Atunci când te vad la intervenție, alergând cu furtunul pe umăr, ori scoțând cu grijă victima unui accident rutier din resturile de nerecunoscut ale autoturismului, pentru mine ești un erou, cu puteri supraomenești, ești înconjurat de o aură divină, de înger păzitor. Din fericire, te văd prea rar la intervenții. În restul timpului, pentru cei care nu te cunosc, ești doar un alt bugetar, un tip care stă degeaba la locul de muncă 24 de ore, care joacă fotbal în curtea unității sau cărți, atunci când e prea frig să ieși la aer.
Dar eu știu mai mult de atât: eu știu că dimineața îți săruți soția și copiii, rugându-te să te întorci sănătos și întreg la ei a doua zi. Eu știu că în geanta cu care pleci la muncă îți duci caserola cu ciorbă și sticla de apă, pentru că statul nu îți asigură o popotă și nici măcar apă îmbuteliată, pe care să o poți lua cu tine la intervenții, pentru a-ți ostoi setea. Eu știu că odată ajuns la muncă urmează o zi în care tot timpul îți este împărțit între verificarea atentă a echipamentului (uneori învechit) cu care lucrezi, pregătirea de specialitate (unde cari, urci și cobori scări de fereastră, ridici greutăți și alergi kilometri), pregătirea fizică (moment în care, da, ți se permit jocurile sportive, pentru că unii superiori înțeleg că echipele se sudează și prin distracție), pregătirea teoretică (unde citești de ani de zile aceleași manuale și îndrumătoare, dar mereu găsești câte ceva nou de învățat), pregătirea militară – pentru că ești militar gata să mă aperi în caz de conflict armat. Eu știu că din cele 25-26 (nu 24!) de ore cât durează o tură de serviciu, cel puțin 14 sunt dedicate pregătirii tale, atunci când nu ești plecat la intervenție. Și mai știu că dacă pleci, în timpul zilei, în misiune, atunci când te întorci, nu ai program de voie, ci îți reiei activitatea de pregătire așa cum este trecută în program. Eu știu că ești pregătit oricând să montezi și să demontezi, cu ochii închiși, tehnica de lucru, să escaladezi ziduri pentru a salva victime surprinse de incendiu la etaje superioare ale clădirilor, să te scufunzi în ape întunecate în căutarea victimelor înecate, să asanezi terenuri agricole de muniție neexplodată, rămasă din cine-știe-care război, să dezmembrezi cu grijă mașini contorsionate, pentru a extrage victimele muribunde dinăuntru, să acorzi primul ajutor în cazuri din cele mai traumatizante pentru psihicul oricărui martor, să identifici substanțele periculoase care se scurg din cisternele răsturnate ori care sunt emanate în fabrici, în urma accidentelor de muncă, să urci kilometri întregi pe dealuri și munți cu lopata în spate și PET-uri cu apă la cingătoare ca să stingi incendiile ce amenință să mistuie pădurea.
Și mai știu că atunci când sună alarma de intervenție, inima ți se strânge cât un purice de teama ca adresa la care ți se va comunica să te deplasezi să nu fie a vreunei persoane dragi, sau chiar a ta. Îmi pot doar imagina durerea care distruge câte o bucățică din tine, de fiecare dată când ai o intervenție cu victime pe care nu ai putut să le salvezi.
Dragă Pompierule, eu știu că uneori, când te îndrepți către locul unui dezastru, fie el incendiu, accident, inundație, ori altă nenorocire, cel mai mare pericol de care trebuie să te păzești nu este focul, apa ori intemperiile, ci…omul. Acel om care te cheamă disperat că îi este pusă agoniseala în pericol este acum gata să te lovească pentru că nu ai ajuns la el în clipa în care a încheiat apelul la 112. Acel om care nu știe că tu și echipamentul tău nu zburați, ci veniți cu o autospecială greoaie, care pune la încercare toate abilitățile șoferului. Acel om care uită să îți spună „Mulțumesc” atunci când îți termini treaba, frânt de oboseală, iar el este în siguranță.
Dragă Pompierule, eu știu că în aceste zile, în care Natura vrea să ne arate că nu avem nici o putere împotriva furiei ei, în aceste zile în care eu stau liniștit în căldura, siguranța confortul casei mele, tu poate ți-ai văzut familia pentru numai 2 ore. Și asta dacă ai avut noroc. Eu știu că tu ești la datorie, cărând în spinare saci cu nisip, prin apa rece ca gheața, știu că patrulezi ore întregi prin ploaie sau viscol, ca să poți interveni la timp, în caz că apele dau iar năvală. Eu știu că încerci să îi convingi pe oamenii aflați în calea pericolului să își părăsească gospodăriile și agoniseala de-o viață, cu promisiunea că vor avea la ce să se întoarcă. Și mai știu gustul amar de fiere pe care îl simți în fundul gâtului când îi vezi pe cei pe care încerci să îi protejezi că stau liniștiți în birtul din sat și se uită cum tu cari și sapi ore întregi, fără să îți ofere măcar o cană cu apă. Eu știu că abia ai apucat, cu mâinile murdare, să mănânci un sandwich ori o banană, mai știu că poate ai reușit să îți odihnești ochii pentru câteva minute în autospeciala rece, știu că ești înghețat și frânt de oboseală, dar cu toate acestea reziști stoic, pentru că aceasta este meseria pe care ai ales-o, pe care o iubești și nu concepi viața altfel.
Dragă Pompierule, știu că după ce vor trece aceste zile care îți pun la încercare rezistența fizică și psihică, nu îți vei lua concediu, nu vei avea parte de zile de recuperare, ci te vei întoarce la programul obișnuit, cu speranța că primăvara va veni, de această dată, cu soare, flori și albinuțe, nu cu ger, viscol și inundații. Iar ție îți vom mulțumi noi, cei care te cunoaștem întâmplător de la televizor ori de pe Internet, de la știri și din poveștile altora, nu cei pe care i-ai salvat sau protejat, nu cei pentru care ai stat departe de casa ta zile la rând. Statul, poate îți va mulțumi, prin acordarea de „Felicitări”, sau, în cel mai bun caz, printr-o avansare în grad înainte de termen, un gest simbolic, care nu te va scuti, însă, niciodată de noi experiențe precum cele pe care le-ai trăit în aceste zile.
Dragă Pompierule, eu, un simplu om, îți mulțumesc că mulțumită ție eu pot să dorm liniștit, în patul meu, știind că orice s-ar întâmpla, tu ești la datorie, gata să mă aperi ori să mă salvezi.
