Eu unul ştiu că fiecare eveniment aniversar este în viaţa omului, pe lângă un binecuvântat prilej de bucurie, împlinire şi satisfacţie, şi un potrivit moment de analiză, meditaţie, reflecţie şi introspecţie!…
Dincolo de nivelul uman, particular, eu cred că aşa este sau astfel ar trebui să fie şi la nivelul unei naţiuni, la nivel naţional, adică!…
Prin urmare, acum, în acest an aniversar, special, centenar, cred că ar trebui să ne punem, ca neam, ca popor, câteva întrebări esenţiale, fundamentale, poate chiar o sută, la care să găsim tot atâtea răspunsuri sau, mai ales, soluţii!…
Da, vin să întreb, aici şi acum: avem un an centenar, ce facem cu el? Cum profităm, în sensul bun al cuvântului, de această oportunitate, de această şansă, cum tratăm, cum abordăm, cum gestionăm acest an special în şi din viaţa noastră şi a patriei noastre, cum ne raportăm la toate realităţile, altminteri, zilnice/cotidiene din viaţa noastră şi a naţiunii noastre, ce facem, scurt, concis şi concret, acum sau de aici înainte, cu viaţa noastră, cu soarta noastră, altfel spus, cu viaţa şi cu soarta acestei ţări?…
Dincolo de toate momentele aniversare şi evenimentele festive (unele, chiar festiviste) specifice acestui moment aniversar, ce mai rămâne din curgerea, consumarea şi petrecerea acestui an, adică cu ce ne alegem, la ce întrebări am răspuns ori ba? Bunăoară: ce merge în ţara aceasta şi de ce? Ce nu merge în ţara aceasta şi de ce? Ce este şubred, putred, ce scârţie în această ţară şi de ce? Care este boala ei adică a noastră, care este diagnosticul, care este remediul şi tratamentul pentru vindecarea, ei adică a noastră? Care sunt plusurile şi minusurile noastre? Căci ţara, patria, neamul şi poporul suntem noi, nu alţii, nu altcineva, noi, fraţilor?!…
Aşadar, ce-i de făcut sau ce nu trebuie făcut şi de ce, în mod concret, obiectiv şi punctual?…
Mai mult decât atât, noi, aici şi acum, trebuie să (ne) (re)cunoaştem foarte bine trecutul, să (ne) gestionăm, corect şi temeinic, prezentul şi, îndeosebi, să anticipăm, sincer şi obiectiv, viitorul, nostru şi, mai ales, al copiilor/urmaşilor noştri!…
Cu alte cuvinte, noi, aici şi acum, dacă suntem sinceri şi oneşti, vedem şi conştientizăm foarte bine ce moştenire am preluat de la înaintaşii noştri – marii noştri bărbaţi şi eroi – făuritori ai Marii Uniri şi ai Unităţii noastre Naţionale, însă vin şi întreb, tot aici şi tot acum: cu noi cum rămâne, ce lăsăm noi în urma noastră? Ce zestre şi tezaur predăm noi urmaşilor noştri? În ce fel am cultivat şi consolidat noi unitatea acestui neam şi popor sau când anume am realizat aşa ceva?!…
În altă ordine de idei, în acest an special – centenar 2018, aş dori să înţeleg şi eu, mai mult şi mai bine ca oricând, cum funcţionează, cum trăieşte şi vieţuieşte un stat, relativ tânăr, de numai 100 de ani, de ce anume dispune el şi de ce anume mai are încă nevoie!…
Şi, observ că ar fi tare multe, şi într-o parte şi în cealaltă şi, că în fond, el trăieşte în şi din fiii, membrii şi cetăţenii săi!…
Dar, mai constat ceva: că Dumnezeu Preabunul a înzestrat, de fapt, acest neam şi popor cu multe calităţi, (dar) şi cu câteva chemări sau misiuni!…
În acest fel, bunăoară, remarc faptul că dincolo de o Românie furată, ciuntită, ciopârţită, confiscată, minţită, speculată, trădată, prădată, vândută şi cumpărată, dezbinată şi externalizată avem şi o Românie profundă, sinceră, onestă, discretă dar concretă, modestă dar inteligentă, elegantă şi corectă, harnică, dinamică şi darnică, generoasă şi ospitalieră, misionară şi apologetică, apostolică şi creştină!…
Da, fraţilor, depinde de noi, de fiecare în parte şi de toţi laolaltă, în mod colectiv şi solidar, în spirit de echipă, cum tratăm această ţară, cum abordăm acest popor şi cum cinstim sau preţuim acest neam!…
Probabil că acum ar trebui să înţelegem, mai mult şi mai bine ca oricând, menirea noastră, misiunea noastră, locul, rolul şi rostul nostru în interiorul acestui stat, asumându-ne, în mod responsabil, toate aceste atribuţii, misiuni ori chemări!…
Da, avem misiunea de a contribui la bunul mers al acestui popor, avem chemarea de a cinsti, respecta, cultiva şi consolida această ţară, prin tot ceea ce suntem şi facem, avem datoria de a preţui acest neam, avem obligaţia morală de a apăra şi de a sluji această ţară!…
Cum? Prin împlinirea datoriei noastre sociale, materiale şi profesionale, atunci şi acolo unde ni se cere!…
Prin apărarea/cultivarea valorilor, principiilor şi tradiţiilor acestui popor, bimilenar, apostolic şi voievodal, nu colonial!…
Prin preţuirea, cu recunoştinţă sinceră, a tuturor semenilor/conaţionalilor noştri, care, prin toată activitatea lor, exemplară şi remarcabilă, au contribuit la afirmarea şi recunoaşterea ţării noastre în panoplia tuturor celorlalte state europene şi, nu numai!…
Da, oameni buni, România este (în) fiecare dintre noi, şi după cum suntem noi, fiecare în parte, aşa este şi această ţară, corectă sau nu, umilă, umilită sau nu, demnă sau nu, onestă sau nu, cinstită sau nu, ignorantă, arogantă şi superficială sau nu, mutilată, integră, întreagă sau nu, sinceră, responsabilă şi serioasă sau nu!…
Într-un cuvânt, noi alcătuim/formăm neamul, naţiunea, poporul, statul şi ţara, adică, să nu (mai) aşteptăm de la alţii, de oriunde şi de aiurea, să ne facă nouă ordine şi curăţenie, în casă şi în ţară, să ne pună nouă în bună rânduială şi dreaptă cuviinţă viaţa şi vieţuirea, zilnică şi cotidiană, altfel zis, să avem noi puterea, tăria, capacitatea şi, chiar, competenţa, să ne stabilim singuri, proiectele, regulile, principiile şi, în special, priorităţile, să fim în stare a spune da (numai) acolo şi atunci când trebuie spus da şi nu acolo şi atunci când situaţia o cere, adică „ce este da să fie da iar ce este nu să rămână nu!” Atât şi nimic mai mult sau nimic altceva!…
Altfel spus, acest an deosebit, an – centenar, ar putea genera, din toate punctele de vedere, un nou şi bun început care să asigure, apoi, o continuitate, o permanenţă trainică, solidă şi stabilă ori statornică!…
Cu alte cuvinte, subliniez şi insist că, între şi printre multe altele, în acest an special pentru noi, românii, anul nostru centenar, poate ar fi tare bine, mai mult ca oricând, să ne reîntoarcem la exemple, la modele, la valorile caracteriale umane, adică la oamenii frumoşi, sinceri, curaţi, cinstiţi, drepţi şi oneşti din această ţară!…
Adică, ar fi tare folositor dacă i-am respecta mai mult, dacă i-am studia mai temeinic, dacă i-am întreba şi cerceta mai des, într-un duh al recunoştinţei şi al preţuirii, al respectului şi responsabilizării noastre, peste tot şi întotdeauna, raportându-ne la înaintaşii noştri, la dascălii, învăţătorii şi profesorii noştri, la părinţii şi fraţii noştri, la colegii şi duhovnicii noştri, însă toate acestea să le facem nu doar de ocazie sau de conjunctură, nu doar de moment sau din interes ci, cât mai des şi cât mai serios ori sincer, fără ipocrizie sau făţărnicie!…
Mai mult decât atât, în şi din acest an începând poate ar fi minunat dacă am mai lăsa la o parte toate hachiţele şi cusururile noastre, personale şi interpersonale, toate urzelile şi bârfele dintre noi, toate apucăturile sau gesturile pline de egoism, individualism, mânie, frustrare, dezbinare, erodare, răutate şi invidie, ajungând să fim, în mod consistent şi eficient, mai altruişti, mai solidari, mai adunaţi, nu atât de împrăştiaţi şi de risipiţi, şi la propriu şi la figurat, într-un cuvânt, în sfârşit, mai uniţi, cu adevărat uniţi, abandonând toate gândurile şi faptele noastre care au dus la zicala, dureroasă şi tristă, că noi abia aşteptăm nu să moară capra vecinului ci, mai abitir, să moară vecinul şi să ne rămână nouă capra, fără să înţelegem că, de fapt, în atare condiţii nu facem altceva decât „să defilăm separat şi să pierdem în comun!” sau, datorită orgoliului şi vanităţii noastre, mai ajungem la o situaţie, anume: „ai dreptate şi tu, şi tu, nu te lăsa nici tu, nici tu!”, şi o ţinem tot aşa, într-un conflict permanent şi o contradicţie continuă!…
Poate că, măcar acum, în aceste momente şi în acest an deosebit trebuie să ne aducem aminte, mai mult ca oricând, că „tatăl minciunii este tatăl dezbinării” şi că duşmanul nostru atâta aşteaptă: „să împartă, să dezbine şi să stăpânească!”
De aceea, urmând exemplul şi pilda oamenilor serioşi, sinceri, competenţi, eficienţi şi responsabili din această ţară, de ieri şi de azi, indiferent de vârsta lor, de statutul lor material, social, cultural sau intelectual, cred că ar fi timpul să ne punem serios pe treabă, să ne ocupăm de lucruri realiste, adevărate, autentice şi profunde, uitând/ignorând cu desăvârşire zicala că „merge şi aşa!”, să începem să cultivăm valoarea, demnitatea, onestitatea şi onoarea, abordându-le/transformându-le în adevărate principii sau norme călăuzitoare de viaţă, după cum au procedat toţi oamenii discreţi, dar concreţi, ai acestui neam românesc, care nu au făcut „din mila sfântului doar umbră pământului”, ci au lăsat realizări, împliniri, fapte, activităţi şi acţiuni care, pe bună dreptate, le conferă aura de sfânt sau efigia de erou!…
Cu alte cuvinte, la toţi aceşti oameni funcţiona îndemnul conform căruia „ce poţi face astăzi nu lăsa mâine!” spre deosebire de unii dintre noi care credem că, dacă amânăm pe mâine, poate nu mai trebuie făcut!…
Şi, mai mult decât atât, ei făceau, lucrau împreună, în echipă, în acelaşi spirit şi duh, într-o singură/comună suflare!…
Bineînţeles, au mai fost şi alte multe variate şi diverse momente/evenimente, lucrări, împliniri şi realizări, toate grăitoare, relevante şi elocvente, în acest sens, însă vin să întreb eu, unul, aici şi acum: ce am învăţat/ce am reţinut, noi toţi, din toate acestea, cu ce ne-am ales, care sunt foloasele/rezultatele culturale, spirituale şi duhovniceşti pe care le-am deprins noi din toate acestea?…
Există, au rămas/s-au păstrat/tezaurizat ele undeva, cu adevărat?…
Vom fi, şi noi, de aici înainte, mai curajoşi, mai uniţi, mai demni, mai corecţi, mai oneşti, mai cinstiţi, mai altruişti decât până acum, ca neam, ca popor, adică vom reţine şi asimila ceva de la toţi aceşti înaintaşi şi eroi ai noştri, între care şi protagoniştii acestei lucrări, sau vom reveni la vechile noastre metehne, defilând separat şi pierzând în comun, ca până acum!…
Altfel spus, acum, în anul special, centenar – 2018, al unităţii noastre naţionale, când tânărul nostru stat românesc împlineşte/aniversează primii 100 de ani, vom învăţa, oare, să nu mai fim atât de dezbinaţi, atât de frustraţi, atât de complexaţi, atât de încrâncenaţi, atât de invidioşi, atât de egoişti, atât de răzbunători, atât de fragili şi atât de vulnerabili!…
Da, fraţilor, adevărat, multă lume din toate colţurile lumii a admirat şi admiră, în continuare, spontaneitatea noastră din unele momente ale istoriei, generozitatea sau ospitalitatea noastră, cultura, spiritualitatea şi civilizaţia noastră, ca neam/ca popor, însă, din păcate, de cele mai multe ori, sunt nevoiţi să se oprească, astăzi, cel puţin, numai la atât, fiindcă de purtare constantă, perseverenţă şi consecvenţă, susţinută şi întemeiată, nu (mai) poate fi vorba!…
De ce oare?…
Deoarece, între altele, ne trezim/ne revenim prea târziu, uneori mult prea târziu, având, printre altele, această slăbiciune ori neputinţă de a-i aprecia/admira pe conaţionalii/concetăţenii noştri, fie după ce nu mai sunt printre noi pământenii, fie după ce au ajuns în exil sau în refugiu – cum, iată, a fost (şi) cazul Regelui Mihai I al României, fie după ce au ajuns în puşcăriile comuniste, în progrom-uri, gulag-uri şi holocaust-uri, fie după ce s-au perindat în tot felul de peregrinări şi emigrări pe întregul mapamond, pentru obţinerea/câştigarea unui respect, cuvenit şi binemeritat, a unui venit mai bun/a unui trai mai decent şi a unei pâini mai bune/mai albe sau mai proaspete, când şi pe ei de noi şi pe noi de ei îi cuprinde şi ne cuprinde dorul, regretul şi jalea, mai cu seamă atunci când conştientizăm faptul, trist şi dureros, că au lăsat acasă copii supăraţi, marcaţi şi afectaţi şi, poate, chiar familii îndurerate şi destrămate şi, nu doar atât, ci au (mai) lăsat o ţară fără forţă de muncă calificată şi chiar necalificată, de am ajuns să-i angajăm, în locul lor pe alţii, de pe alte meridiane?!…
În concluzie, vin iarăşi să întreb, aici şi acum: care este proiectul nostru de ţară pentru anul centenar – 2018 şi nu numai, afară de aniversări/comemorări şi manifestări cultural – spiritual – naţionale, pline de festivism, desigur, binevenite şi ele, adică mă gândesc la un demers/deziderat concret şi punctual, fiabil şi viabil, eficient, consistent şi suficient, complex şi complet?!…
Avem. Există oare aşa ceva?!…
Dacă da, unde este şi cum arată acest proiect?!
Dacă nu, ce mai aşteptăm, oameni buni, sau, mai bine zis: de ce mai amânăm/întârziem acest lucru atât de important şi atât de necesar?!…
Căci dacă nu, dacă încă nu ne-am trezit din beţia această cotidiană şi nu ne-am revenit din amorţeala aceasta generalizată, apoi să ştim cu toţii, fraţilor, că zadarnic a fost curajul şi bărbăţia eroilor, zadarnic a fost eroismul şi credincioşia mărturisitorilor, zadarnică a fost toată implicarea şi determinarea marilor bărbaţi de stat ai acestei ţări, altminteri dăruită şi binecuvântată de Dumnezeu, zadarnică a fost loialitatea şi fidelitatea voievozilor, domnitorilor şi regilor noştri, altfel spus, zadarnică toată această spontaneitate a noastră, altminteri minunată şi salutară, de-a dreptul spectaculoasă şi plină de entuziasm însă lipsită de substanţă, seriozitate, consistenţă şi consecvenţă, una argumentată, justificată şi determinată, corect asumată şi sincer responsabilizată!…
Aşadar, în încheierea acestui eseu, evocându-i în continuare pe eroi, pomenindu-i pe martiri, invocându-i pe mucenici, cinstindu-i pe toţi făuritorii Marii noastre Uniri/Unităţi Naţionale de la 1918, afirm/susţin că trebuie, totuşi, să facem un pas înainte, adică mai departe, dincolo de focul de paie, ajungând, deci, să ne respectăm între noi înşine, fără a ne mai sabota, şantaja, calomnia, descuraja, răzbuna şi marginaliza în mod reciproc, cu alte cuvinte, haideţi fraţilor să ne apucăm serios, asumat şi responsabil de treabă, căci curajul, bărbăţia, credincioşia, patriotismul şi eroismul nu trebuie să fie nişte calităţi ori virtuţi trecute şi perimate ci, mai ales, prezente şi, îndeosebi, viitoare!…
Fiindcă numai în acest mod vom putea vorbi, în viitor, aievea, de o Românie a copiilor/urmaşilor noştri, nefurată, neminţită, netrădată, neprădată, nevândută şi necumpărată, nespeculată şi neconfiscată, adică de o Românie integră, întreagă, onestă şi demnă, corectă şi prosperă, curată şi elegantă, responsabilă şi profundă, serioasă, sinceră şi autentică, altfel „rătăcirea de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi!”!…
Altfel spus, unirea şi unitatea noastră nu trebuie să constituie doar o referinţă simbolică, istorică, comemorativă şi omagială, ci să ajungă a fi un proiect şi un demers concret, un deziderat continuu sau o permanentizare, consistentă, substanţială, durabilă, stabilă, statornică şi eficientă, căci numai astfel vom mai rezista, numai aşa ne vom mai putea menţine şi salva!…
Prin urmare, haideţi oameni buni să ştim bine şi precis ce avem de făcut, noi, aici şi acum, cu anul nostru centenar!…
Până una alta, însă, dea Domnul Dumnezeu Preamilostivul să trăiască România anului centenar în, cu şi prin noi, cât mai mulţi, frumoşi, rodnici, liberi şi binecuvântaţi ani!…
Stelian Gomboş
https://steliangombos.wordpress.com/
