pălinca cu miere. Acum, având în față câștigătorii, cu mândrie de învingători, toți călăreții pleacă pe ocolite, ca să depășească nuntașii aflați pe drumul spre casa unde se va ține nunta; pe drum îi servesc din ploscă pe toți cu care se întâlnesc, a refuza este nemanierat. Chiuind și strigând, călăreții intră la casa de nuntă, unde nevasta cu solemnitate dă premiile câștigătorilor. După asta urmează așezarea la masă.
Masa este foarte bogată, mai că nu se prăbușește sub pălinca cu miere, cozonac și alte mâncăruri și băuturi (bunătăți). Ospățul începe cu brânza pofticioasă și pălincă, de regulă se termină cu friptură. Poftitul la mâncare și băutură e treaba vornicilor, care sunt în picioare, au plosca mereu plină și cum sticlele se golesc, ei au grijă să le reumple. La sfârșitul mesei, nașul adună cadourile miresei, care pot să fie bani, baticuri, pânză și lenjerie. În acest timp miresei i se face cocul (n. n.: e vorba de conchioluitul miresei) și începe dansul miresei. După terminarea dansului, se dau cadourile mirelui pentru părinții miresei- cămăși cu cusături sclipitoare, ei imediat le îmbracă și câte un pic dansează și ei.
Seara următoare cheful continuă la naș, pentru asta el primește nouă cozonaci, întinși de trei ori.A treia zi se sărbătorește la casa mirelui, unde se mută mirii, primind urări de noroc și binecuvântare. Soțul însă, după 1-2 săptămâni de stat acasă, se întoarce în munți la turmă; nevasta sa rămâne acasă, pentru că femeile vlahe sunt iubitoare de confort și în treburile bărbătești nu prea ajută, ca femeile secuilor, ci își petrec timpul acasă fără treabă, sau cel mult cu țesutul. Bărbații lor, care trăiesc pe munți, le vizitează mai rar, cel mai mult de sărbători.”„””ști, în „Descrierea Ținutului
Prof. Florentina Teacă
Sursa foto: http://covasna-voinesti.blogspot.com/
