În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna, începând cu acest număr, va publica, în serial, volumul „Păstori sufleteşti ai Sfintelor Altare din Eparhia Covasnei şi Harghitei”, de Erich-Mihail Broanăr, Ioan Lăcătuşu și Sebastian Pârvu, volum apărut la Editura Grai Românesc, cu binecuvântarea Preasfinţitului Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei.

Cartea reprezintă un omagiu adus slujitorilor Bisericii Ortodoxe din județele Covasna şi Harghita – preoți, protopopi și ierarhi la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri. Lucrarea introduce în circuitul public informații, în mare parte inedite, despre contribuția Bisericii Ortodoxe, a școlilor confesionale și asociațiilor culturale românești din această parte de țară la păstrarea și afirmarea identității naționale românești din Arcul Intracarpatic.

 Patriarhul Miron Cristea (I)

I.1. Patriarhul Miron Cristea

(născut la 18 iulie 1868, la Topliţa, jud. Harghita, numele de botez Elie,
decedat la 6 martie 1939, la Cannes – Franţa, înmormântat în
Catedrala Patriarhală din Bucureşti)

Între marile personalităţi ale vieţii bisericeşti, culturale şi politice din primele patru decenii ale zbuciumatului veac al XX-lea, un loc aparte îl ocupă cel ce a fost primul patriarh al Bisericii Ortodoxe din România întregită, Miron Cristea.

Oraşul Topliţa, localitatea natală a patriarhului Miron Cristea, este situat în partea de nord a judeţului Harghita, pe cursul superior al Mureşului, în nordul depresiunii Giurgeului din Carpaţii Răsăriteni. Este înconjurat de masivele Gurghiu şi Căliman, la 32 km de Gheorgheni, la o altitudine de 652 m.

Realizările sale sunt cunoscute din monografia lui Ioan Rusu Abrudeanu din anul 1929 (ÎnaltPrea Sfinţia Sa Patriarhul României Dr. Miron Cristea – Omul şi faptele, I, Bucureşti, 1929,480 p), dar mai ales din documentatele lucrări ale mitropolitului Antonie al Ardealului: Pagini dintr-o arhivă inedită (Bucureşti Ed. Minerva, 1984, XVLII + 435 p.); Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918) după documente, acte şi corespondenţe rămase de la Elie Miron Cristea (Sibiu, 1896, 546 p.) şi Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron Cristea, documente, însemnări şi corespondenţă (Sibiu, 1987, 483 p.). În 1998 a apărut o monografie la Târgu Mureş sub semnătura profesorilor Valentin Borda şi Ilie Şandru, cu titlul Patriarhul Miron Cristea (293 p.).

În anul 2008, la Editura Grai Românesc a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei din Miercurea-Ciuc, cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a ÎPS Ioan Selejan, a apărut ediţia a II-a a lucrării Patriarhul Miron Cristea în care „Profesorul Ilie Şandru a găsit de bine să continue lucrarea de cercetare asupra vieţii şi activităţii marelui Patriarh, aducând astfel, la această nouă ediţie, în faţa cititorilor, lucruri noi şi totuşi vechi, din împlinirile patriarhului. (…) Cartea este nu numai un document memorialistic, ci cred că va fi şi o provocare pentru tinerii teologi, mai ales din această parte de ţară, care să continue să se aplece, mai departe, asupra documentelor care se păstrează în mai multe arhive, cât şi asupra «arhivei vii», adică acei oameni care mai sunt astăzi printre noi şi l-au cunoscut pe patriarh”.

Studiile le urmează la Gimnaziul săsesc din Bistriţa (1879-1883), apoi la Liceul grăniceresc din Năsăud (1883-1887), la Institutul teologic-pedagogic din Sibiu (1897-1890) şi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta (1891-1895), unde obţine doctoratul cu o teză despre Viaţa şi opera lui Eminescu (tipărită în limba maghiară, 1895). Devine învăţător-director la Şcoala confesională românească din Orăştie (1890-1891), secretar (1895-1902), apoi consilier (asesor, 1902-1909) la Arhiepiscopia Sibiului. După hirotonirea întru diacon necăsătorit (30 ian. 1900) şi arhidiacon (8 sept. 1901) este călugărit la mănăstirea Hodoş Bodrog (1902), sub numele Miron, fiind apoi ieromonah (13 apr. 1903) şi protosinghel (1 iun. 1908). În perioada 1898-1900 este redactor la „Telegraful Român”, iar în 1905 devine preşedintele „despărţământului” Sibiu al Astrei, apoi Preşedinte al Reuniunii Române de Muzică din Sibiu şi al altor instituţii culturale româneşti. În calitatea sa de consilier, a adus o contribuţie directă la ridicarea actualei catedrale mitropolitane şi la înfiinţarea Băncii Culturale „Lumina” din Sibiu, încă din timpul studenţiei s-a numărat printre militanţii de frunte pentru realizarea idealurilor de unitate naţională ale poporului român.

Miron Cristea este ales episcop al Caransebeşului la 21 noiembrie / 3 decembrie 1909, confirmat la 10 aprilie 1910, hirotonit la 20 aprilie, înscăunat la 25 aprilie / 8 mai 1910. La Caransebeş a păstorit, în condiţii dificile, din cauza Primului Război Mondial, având de înfruntat furia oarbă a Guvernului de a desfiinţa şcolile confesionale româneşti. La 1 decembrie 1918, a fost prezent la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, rostind o pătrunzătoare cuvântare, în care amintea toate suferinţele de veacuri ale românilor transilvăneni. A făcut parte din delegaţia care a prezentat actul unirii la Bucureşti.

La 18/31 decembrie 1919, episcopul Caransebeşului, dr. Miron Cristea, a fost ales în scaunul de mitropolit primat, vacant încă de la 1 ianuarie 1919, prin demisia lui Conon Arămescu-Donici. A doua zi, 19 decembrie 1919 (1 ianuarie 1920), a fost învestit şi înscăunat în noua demnitate.

Propunerea de înfiinţare a Patriarhiei a fost pusă în discuţia Senatului, la 12 februarie 1925, şi a Camerei Deputaţilor, la 17 februarie 1925. Proiectul a fost acceptat de Senat cu 89 de voturi (2 contra), iar în Cameră cu unanimitate de 156 de voturi. Promulgarea legii (cu 5 articole) s-a făcut la 23 februarie, fiind publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925, sub titlul „Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal”. Pe baza acestor hotărâri, mitropolitul primat Miron Cristea a devenit patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Ceremonia învestiturii şi înscăunării primului patriarh Miron Cristea a avut loc la Bucureşti, în ziua de duminică 1 noiembrie 1925, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanţilor statului şi a 21 de trimişi ai unor Biserici Ortodoxe surori, din care nouă ierarhi (Patriarhiile din Constantinopol, Ierusalim şi Serbia, Bisericile Greciei, Bulgariei, Poloniei şi Rusă din emigraţie).

În timpul păstoririi Patriarhului Miron Cristea  a reapărut revista „Biserica Ortodoxă Română” (1921) şi s-a îngrijit de apariţia revistei „Apostolul”, organ de publicitate al Arhiepiscopiei Bucureştilor (1924) şi de traducerea şi tipărirea Bibliei sinodale din 1936 (în traducerea preoţilor profesori Gala Galaction, Vasile Radu şi mitropolitul Nicodim), precum şi a unor ediţii din Noul Testament. A sprijinit tipărirea de cărţi teologice în Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, a înfiinţat Seminarul teologic „Miron Patriarhul” din Câmpulung (1922) pentru orfanii de război şi Academia de Muzică religioasă din Bucureşti (1927). De asemenea, a sprijinit o serie de tineri teologi la studii peste hotare. Sub arhipăstorirea sa s-a ridicat actualul palat patriarhal şi a fost repictată catedrala patriarhală.

Dintre lucrările purtând semnătura patriarhului Miron Cristea menţionăm: Proverbe, maxime, asemănări şi idiotisme, colectate din graiul românilor din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 190, XXIV+279 p.; Iconografia şi întocmirile din internul Bisericii răsăritene, Sibiu, 1905, XVII+300 p.; Catedrala mitropolitană din Sibiu, Istoricul zidirii, Sibiu 1908, p. 45-195 (în colaborare); Cuvântări şi predici ale unui teolog, mai târziu cleric român în ţara sub stăpânire străină, vol. I, Bucureşti, 1923, 383+IV p.; Pastorale şi cuvântări ale unui episcop în ţara sub stăpânire străină, vol. II, Bucureşti, 1923, 306+II p.; Trei ani de propovăduire, Pastorale şi cuvântări, vol. III, Bucureşti, 1923, 356 p.; Pastorale, predici şi cuvântări, vol. IV, Bucureşti, 1938, 278+III p.; Pastorale şi predici şi cuvântări, vol. V, Bucureşti, 1938, 298+III p.; Pastorale, predici şi cuvântări, vol. VI, Bucureşti, 1939, 238 p. Colaborări cu Telegraful Român (Sibiu), Tribuna (Sibiu), Familia (Oradea), Gazeta Transilvaniei (Braşov), Libertatea (Orăştie), Drapelul (Lugoj), Luceafărul (Budapesta), Ţara Noastră (Sibiu), Românul (Arad), Foaia Diecezană (Caransebeş).

Patriarhul Miron Cristea a contribuit la întărirea legăturilor cu alte Biserici creştine, prin vizitele sale la Locurile Sfinte (1927), Anglia (1936), Polonia (1938) sau prin delegaţiile străine pe care le-a primit. A sprijinit participarea teologilor ortodocşi români la congrese şi întâlniri ecumeniste peste hotare sau convocarea unor asemenea întâlniri în ţară (Conferinţa regională a Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică, la Bucureşti în 1933. fiind ales preşedinte de onoare, Conferinţa romano-anglicană de la Bucureşti din 1935). A publicat culegeri de folclor, o lucrare de iconografie, câteva volume de cuvântări, iar pe plan politic, a făcut parte din „Regenţă” (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930) şi a fost prim-ministru (10 februarie 1938 – 6 martie 1939).

În lucrarea Cărturari sibieni de altădată, apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în anul 2002, părintele prof. dr. Mircea Păcurariu prezintă pe larg principalele înfăptuiri ale Patriarhului Miron Cristea, în mod cronologic, dar şi tematic: colaborarea la periodicele timpului, activitatea ca „secretar consistorial” la Arhiepiscopia Sibiului, rolul însemnat pe care l-a avut în ridicarea Catedralei mitropolitane din Sibiu (1902-1906), activitatea în cadrul Asociaţiunii ASTRA, preocuparea pentru culegerea şi valorificarea folclorului românesc, activitatea desfăşurată ca episcop de Caransebeş, implicarea nemijlocită în evenimentele care au hotărât unirea Transilvaniei cu Ţara Mamă, la 1 Decembrie 1918. Un capitol distinct este consacrat alegerii în scaunul vacant de mitropolit primat al României şi apoi ca primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi principalelor înfăptuiri din această rodnică pagină a istoriei naţionale.

După evenimente din decembrie 1989, şi mai ales după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, au fost reluate şi extinse cercetările referitoare la viaţa şi activitatea Patriarhului Miron Cristea. Pe lângă volumele publicate de Mitropolitul Antonie Plămădeală şi de Părintele acad. Mircea Păcurariu, aşa după cum am menţionat, în anul 1998, la Târgu Mureş, a apărut lucrarea Patriarhul Miron Cristea, de Ilie Şandru şi Valentin Borda, iar în 2008, la Miercurea-Ciuc, ediţia a II-a a volumului Patriarhul Miron Cristea, de prof. Ilie Şandru din Topliţa, principalul biograf al Patriarhului Miron Cristea de pe meleagurile natale ale patriarhului.

Înainte de mutarea la Domnul, vrednicul de pomenire mitropolitul-cărturar Antonie Plămădeală ne-a mai dăruit volumul Elie Miron Cristea. Corespondenţă, apărut la Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Sibiu, în anul 2005.

Contribuţia tânărului Miron Cristea la analiza operei eminesciene, în cuprinsul primei teze de doctorat, consacrată creaţiei poetului naţional Mihai Eminescu, este pusă în evidenţă în lucrările: Gheorghe Şora, Iulian Puşcă, Doi ardeleni despre Mihai Eminescu: Vasile Goldiş şi Elie Miron Cristea, Editura „Viaţa arădeană”, 1999; Elie Cristea, Mihai Eminescu – Viaţa şi opera¸ ediţie îngrijită, prefaţă şi postfaţă de dr. Ilie Şandru, Miercurea-Ciuc, 2000; Dr. Elie Miron Cristea, Mihai Eminescu – Luceafărul poeziei româneşti, Editura Ginta Latină, Bucureşti, 1997.

Legăturile patriarhului Miron Cristea cu meleagurile natale şi sprijinul acordat românilor din fostele scaune secuieşti sunt cuprinse în lucrarea Personalităţi din Covasna şi Harghita, de Ioan Lăcătuşu, apărută la Editura Carpatica din Cluj-Napoca, în anul 1998.

Activitatea lui Elie Miron Cristea pe tărâmul ASTREI şi Miron Cristea (1868-1939). Teolog, om politic şi de cultura în vremea dualismului austro-ungar sunt teme abordate în lucrările de licenţă şi de masterat susţinute de tânărul topliţean Dorel Marc la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.

În perioada 1996-2011, în Angvstia, anuarul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi al Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din cadrul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, şi în Sangidava, anuarul Centrului Cultural şi al Fundaţiei „Miron Cristea” din Topliţa, au apărut un număr de 72 de studii referitoare la viaţa şi activitatea Patriarhului Miron Cristea.

Studiile menţionate poartă semnătura unor cunoscuţi cercetători ai vieţii bisericeşti din România, dar şi a numeroşi preoţi, profesori, arhivişti, muzeografi din principalele centre culturale ale ţării, dar şi din localităţile judeţelor Covasna şi Harghita. Studiile abordează o problematică de o mare diversitate tematică, reuşind să pună în evidenţă personalitatea complexă a patriarhului şi binecuvântatele sale rosturi publice, în conducerea Bisericii Ortodoxe Române, dar şi a Regatului României interbelice.

Din multitudinea problemelor abordate în studiile menţionate referitoare la activitatea de peste o jumătate de veac a ierarhului Miron Cristea, pusă în slujba bisericii strămoşeşti şi a neamului românesc menţionăm: Miron Cristea – autorul celei dintâi lucrări de doctorat asupra lui Mihai Eminescu; Şcoala confesională românească în timpul păstoririi Episcopului Miron Cristea; preocupări pentru folclor şi dezvoltarea învăţământului românesc; Dr. Elie Miron Cristea – iubitor şi ocrotitor al tradiţiilor muzicale româneşti şi întemeietor al Academiei de muzică bisericească din Bucureşti; activitatea etnomuzeografică şi preocupări legate de valorificarea culturii populare; anuarele institutului diecezan – valoroasă iniţiativă a episcopului dr. Elie Miron Cristea; elemente ale poeticii discursului creştin în opera Patriarhului dr. Miron Cristea; valenţele poetice ale scrierilor sale; activitatea culturală desfăşurată în cadrul Astrei; Patriarhul Miron Cristea în memorialistica lui Octavian Goga; activitatea ca secretar al Consistoriului Arhidiecezei Ortodoxe Române a Transilvaniei; contribuţia la construirea Catedralei Mitropolitane din Sibiu; ideile privind progresul culturii naţionale în cuvântările şi circularele episcopului dr. Elie Miron Cristea din perioada 1910-1914 la Caransebeş; aspecte ale păstoririi credincioşilor din Episcopia Caransebeşului şi eforturilor depuse în calitate de „apărător al unităţii Banatului” şi luptele de emancipare a românilor din Ardeal; activitatea Dr. Elie Miron Cristea pentru realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Perioada când Dr. Miron Cristea s-a aflat în scaunul patriarhal este pe larg abordată în aceleaşi studii în care sunt reliefate înfăptuirile privind unificarea legislaţiei bisericeşti în România reîntregită, înfiinţarea de noi eparhii, programul naţional de construire a lăcaşurilor de cult şi a catedralelor ortodoxe în oraşele din Transilvania şi Basarabia, provincii istorice româneşti, în care românii, până la 1918, nu au avut voie să construiască asemenea edificii de spiritualitate ortodoxă, înfiinţarea de noi publicaţii bisericeşti, tipărirea şi retipărirea cărţilor de cult, implicarea în activitatea socială, ajutorarea invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, activitatea ca preşedinte al Societăţii „Cultul Eroilor” şi multe altele, toate reprezentând realizări de mare însemnătate bisericească şi naţională. În alte studii sunt puse în evidenţă probleme precum: relaţiile internaţionale ale Bisericii Ortodoxe Române în timpul Patriarhului Miron Cristea, activitatea patriarhului pentru consolidarea unităţii dintre bisericile creştine.

Nu au fost ocolite teme precum: participarea episcopului Miron Cristea la prezentarea actului Unirii şi la încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia şi Bucureşti (15-17 octombrie 1922), Miron Cristea şi criza dinastică din România (1925-1930), Patriarhul Miron Cristea şi tentaţia puterii politice, împrejurările instaurării guvernului prezidat de Patriarhul Miron Cristea (10 februarie 1938). În anul 2011, la editura Tipo Moldova din Iaşi a apărut volumul Miron Cristea. Patriarh, regent şi prim-ministru, teza de doctorat a profesorului Lucian Dindirică, din Craiova.

I.2. Sprijinul acordat de patriarh localităţii natale
(Banca Populară, împroprietărirea mănăstirii ctitorite etc.)

Pe tot parcursul vieţii, Patriarhul Miron Cristea a ţinut o strânsă legătură cu meleagurile natale. Acordă sprijin constant mănăstirii „Sf. Proroc Ilie” din Topliţa, dar şi multor altor lăcaşuri de cult din zonă. Este profund îngrijorat de situaţia românilor din aceste ţinuturi, de destinul acestora care de secole trăiesc marea dramă a deznaţionalizării, proces intensificat în ultimele două veacuri.

Prin atribuţiile pe care le-a avut la Mitropolia Ardealului, în perioada 1895-1910, Elie Miron Cristea a avut posibilitatea de a cunoaşte direct conţinutul a numeroase memorii, scrisori şi rapoarte ale preoţilor, învăţătorilor şi credincioşilor români din actualele judeţe Covasna şi Harghita, adresate Mitropoliei din Sibiu, şi de a pătrunde şi înţelege astfel acest amplu şi zguduitor capitol al petiţionarismului românesc din zona menţionată, ca metodă nonviolentă de luptă pentru păstrarea fiinţei lor naţionale. În buna tradiţie a sfântului ierarh-cărturar Andrei Şaguna, şi a discipolilor săi, tânărul teolog Elie Miron Cristea s-a implicat în soluţionarea numeroaselor şi grelelor probleme ce condiţionau păstrarea identităţii naţionale a românilor din „Secuime”, sprijinind concret biserica, şcoala confesională, asociaţiile culturale, dar şi pe cele economice. În 1907, când era asesor consistorial la Sibiu, a întemeiat Banca „Topliţana”, alcătuind Statutele după modelul Băncii „Ardeleana” din Orăştie. Între modificările importante operate de el se afla şi cea care prevedea ca anual „jumătate din fondul de rezervă se adaugă fondului cultural şi filantropic, pentru a putea fi folosit în scopuri culturale”.

Patriarhului Elie Miron Cristea, în perioada când a activat la Arhidieceza Ortodoxă Română a Transilvaniei, în calitate de secretar al Consistoriului, între anii 1895-1902 şi de consilier (asesor), între anii 1902-1909, fiind unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai mitropoliţilor Miron Romanu şi Ioan Meţianu, a ţinut o strânsă legătură cu meleagurile natale şi, în general, cu toate comunităţile ortodoxe româneşti din fostele scaune secuieşti, sprijinindu-le în eforturile acestora de supravieţuire, prin credinţă şi cultură, în condiţiile istorice cunoscute. Documentele din Fondul arhivistic „Protopopiatul Ortodox Trei Scaune”, aflat în păstrarea Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din Sf. Gheorghe, prin conţinutul lor, se referă la o gamă largă de probleme, punând în evidenţă rolul însemnat şi responsabilităţile multiple ce reveneau Mitropoliei, Arhiepiscopiei, protopopiatelor şi parohiilor ortodoxe în organizarea şi desfăşurarea vieţii bisericeşti, dar şi a celei culturale, economice (investiţii, construcţii şi reparaţii de biserici şi case parohiale), financiare, sociale, filantropice şi a învăţământului confesional ortodox, constituind o veritabilă cronică a rolului şi rostului determinat şi binecuvântat al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale a românilor ardeleni, în general, şi a celor din Arcul intracarpatic, în mod deosebit.

La încheierea mandatului de asesor, în data de 5/18 aprilie 1910, într-o scrisoare semnată de mitropolitul Ioan Meţianu, adresată protopopului tractului Treiscaunelor, Constantin Dimian, din Breţcu se fac următoarele precizări: „Prin întărirea de episcop al diecezei Caransebeşului şi sfinţirea întru arhiereu a fostului deputat din cler în sinodul arhidiecezan pentru cercul Treiscaunelor a Dr. Miron Cristea, protosincel şi mai în urmă arhimandrit, devenind vacant locul de deputat sinodal, consistoriul arhidiecezan a pus la cale alegere nouă, care se va ţine joi după Sfintele Paşti în locul central Sepsi Szentgyorgy la 11 ore a.m. şi cu conducerea alegerii eşti încredinţat Sfinţia Ta”.

După înfăptuirea Marii Uniri şi ocuparea înaltelor demnităţi în conducerea Bisericii Ortodoxe şi Statului Român, odată cu sporirea marilor responsabilităţi ce-i reveneau, au crescut şi posibilităţile efective de sprijinire a românilor de pe meleagurile natale. În contextul general al măsurilor de integrare a noilor provincii unite cu Ţara, mitropolitul Miron Cristea se implică în aplicarea programelor naţionale de întărire a bisericii strămoşeşti, a şcolii, instituţiilor şi asociaţiilor culturale şi a celor referitoare la dezvoltarea economico-socială a sud-estului Transilvaniei. Sunt cunoscute perseverenţa şi pasiunea cu care a luptat pentru asigurarea topliţenilor cu suprafaţa maximă de 7 iugăre de pădure, de familie, şi izlaz de vite, separat, având în vedere faptul că „pământul cultivabil e puţin şi poporul numeros”.

Documentele păstrate în arhiva primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române evidenţiază îngrijorarea lui Miron Cristea faţă de situaţia românilor din ţinuturile considerate secuieşti şi preocuparea sa pentru vindecarea rănilor adânci ale vremurilor trecute şi asigurarea păstrării şi afirmării identităţii lor naţionale. Amploarea şi stadiul proceselor de deznaţionalizare din satele româneşti secuizate sunt prezentate de Miron Cristea în presa centrală şi locală şi cu alte numeroase prilejuri. Într-o cuvântare rostită în anul 1937, la aniversarea profesorilor A. C. Cuza, relevă, cu amărăciune, că „în cele trei judeţe locuite de secui în Transilvania, mult peste jumătate din locuitorii acestor judeţe sunt români maghiarizaţi”.

Pentru a preîntâmpina şi contracara procesul de asimilare lingvistică şi confesională a românilor din arcul intracarpatic, Miron Cristea propune un set de soluţii concrete pe care le va prezenta într-un memoriu înaintat, la 9 mai 1934, preşedintelui Guvernului Român. El prevedea un program de acţiuni bine precizat, care să aibă în vedere situaţia religioasă, culturală, economică şi politică din zonă, multe din cele propuse acum 60 de ani fiind valabile şi astăzi. Scria de exemplu că în întreaga „regiune secuiască” nu-i bine să se facă politică de partid, ci trebuie desfăşurată o politică naţională, bine precizată, pe care s-o aprobe partidele româneşti. Din sinteza documentului, întocmită de Ioana Burlacu şi Cristina Dinu, rezultă că autorul porneşte de la ideea că trebuie exercitată până când românii pierduţi vor reveni la matca lor. În memoriu se propune un program de acţiune care să aibă în vedere situaţia religioasă, culturală, socială, economică şi politică din zonă. Pentru aceasta, Miron Cristea solicită ca la alcătuirea programului să participe delegaţi din cele trei judeţe, iar la înfăptuirea lui să se angajeze toate instituţiile ţării. În acest scop, se vor trimite preoţi misionari şi învăţători bine pregătiţi şi cu tragere de inimă pentru munca ce-i aşteaptă şi, de asemenea, vor fi numiţi numai funcţionari şi magistraţi bine probaţi şi cu o moralitate impecabilă.

Se va intensifica acţiunea de clădire şi înfiinţare de grădiniţe de copii, şcoli primare, şcoli de economie casnică, şcoli de agricultură, de meserii, cu forţe didactice conştiente de demnitatea şi menirea lor. Trupe de artişti şi coruri bune vor cerceta toate centrele mai mari secuizate, dând reprezentaţii artistice corespunzătoare, pentru redeşteptarea şi întărirea conştiinţei româneşti. Mai presus de toate, se subliniază în memoriu că „trebuie folosit cel mai puternic mijloc de recâştigare a poporului maghiarizat: Biserica Ortodoxă. Vor trebui să fie ridicate biserici ortodoxe unde se vor putea aduna mulţi români pierduţi, dar reînviaţi, în toată puterea statului, a bisericii şi a organelor lor, căci a lăsa la voia soartei această importantă chestiune de cel mai mare interes naţional ar fi o mare greşeală”.(va urma)

Erich-Mihail Broanăr

Ioan Lăcătuşu

Sebastian Pârvu