Foto: Silviu Ipătioaei- M.d.C

Sfârșitul celui de-Al doilea Război Mondial a dat lumii o nouă perspectivă asupra puterii de distrugere a noilor arme încercate la Hiroshima și Nagasaki. După perioada de acalmie, dominată de Războiul Rece, cursa înarmărilor și-a continuat drumul până în zilele noastre, când respectiva forță de distrugere a atins culmile, încât azi se poate vorbi de „mai multe puteri nucleare” capabile oricând de a extermina tot ce este viu pe planeta noastră Pământ.

Ce anume a dus la această situație, încearcă să ne explice scriitorul-filosof Martinus (1890-1981) în analizele sale „cosmice”, cunoscute sub denumirea de Cosmologia lui Martinus, în care autorul se concentrează nu asupra legilor generale care guvernează lumea fizică, ci asupra legilor caracteristice lumii non-fizice, adică asupra lumii spirituale. De aceea el și-a numit opera și „știința spirituală”. Am auzit cu toții relatările renumitei prezicătoare bulgare Baba Vanga, care a primit brusc extra-capacități senzoriale în urma unei furtuni, când și-a pierdut capacitatea văzului, dar a primit alte însușiri neobișnuite. Tot astfel și Martinus, care, după propria mărturisire, nu avea o educație înaltă, ci doar patru clase elementare făcute într-un sătuc din Jutlanda de Nord, Danemarca. El și-a început viața ca simplu lucrător la o fermă, apoi lăptar, paznic de noapte și funcționar. Așa cum o spune într-una din scrierile sale autobiografice, în urma unei întâmplări stranii soarta lui s-a schimbat brusc: „Marea mea dorință era să pot studia mai departe și să devin eu însumi învățător, dar n-a fost în voia lui Dumnezeu ca eu să devin învățător școlar”. În 1921, pe când avea 31 de ani, în urma unor stări meditative profunde, Martinus a trecut printr-o trăire spirituală puternică, pe care a numit-o „botezul focului cosmic”, și care i-a schimbat viața. În cartea sa „Livets Bog” (Cartea Vieții, în 7 volume) Martinus scrie următoarele: „Botezul focului cosmic pe care l-am trăit, și a cărui analiză detaliată eu n-o pot trata aici, deci a lăsat după el acel fapt, că în mine au fost activate capacități de percepție total noi. Aceste capacități mi-au dat posibilitatea – nu în sclipiri – ci dimpotrivă, într-o constantă conștiență diurnă neadormită – să văd toate forțele spirituale portante, cauzele invizibile, principiile eterne, legile lumii eterne, principiile de bază din spatele lumii fizice. Misterul vieții deci n-a mai fost un mister pentru mine”. Cu alte cuvinte, el a primit o „misiune cosmică”. Astfel el a început o nouă viață, căreia i s-a dedicat în întregime timp de 60 de ani, rezultând din aceasta o operă monumentală, de care în prezent se ocupă Institutul Martinus din Copenhaga. Pentru mulți cititori acest lucru ar suna ciudat și de necrezut, dar celor care au posibilitatea să-i citească scrierile conținutul lor nu le pare deloc așa. Cu materialul care urmează continuăm seria de traduceri din unele articole sau prelegeri ale filosofului apărute în revista KOSMOS a Institutului Martinus, cu scopul de a face cunoștință publicului român cu teoria cosmologică a acestui gânditor axat pe aspectul spiritual al lumii în care trăim:

 

  1. „Cândva marile religii ale lumii stăpâneau lumea

Noi trăim într-un timp foarte zbuciumat. Vreme de milenii marile religii ale lumii au format o bază fermă și un ideal pentru morala și conduita oamenilor. Dar acum ele nu mai joacă același rol în crearea culturii noastre așa cum au făcut-o înainte. Biserici și temple și poate cel mai mult preoțimea autoritară care conduce acțiunile ceremoniale și sacramentale au sugestionat omenirea pentru a crede în existența unei providențe, și într-o morală și conduită pe care le-au prescris acele instituții religioase ca exprimare despre cea mai înaltă etică și perfecțiune umană.

Factorul portant în acea creare culturală deci a devenit credința în existența unei providențe și în aceea că în spatele tuturor trăirilor existente ale vieții se află un plan, un sens sau intenție divină. Oamenii pentru care a fost destinată în cel mai înalt grad acea predicare aveau un instinct religios care condiționa în mod simplu că ei au găsit gândul despre existența unei providențe divine, naturală sau de la sine înțeles, și de aceea preoțimea n-a întâlnit o împotrivire mare. Marile religii ale lumii stăpâneau în mod real lumea. Dar instinctul religios sau funcția internă din spatele capacității sau tendinței omului credincios de a avea încredere în existența unei providențe nu este o descoperire omenească. Ea este o funcție organică sufletească înnăscută, pe care noi o întâlnim deja în regnul animal, unde strigătul de moarte al animalului aflat în pericol efectiv este prima adresare inconștientă pentru ajutor de la o providență pentru el absolut necunoscută. Pentru ce altceva se întâmplă acel strigăt de moarte, care se realizează numai când toate mijloacele naturale ale animalului sunt epuizate? Nimeni, nici animalul însuși, nu se așteaptă ca persecutorul lui să fie cuprins de compasiune și să-l cruțe. Animalul de pradă nu cunoaște compasiunea, care efectiv ar fi propria lui sinucidere.

 

  1. Pentru omul natural providența este un lucru de la sine înțeles

De asemenea, la toți oameni naturali noi întâlnim acel instinct, acel mic sentiment despre existența unei providențe. Fără îndoială, în regiunea aceea acel sentiment este atât de evoluat, încât în acele stadii de viață noi chiar nu găsim nici măcar un singur „necredincios”. Providența sau lumea spirituală este un lucru de la sine înțeles pentru fiecare om natural. Prin urmare, acea capacitate, acel instinct religios se află în fiecare ființă exact în același fel cum capacitatea de a deveni plantă se află în fiecare sămânță, și la fel cum capacitatea de a deveni animal din acea sau altă specie sau rasă este inclusă în mica sămânță a fiecărui animal. Pentru omul evoluat deci este un fapt indiscutabil, că acea capacitate de a crede într-o providență spirituală existentă nu este inventată de vreun om, ci dimpotrivă este ceva psiho-organic la ființa vie. Dar imaginea omului pământean despre acea providență întotdeauna este un produs al fanteziei lui sau al capacității imaginative. De obicei, el întotdeauna își imaginează acea providență „după propria sa imagine”, dar într-o stare mult mai perfectă decât aceea în care se află el însuși.

 

  1. Omul înclina să-și imagineze providența după propria sa înfățișare

Tocmai din cauza înclinației sale de a zugrăvi o providență sau zeu după propria sa imagine diferitele popoare, fiecare în parte, au avut de-a lungul timpurilor propria lor imagine specială pentru a adora sau venera. Dar lucrul comun pentru toate era capacitatea lor înnăscută sau tendința de a crede că în mod necesar există o providență, unul sau poate mai mulți zei. Acel instinct sau acea tendință a fost în așa fel îndreptată sau dirijată de către profeți, preoți etc., încât încă și în prezent nenumărate milioane de oameni sunt legați de aceasta și deci au imaginea despre existența unei providențe divine.

  1. Atitudinea de viață s-a schimbat de la un conținut abstract la unul concret

Dacă noi observăm omul actual, vedem că în lupta pentru pâinea de fiecare zi și în multe alte domenii el se află într-o situație care îi oferă nenumărate experiențe cu care mai înainte el n-a avut contact. Societatea tehnică modernă influențează omul mult mai intens decât au făcut-o formele sociale ale trecutului, care urmau un ritm de viață total altul decât acela care în prezent caracterizează viața omului de nivel mediu. Rezultatul acestui fapt a fost că treptat omul modern a început să iasă din capacitatea de a trăi pe baza unor abstracțiuni. Ritmul lui de viață progresiv îi oferă nenumărate experiențe noi, care în mod inevitabil fac ca atitudinea de viață să se schimbe de la o bază abstractă la una concretă. Evoluția experimentării continue este cauza pentru care capacitatea inteligenței omului pământean acum evoluează foarte mult. Acest lucru atrage după sine faptul că, neștiind aceasta, el a ajuns de multe ori într-o stare, în care puțin după puțin el se eliberează de acele legături care până în prezent l-au ținut în imagini pe care acum inteligența lui le descoperă ca nereale, de fapt ca fiind în conflict cu acea logică pe care viața o dezvăluie în toate domeniile. Capacitatea inteligenței deci tot mai mult înlocuiește acel instinct care înainte realiza viața lui senzitivă. Rezultatul provizoriu al acelui proces la omul individual este materialismul lui crescător, pretenția lui în creștere cu privire la o mai mare parte din bunurile vieții pur fizice. Funcția instinctului a realizat capacitatea de a contacta regiunile psihice sau abstracte ale vieții. Și acum noi vedem că pe de altă parte inteligența este o forță cu ajutorul căreia omul, într-un grad din ce în ce mai înalt, devine capabil să descopere faptele concrete.

 

  1. Evoluția capacității inteligenței face să dispară capacitatea de a crede orbește

Evoluția deci face ca treptat omul pământean să-și piardă contactul său instinctual cu regiunile psihice ale vieții în favoarea unei experimentări total clară și inteligentă a sferei fizice, o lume complet fizică. Rezultatul acestui fapt se vede cu claritate prin aceea că în același timp cu creșterea capacității inteligenței se reduce capacitatea de a crede orbește. Omul modern preferă a-și baza viața pe experiențe confirmate prin inteligență în loc pe percepții instinctuale sau senzoriale nebuloase. Pentru că cel mai important material de experiențe al lui străluminat de inteligență este legat de lumea materială, materialismul în mod necesar a învins. Nu omul, ci viața însăși a condus omul în acel materialism culminant care în prezent domină lumea.

 

  1. Materialismul face să progreseze ateismul

A privi acum lumea înseamnă a vedea o omenire a cărei majoritate acceptă numai ceea ce se poate cântări sau măsura pur fizic. Numai substanța fizică este accesibilă pentru percepția fizică, este cântăribilă și măsurabilă, și de aceea noi vedem că doar ea este un obiect pentru principalele interese ale omului modern. În ea se crede. Nu se vede și deci nu se crede în Ceva-ul viu care există efectiv ca organizator al substanței, ca acel factor care transformă substanța și o face folosibilă ca organism pentru acel Ceva, sau ca obiecte pentru folosul lui. Acel Ceva viu efectiv este identic cu ființa divină, cu factorul etern din spatele lucrurilor efemere și de aceea în modul cel mai esențial se identifică cu Dumnezeu. Prin urmare, din cauza lipsei interesului său pentru existența reală a acelui Ceva viu, omul modern a devenit ateu.

 

  1. În materie știința caută în zadar rezolvarea misterului vieții

În prezent, a fi religios deci este același lucru cu a fi naiv. Pentru un om intelectual este un lucru jenant să creadă în sau să încline spre concepte aparținătoare unui trecut apus, „grădiniței spirituale” a omului. Din cauza capacității inteligenței crescătoare, s-a ajuns la atitudinea că rezolvarea misterului vieții este de o natură materială pură, fiind posibil de găsit în lumea substanței. În mod obligatoriu ea este ceva cântăribilă și măsurabilă, obligatoriu ea este dimensională în timp și spațiu. În zadar a căutat știința, și mai caută acea rezolvare putând da numai acel răspuns, că totul pare că se bazează pe jocul incontrolabil al unor întâmplări. Toate lucrurile din afara lumii omului, și aici și toate celelalte ființe vii, și universul cu nenumăratele lui sisteme solare și galaxii sunt în mod real doar forțe întâmplătoare lipsite de viață. Numai ezitând cineva se gândește că alte planete decât pământul sunt locuite. Seară după seară acea constelație fără de sfârșit alunecă pe lângă ochii noștri mirați, acele sisteme cosmice grandioase urmează milenii după milenii cu precizie drumurile fixate. Fiecare dintre ele sunt numai jocul hazardat al acelor forțe lipsite de viață, sunt combinații de materii moarte fără nici un fel de scop mai înalt. Numai pământul, acest fir de praf al prafurilor din gigantica lume macrocosmică este dotat cu o viață mai înaltă, doar numai acolo în acel univers grandios, imposibil de cuprins cu privirea și netransparent, se află viață, se află oameni gânditori!

 

  1. O cercetare pur materială nu dă nici un fel de linie directoare despre morală sau

conduită

Dar oare aceasta nu este același lucru cu a venera moartea? Dacă lumea noastră este singura planetă locuită în univers, și viața de aici este numai un produs de „moștenire și mediu”, de „gene” și „cromozomi”, fiecare cuvânt despre o nemurire personală este o absurditate jenantă, atunci lumea noastră, desigur, obligatoriu este însăși împărăția morții, și planeta noastră este cel mai ciudat „cadavru” care a existat vreodată. Filozofia de viață atinsă aici este consecvența extremă a cercetării pur materiale sau dimensională spațio-temporal. Acea cercetare dă numai informații pur materiale, dar niciun fel de linie directoare despre morală și conduită. Pentru ea viața este numai un proces fizic, și în acest domeniu ea culminează în acea cunoaștere pe care s-o numim genială genială, pentru că mulțumită acelei cunoașteri omul a devenit stăpân peste elemente. Pe baza acelei cunoașteri, în prezent nenumărate milioane de cai-putere lucrează pentru omenire. Acum peste tot oamenii apasă butoane și niște mașini produc de sute de mii de ori obiecte folositoare. Apăsând butoane, învârtind manivele etc. ei au lumină și căldură în locuințele lor, ei navighează pe sub mare, pe mare, și se grăbesc prin aer. Într-adevăr, în anumite domenii omul a devenit asemenea lui Dumnezeu. Echipat cu o putere ca niciodată înainte, omul poruncește și substanța se supune voinței lui. Dar în spatele acelei puteri, în spatele întregii acelei puteri divine există necredința, ateismul. În mijlocul întregii sale puteri inteligente geniale omul pământean a devenit o ființă inconștientă cosmic!

 

  1. În prezent omenirea are o posibilitate teoretică de a se extermina pe sine însăși

Aici, în occident, noi toți suntem educați în credința creștină, și toți au auzit despre cei doi arbori din „Grădina Edenului”, „Arborele cunoașterii” și „Arborele Vieții”. Și noi toți am învățat că ”În acea zi când vei mânca din fructele arborelui cunoașterii, vei muri”! Acest lucru,  pentru mulți un avertisment atât de enigmatic, s-a îndeplinit culminant în timpul nostru și în lumea noastră. Peste tot unde ne întoarcem privirile noi vedem că rezultatul de cel mai înalt rang al contactului omului cu inteligența devine capacitatea de a extermina viața atât de cuprinzător, încât nici cea mai puternică fantezie nu este capabilă să-și imagineze aceasta. În prezent autodistrugerea omenirii, prin mijloace pe care ea însăși le-a produs, este o posibilitate cel puțin teoretică. Dar dezvoltarea vieții al cărei scop este moartea și deteriorarea corporală pentru nenumărate milioane de oameni și animale, al cărei scop este exterminarea vieții de orice fel în uriașe regiuni ale unei țări, oare ea este o exprimare a unei inteligențe superioare? Absolut nu! Ea este o exprimare numai despre acea moarte cosmică pe care ar cauza-o bucurarea de fructele din „Arborele cunoașterii”. Faptul că oamenii distrug oameni înseamnă efectiv că rasa umană se distruge pe sine însăși. O astfel de stare nu se întâlnește la alte forme de viață de pe pământ. Leii nu omoară lei, și tigrii nu ucid tigri. Când în mod excepțional se întâmplă o astfel de ucidere, ea este numai un rezultat al unor lupte periodice de aviditate sexuală, și niciodată acele ucideri nu sunt periculoase pentru existența rasei sau speciei. Dar oamenii nu ucid numai cu mâinile goale. Pentru ei nu e necesar să omoare numai cu ajutorul propriului lor organism fizic. Nu, ei și-au construit mașini cu o astfel de capacitate de ucidere, încât doar prin apăsarea pe un buton ei pot extermina milioane de semeni. Într-adevăr, omul a devenit ucigașul perfect, animalul genial. De aceea nu este de mirare că efectele acestei stări sunt o lume a fricii, o lume unde acum „lupta tuturor împotriva tuturor” străbate cu furie toate continentele și mările globului pământesc.

 

  1. Nici creștinismul, nici alte religii ale lumii nu pot împiedica pieirea culturii mondiale

existente

Faptul că această situație a luat naștere, acest lucru nu l-au putut împiedica nici creștinismul, nici celelalte religii mondiale, și tot la fel ele încă și mai puțin pot face ca să înceteze această stare. De aceea cultura mondială existentă în prezent se reduce în continuare. Și în continuare războiul și înarmarea sunt probleme mondiale actuale, care folosesc toate valorile și toată forța de muncă fără de care nu se poate construi o cultură mondială nouă și adevărată. În prezent, teama de noi războaie păstrează „lupta tuturor împotriva tuturor”. Și urmările acestei temeri sunt sărăcie și mizerie, invaliditate și horcăit de moarte, imoralitate și o epocă de scumpete, sau tot ce strigă la cer despre o lipsă de cultură, o lipsă a acelor spirit, artă și iubire față de aproapele, care întotdeauna luminează acolo unde o inteligență reală, cu adevărat superioară, stăpânește viața sufletească.

 

  1. Religiile lumii dau rezultate de viață concentrate, dar nu analize inteligente ale

misterului vieții

Care este cauza că nici religiile asiatice și nici religia mondială creștină nu sunt capabile să salveze sau să elibereze omenirea de acel atotcuprinzător „război al tuturor împotriva tuturor”? Efectiv cauza este acea simplă, că niciodată aceste religii n-au fost destinate sau adaptate pentru a da omului analize inteligente clare despre misterul vieții, ci exclusiv numai o serie de rezultate de viață concentrate, culminante în cerința despre iubirea față de aproapele sau cel mai înalt grad de omenie. Religiile nu sunt create pentru o omenire de ființe educate la nivel universitar, ci dimpotrivă, pentru o omenire care încă poseda capacitatea de a crede necondiționat. De aceea noi vedem că în mod continuu religia este capabilă de a da hrană spirituală tuturor acelor oameni care încă sunt capabili să trăiască pe baza unei trăiri sentimentale nedefinite – deci a celor mai profunde probleme ale vieții. Tocmai acelor oameni ea le dă rezultatele de viață ale ei prin cuvintele: „Ceea ce omul seamănă, aceea va și recolta” – „Iubește pe aproapele tău ca și pe tine însuți” – „Bagă sabia ta în teaca ei, pentru că cine ridică sabia de sabie va pieri” – „Nu ucide!” etc. Dar religia nu dă vreo dovadă despre însușirea științifică a cerințelor sale. Ea pretinde supunere și credință oarbe, și pentru cerințele ei ea nu dă motive cercetabile cu ajutorul inteligenței. Ea pretinde fără rezervă a fi cea mai înaltă autoritate în acele probleme, și prin cuvintele „Căile lui Dumnezeu nu sunt cercetabile” ea refuză orice intervenție intelectuală.

 

  1. Omul gânditor nu mai este capabil să se încline înaintea unei dictaturi spirituale

Omul care gândește pretinde dreptul de a taxa în mod independent tot ce trăiește. El dorește să folosească experiențele pe care le-a acumulat cu ajutorul științei materiale și astfel el nu mai este capabil să se încline în fața unei dictaturi spirituale. Dacă lui i se prezintă o afirmație, el pretinde ca ea să fie lămurită și confirmată nu doar pentru sentiment, ci și pentru inteligență. Și tocmai referitor la acea cerință religiile respective existente în lume nu reușesc. Pentru că la fel cum ele reprezintă o hrană foarte bună pentru sentiment, tor la fel ele sunt imposibile pentru inteligență. Religiile nu sunt create pentru oameni care pretind fapte concrete. Că așa este, se arată clar dacă de exemplu noi încercăm să observăm creștinismul în lumina inteligenței. Care este esența în creștinism? Fără îndoială ea constă în învățăturile pe care Hristos însuși le-a dat oamenilor. Oare noi n-am învățat tocmai aceasta, că Hristos a spus într-o situație unde unul dintre discipolii lui a scos sabia din teaca ei împotriva asistenților protopopului: „Pune sabia ta în teaca ei, pentru că cel care ridică sabia de sabie va pieri!” În afară de aceasta noi am învățat: „Celui care te lovește pe obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt!” Și pe cruce el a spus: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu știu ce fac!” Și în fine el spune: „Iubește pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile, și pe aproapele tău ca pe tine însuți!”

 

  1. În prezent, în multe domenii creștinismul este amestecat cu păgânismul

Oare unii pot contesta că acele cuvinte curate ale lui Hristos reprezintă esența cea mai interioară a creștinismului? Sigur nu! Dar în acele cuvinte nu se află niciun fel de susținere pentru război. Acolo absolut orice fel de război este anatemizat. Totuși statele creștine sunt cele mai războinice. În ele „știința războiului” a atins cele mai înalte niveluri, de fapt în ele noi acum găsim cele mai groaznice arme de ucidere create vreodată, adică bombele atomice și cu hidrogen, și probabil în curând atotdistrugătoarea bombă cu cobalt. Oamenii creștini au devenit cei mai mari ucigași de pe pământ și sunt capabili ca în câteva momente să extermine orașe cu milioane de locuitori, și în afară de aceasta tot ce este viu pe o distanță de mii de kilometri. Oare capacitatea de ucidere a omului nu este de mii de ori mai mare decât cea a tigrului? Când totuși în preoțimea bisericii creștine se binecuvântează armele și se fac rugăciuni la cer pentru a ajuta armatele să învingă, deci cauza acestui lucru în mod sigur este că din pricina formei după care creștinismul este predat în școli și locuri de învățare, el încă nu există în acea formă pură care este exprimată în învățăturile citate mai înainte și pe care le-a îndeplinit originea lor. Tot ce este amestecat în el care are tendința de a binecuvânta și idealiza violența în mod sigur este împotriva învățăturilor clare ale lui Hristos. Război, ucidere și asuprire a oamenilor reprezintă contrariul față de acel creștinism pe care Isus însuși l-a predicat. Dar contrariul față de creștinismul adevărat poate fi numai ne-creștinism sau antihrist, care mai departe este egal cu păgânism. Lumea deci nu este dominată de un creștinism adevărat, ci dimpotrivă, în mare măsură de un creștinism care în multe domenii este amestecat cu păgânism. Faptul că și concepția divină creștină nu este creștină în formă pură, acest lucru nu face situația mai bună. Acolo se învață despre un Dumnezeu care se supără, pedepsește și se răzbună. Se învață că Dumnezeu îi favorizează pe unii oameni, îi salvează și-i lasă să vină în cerul Său, în timp ce ceilalți obțin o viață mizerabilă într-un foc etern. Se predică un infern etern pentru toți cei care nu cred în acel Dumnezeu, în același timp cu faptul că se învață că El creează toate ființele vii. Se învață că El este atotputernic și atotștiutor. Dar dacă El este așa, El în mod sigur știe dinainte că acela sau alt om va urma un drum către o pierzanie eternă, către un iad veșnic. Atunci de ce a creat El acele ființe? Dar de ce nu le-a creat pe toate în așa fel ca fiecare ființă în parte în cele din urmă să ajungă în cerul Lui luminos? Desigur, în afară de aceasta, se afirmă că cea mai mare parte „merge în infern”, în timp ce numai un grup mic va fi salvat. Dar dacă Dumnezeu nu știe cu anticipare cine va merge în infern și cine în cer, atunci El nu este atotștiutor. Și dacă El știe dinainte și nu poate împiedica acest lucru, atunci El nu este atotputernic. Și dacă El are capacitatea de a salva acele ființe de la groaznica suferință a infernului, dar nu face acest lucru, atunci El nu este atotiubitor. Pentru ce folos este de altfel acel infern etern, când nimeni nu poate scăpa din el? Când Dumnezeu totuși creează cea mai mare parte a omenirii astfel, încât inevitabil ea va ajunge acolo și că deci nu poate exista alt scop pentru acele ființe, deci fără îndoială că în mod sigur este plăcut pentru El să le vadă suferind. Dacă este așa, atunci El nu este doar ne-atotiubitor, atunci El este și cu adevărat crud, cu adevărat sadic.

 

  1. Oamenii nici nu înțeleg, nici nu trăiesc după învățătura pură a lui Hristos

Fără îndoială, acest fapt este urmarea explicației pur inteligente despre acele informații, pe care creștinismul autoritar ni le-a dat. Nu este ciudat faptul că o astfel de imagine divină sadică și grotescă nu poate fi pentru totdeauna fundamentul spiritual pentru morala și conduita oamenilor. De asemenea, nu este ciudat ca obligatoriu să se nască un om în carne și sânge, care a putut să arate oamenilor o judecată și o conduită, care referitor la iubire a strălucit cu mult peste imaginea divină păgână. Acel om a fost eliberatorul lumii Isus Hristos. Este total firesc că învățătura pură a lui Hristos timp de milenii n-a putut fi amestecată cu atmosfera păgână fără a fi înrăutățită, fără a fi deformată în favoarea păgânismului. Și așa cum am informat deja, învățăturile lui pure și iubitoare au devenit numai rezultate pe care, desigur, se predică de pe sute de mii de podiumuri, dar pe care mulți oameni nu le înțeleg și nu se supun. Cu toate că acea imagine a lui Dumnezeu pe care ne-a dat-o Hristos strălucește mult peste imaginea divină a Vechiului Testament, rezultatul totuși nu a devenit atât faptul că a fost urmat exemplul lui cât faptul că Hristos a fost perceput ca o ființă care trebuia să îmblânzească mânia lui Dumnezeu față de oameni, prin aceea că el a luat asupra sa pedeapsa pentru acele păcate pe care ei le-au săvârșit.

Dar oare acest lucru este onorant pentru Dumnezeu? Dacă El putea să ierte oamenilor, atunci este ciudat că pentru a-i elibera pe ceilalți din veșnica pierzanie, El a lăsat un om nevinovat ca Isus să fie răstignit pentru a-i elibera pe ceilalți din eterna pierzanie. O astfel de atitudine și mod de a acționa face să te gândești mai mult la cruzime decât la atotiubire. Nu, toate aceste imagini arată mult prea clar o gândire omenească ilogică. Acesta este un Dumnezeu creat după chipul omului și cu defecte sau imperfecțiuni omenești. Imperfecțiunea sau păgânismul Vechiului Testament s-a răspândit profund în relatările Noului Testament sau cartea de bază a creștinismului.

 

  1. În mijlocul celui mai profund întuneric se proclamă nașterea unei epoci noi

Fără îndoială, este cu adevărat de înțeles că o astfel de imagine divină nu poate fi pentru toate timpurile fundamentul de viață spiritual pentru omenire, ci că în mod necesar vine un timp în care se produce o schimbare. Primul efect al acelei schimbări este marea pierdere de membri pe care o suportă religiile lumii de pe tot pământul. Peste tot unde știința materială are influență în educație și instruire școlară, acolo degenerează credința în vechea imagine divină și în cultul religios legat de ea. Se naște ateismul materialist, și oamenii încep să creadă în jocul întâmplărilor și în neînsuflețirea naturii, în ciuda uriașei creații logice, care se poate vedea în propriul nostru organism și în afara lui, în părțile apropiate și îndepărtate ale orizontului nostru senzorial.

Pentru omul modern viața se reduce la o cunoaștere extrem de concretă despre materie și forțele ei, în același timp cu faptul că aproape complet el a pierdut contactul cu flancul psihic al vieții sau cu acea parte care efectiv exprimă sau este însăși viața. Lumea religioasă, simțitoare trăiește în credința într-un Dumnezeu cu lipsuri, și lumea materială sau fizic-materială trăiește în credința în ateism, hazard sau haos. Ambele concepții oglindesc efectiv o superstiție uriașă. Dar nimic nu poate exista mereu pe baza unei superstiții, și în ciuda faptului că cultura mondială actuală a creat atâtea minunății geniale ea este, cu toată genialitatea sa, o lume în decădere. Omul modern este lipsit de un fundament de viață spiritual adevărat. El este o ființă aflată în mijlocul a două concepții de viață grandioase, însă el nu știe aceasta. În prezent el crede mai mult în moarte decât în viață. Total real el trăiește experiența stingerii unei uriașe lumi spirituale, dar cei care au cu adevărat „ochi cu care să vadă” și „urechi cu care să audă” înainte cu mult timp „au văzut” primele radiații vibrante ale unui nou răsărit de soare cosmic peste lume, și mai înainte cu mult timp „au auzit” sunetul acelei muzici a sferelor, care întotdeauna în cel mai profund întuneric proclamă nașterea unei noi epoci. Ea este o epocă în care singurul Dumnezeu adevărat al vieții va fi din nou lucrul central în orice gândire, și unde iubirea față de aproapele, purificată de zgură animală, va lumina de la un pol la altul.”

 

Titlul danez original: En verdenskulturs undergang. Din prelegerea lui Martinus în Studenterforeninger, Copenhaga, în 17 septembrie 1848. Manuscrisul este prelucrat de Erik Gerner Larsson și aprobat de Martinus. A apărut prima oară în „Kontakt-letero” nr.25-26, 1956. Articol nr. M2540. Tradus în esperanto de Ib Schleicher.

Pentru detalii: © Martinus Institut www.martinus.dk

 

                                                                               (Traducerea în limba română: Mihai Trifoi)

 

 

 

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail