„
Bade Ioane” – așa te prezinți dumneata, la fiecare convorbire telefonică –îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase, adresate persoanei mele!
Să știi că și eu nutresc aceleași sentimente față de persoana ta, deși nu te cunosc. De câteva săptămâni mă apelezi la telefon, „ispitindu-mă” cu răspunsuri pertinente, la întrebările pe care mi le pui. Nu știu în ce măsură te vor satisface. La multe dintre răspunsuri, te rog, să citești și printre rânduri! De multe ori „adevărul” reiese din concluzii. Deci, fii cu mare atenție!
*
În ziua de 24 iunie, după Sfânta Liturghie închinată nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, am încheiat „Jertfa dec seară”. Gândul mă bântuie să mă las de scris, mai ales că am probleme de sănătate. Scrisul nu aduce beneficii pecuniare, ci „propășirea” cu dușmani.
Dar, după ultima convorbire cu tine, m-am hotărât să-ți răspund în scris, sub formă de „Dialoguri de seară”. Bade Ioane, să-i dăm drumul! Răspunsurile vor fi bazate și pe bibliografia asumată, pe parcursul anilor de preoție. Pe dumneata și pe mulți dintre cititorii „Mesagerului” îi rog să fie cu luare aminte!
Vremurile în care trăim sunt cumplite. Apostazia a cuprins proporții planetare. În aceste vremuri teribile se cer mărturii clare, fără compromisuri, se cere credință neșovăielnică. Este necesar să ne ridicăm și să afirmăm cu tărie adevărul creștin, în care credem, fără teamă și ezitare. Este adevărul de credință al strămoșilor, temelia pe care s-a înălțat neamul nostru. Este adevărul de credință al lui Constantin Brâncoveanu, care ne învață să nu confundăm strigătul: „Doamne,
fie voia Ta!”, în fața decapitării copiilor săi, cu lașitatea și pasivitatea călduță, nelucrătoare: „Doamne, fie voia Ta!” nu este o scuză, pentru fatalism și resemnare. Nu este un oftat supus și mioritic, în fața inevitabilității răului. Cu răul văzut, dar mai ales cu cel nevăzut, se poate lupta numai cu arme duhovnicești.
*
„Doamne, fie voia Ta!” înseamnă voință de jertfă mărturisitoare, înseamnă acțiune și luptă. Este o chemare la mucenicie. Este acceptarea sacrificiului și a Crucii, așa cum a fost, în grădina Ghetsimani, acceptarea Răstignirii, de către Domnul Iisus Hristos. Semnifică primirea jertfei, știind că ea duce la Înviere.
Îndemnul „treziți-vă!”, la „ridicare” și „luptă” către Neamul nostru îl găsim în multe poeme și imnuri. Un „somn de moarte” pare să stăpânească acest neam, odinioară atât de dârz, dar care pare să-și fi uitat crezul ortodox și identitatea națională.
Interzis sub comunism, poemul „Deșteaptă-te Române” scris de Andrei Mureșanu, la 1848, a devenit imnul nostru național, după ce a fost intonat, pe străzi, în decembrie 1989. Noi mai luăm aminte la tulburătoarele lui versuri?
„Preoți, cu cruce-n frunte, căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost pământ!”
Bade Ioane, nu vedem că e vremea să ne trezim din acest somn de moarte, în care ne-adânciră „barbarii de tirani”? Să ne ridicăm, din somnul consumerist, mediatic și secularizant al indiferenței și confortului derizoriu, al necredinței și al patimilor, al neiubirii de Dumnezeu și de neam, al amneziei identitare naționale.
*
Avem modele vrednice de urmat: ”…mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine”. Acum când, din nou, se vâră dușmanii în vetrele străbune, nici vânzătorii de
țară nu lipsesc. De aceea, trebuie să apelăm la românii din patru unghiuri, care așteaptă doar chemarea, care să-I unească, în cuget și-n simțiri.
„Înalță-ți a ta frunte și cată-n jur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii,
Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupii-n stâne,
Batrâni, arbate, juni, tineri, din munți și din câmpii!”
Forța acestor versuri ne scutură, ne scoate din letargie și ne înalță. Ne cheamă să conștientizăm că „Avem o țară!”, să ne amintim că „Avem un rai de sfinți, în temniți dați la moarte/Și aruncați în groapă neștiuți.”
Ne cheamă să nu uităm că „Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,/Cu tunuri sfârtecat de cel viclean,/Avem ierarhii sfinți, pe Iancu și martirii,/Pe Horia tras pe roată pentru neam”. Ne cheamă să iubim și să apărăm Ardealul, a cărui vină, scrisă cu sânge, este doar aceea că este românesc și că „ortodoxia a iubit”.
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele
