Adriana Cozanu s-a născut cu pasiunea pentru sport, în sânge. Mama ei a practicat handabal, iar tatăl, a fost alpinist de performanță. Dumnealui a fost și cel care i-a creat Adrianei, pe vremea când ea avea vârsta de trei ani, prima pereche de schiuri, din schiuri de adult, tăiate. De atunci, schiul a devenit pentru Adriana, un mod de viață, un sport căruia i se dedică trup și suflet, un sport ce presupune sacrificii, implică riscuri, dar care aduce și satisfacții și trăiri deosebite:

„Pentru mine, schiul, în primul rând asta înseamnă: că poți face ceva mai presus de cotidian, e un sport în care atingi viteze foarte mari, trebuie să te gândești repede, de multe ori nici nu ai timp să respiri de două ori într-o cursă. Pe pârtie ești numai tu cu tine însuți; e o stare pe care puțini oameni pot zice că au atins-o pe parcursul vieții. Apoi, mai înseamnă și să vizitezi multe locuri frumoase și să cunoști oameni pasionați de ceea ce fac.” – mărturisește Adriana. A participat la competiții de profil, încă din copilărie, obținând mereu rezultate frumoase, atât în țară, cât și în străinătate. În spatele acestora stă, însă, foarte multă muncă și pasiune:

„Visul cel mai mare atunci când faci sport este să ajungi la Olimpiadă. Mi-aș dori să se întâmple asta peste 4 ani.”- mărturisește Adriana.

Atunci când nu este pe schiuri, tânăra se dedică oamenilor din jurul său, prin activități de voluntariat. Și tot pentru a aduce o schimbare în rândul semenilor, se pregătește și în cadrul masteratului pe care îl urmează, la Cluj. În cadrul unui interviu pe care ni l-a acordat și pe care vi-l prezentăm astăzi, Adriana Cozanu ne-a spus mai multe despre activitatea, proiectele și planurile sale.

– Adriana, de unde pasiunea ta pentru schi alpin? Când și cum ai descoperit-o?

– Părinții mei m-au pus pe schiuri, de pe la vreo trei ani, mai mult din joacă și așa a și rămas pentru un timp – o joacă. Apoi, am început să câștig la concursurile de copii organizate la Șugaș Băi. Pe vremea aceea, eram zeci de copii la start și era foarte frumos să te vezi pe podium, să primești diplomă de la domnul Primar, să ai medalii, așa că joaca a început să devină mai serioasă, iar pasiunea să se dezvolte pe parcurs.

– Cine ți-a fost mentor, îndrumător în acest sport?

– Tata este principalul meu îndrumător și mentor în ceea ce privește schiul, el este și antrenor și tehnician și preparator fizic, ceruitor, își dedică tot timpul pentru pasiunea aceasta a noastră, zic „a noastră”- pentru că este o mare muncă în echipă tot sportul acesta, deși teoretic e un sport individual. Stăm foarte mult împreună, povestim de toate, tata a fost și el sportiv, așa că mai mereu scoate din mânecă o poveste din amintirile lui, ca să te motiveze când dai de greu, și el și mama sunt oameni ambițioși care te determină să o iei de la capăt indiferent de situație.

– Te-ai născut în Sfântu Gheorghe? Cum a fost copilăria ta, având  în vedere că de mică ai practicat schi alpin?

– Da, m-am născut în Sfântu Gheorghe și am stat aici până să plec la facultate. Copilăria mea a fost un pic mai pe drumuri față de a celorlalți copii; mereu mergeam la antrenamente sau competiții prin toată țara, undeva de prin clasa a V-a, între noiembrie și martie, nu prea mai aveam timp sau energie de alte lucruri în afară de școală și schi, dar pentru că și tata și mama erau foarte implicați în tot ceea ce însemna schiul, stilul acesta de viață mi s-a părut normalul familiei noastre.

-Ai practicat și un alt sport înainte? Dacă da, care?

– M-am „plimbat” pe la foarte multe sporturi un timp, dar mereu am revenit la schi. Tata a făcut mai multe sporturi, a fost pe Himalaya, mama a făcut handbal, a fost cumva firesc să mă înscrie la un sport și pe mine, plus că m-am născut cu un handicap la piciorul drept, care este un pic mai scurt,  fapt ce i-a determinat și mai mult să caute un sport care m-ar putea ajuta în dezvoltare. Țin minte că am fost o după-masă la gimnastică la Onești, aveam vreo 4 ani – nu știu exact- dar după două ore m-a apucat plânsul și a trebuit să mă ducă acasă, apoi mi-am încercat norocul la handbal, tenis, dar nu s-au lipit de mine, nici eu de ele, doar de schi.

-De ce ai ales schi alpin? Ce înseamnă acest  sport pentru tine?

– Cum ziceam, schiul a fost singurul sport pe care la început nu l-am perceput ca pe un efort, mă descurcam la el, nu trebuia să prind nicio minge, nici piciorul nu mă deranja așa tare pentru că puteam echilibra înălțimea clăparilor prin fel de fel de improvizații. Apoi, și eu și ai mei am devenit motivați să facem cât mai mult în schi, pentru că în general lumea ne spunea că e un sport foarte scump, iar noi niciodată nu o să avem bani să ajungem undeva cu el, ne-am încăpățânat oarecum să le aratăm că suntem în stare, chiar dacă nu stăteam bine financiar, că banii nu înseamnă totul pe lumea asta. Pentru mine, schiul, în primul rând asta înseamnă: că poți face ceva mai presus de cotidian, e un sport în care atingi viteze foarte mari, trebuie să te gândești repede, de multe ori nici nu ai timp să respiri de două ori într-o cursă. Pe pârtie ești numai tu cu tine însuți, e o stare pe care puțini oameni pot zice că au atins-o pe parcursul vieții. Apoi, mai înseamnă și să vizitezi multe locuri frumoase și să cunoști oameni pasionați de ceea ce fac.

– Ce sentimente te încearcă atunci când încalți schiurile?

– Libertatea, ar fi principalul sentiment, stare pe care o simt când mă urc pe schiuri. Cum ziceam, ești numai tu cu tine însuți, tu decizi ce și cum, ești de cele mai multe ori într-un peisaj superb, te face să te gândești altfel la toate problemele vieții de zi cu zi și să realizezi cât de neînsemnate îs de fapt și ce norocos ești să fii prezent în momentul acela și să îl savurezi din plin.

– Cum  a fost prima ta experiență pe schiuri?

– Prima mea experiență pe schiuri a fost undeva pe la vreo 3 ani, cred, pe dealul de la Liba csárda, la ieșire din oraș, cu niște schiuri de adult, tăiate, pentru că pe vremea aceea nu prea se găseau schiuri de copii și mult timp am învățat pe fel de fel de schiuri improvizate de tata. Cred că era un spectacol pe cinste.

– Cum te antrenezi, în sezonul competițional? În ce constă, cum decurge un antrenament?

– Mi-aș dori să răspund că avem un sistem de antrenament stabil, bine pus la punct, dar momentan variază foarte mult din cauza unor lucruri pe care nu le putem controla noi, din păcate. Cât timp eram la școală mergeam în fiecare după-masă la Șugaș Băi la antrenamente, vreo 10 ani a fost ca a doua casă pentru noi, dar apoi după ce un turist s-a plâns că antrenamentele noastre îl deranjează, nu ne-au mai lăsat să montăm acolo un timp, țin minte că ne-am supărat foarte tare toți din echipă, oarecum ne simțeam trădați fiindcă am crescut acolo. Așa că lucrurile s-au complicat, a trebuit să căutăm alte pârtii care să ne găzduiască, iar asta e foarte greu: să găsim și bunăvoință și să nici nu batem foarte mult drum până acolo. Anul acesta ne-am desfășurat mai mult la Lunca de Sus, lângă Miercurea-Ciuc, apoi, spre final de sezon, și pe la Șugaș Băi. De când sunt la facultate, am adoptat un stil mai centralizat pentru mine, și în funcție și de resursele financiare, încercăm să mergem când am liber mai multe zile pe câte o pârtie din țară și să îmbunătățim într-un timp scurt cât mai multe, însă, cu cât nivelul crește, cu atât trebuie susținută pregătirea și cu deplasări în străinătate unde ai ocazia să înveți foarte multe de la echipele mari. Practic, un antrenament pe pârtie durează undeva la două ore, începem cu montatul fanioanelor, bețele acelea pe care trebuie să le ocolești. Partea aceasta de montare e destul de anevoiaosă, mai ales dacă ne nimerim puțini să cărăm toate lucrurile, apoi când e gata traseul, facem ture în ele și la final demontăm, dar partea asta de pe pârtie e oarecum vârful icebergului. Pe lângă toate acestea, facem și pregătire fizică. La noi acasă sufrageria era într-un timp ca o sală de forță. Totuși, cel mai bun antrenament o reprezintă competiția în sine, acolo testezi de fapt cât ai evoluat și înveți din greșeli, dar de exemplu, în România, pentru seniori există o singură competiție pe an, în rest, ești nevoit să mergi în străinătate.

– Dar vara?  Cum, unde te antrenezi vara?

– Vara punem un accent și mai mare pe pregătirea fizică, de la alergat, sărituri, haltere, la tot felul de exerciții pentru echilibru, schiul este un sport foarte complex, e nevoie de multă creativitate pentru a gândi exerciții cât mai utile. De câțiva ani avem noroc cu youtube-ul și mai adaptăm ce vedem postat acolo de marii schiori. Ideal ar fi ca partea asta să fie însoțită și de deplasări pe ghețar, dar asta depinde foarte mult de resursele financiare. Anul trecut, din fericire am reușit cu ajutorul unei finanțări de la Primăria Sfântu Gheorghe, să mergem în august pe un ghețar din Austria, iar asta ajută enorm pentru că nu mai e pauza așa mare și plus că ai ocazia să vezi foarte multe lucruri interesante la echipele din alte țări, care sunt destul de deschise să te ajute cu sfaturi.

– Ai amintit de finanțare…ce costuri presupune acest sport?

– Schiul este unul dintre cele mai scumpe sporturi din lume. Ai nevoie de foarte multe lucururi, de la haine, la echipament de protecție, în mod ideal de câte două perechi de schiuri pentru fiecare probă. De exemplu, la Campionatul Național se țin 3 probe diferite care necesită trei tipuri de schiuri, cu diferite lungimi și specificații. O pereche ajunge undeva pe la 1000 de euro și se poate cumpăra doar la comandă, ideal fiind să ai mereu modelul cel mai nou – ca la un telefon, plus la toate astea se adaugă costul deplasărilor, deci suma finală poată varia foarte mult. Eu, de exemplu, nu am avut mereu ultimul model de schiuri, momentan am cumpărat la mâna a doua, iar de multe ori deplasările au presupus să dormim în mașină pentru că nu aveam bani și de cazare. Desigur, toate astea afectează rezultatul, dar din când în când, asta e situația.

Riscuri și sacrificii…

– Ce sacrificii presupune acest sport?

– Ca orice lucru pe care vrei să îl duci la un nivel mai înalt, cere în primul rând aproape tot timpul pe care îl ai. Am avut de-a lungul anilor foarte mulți copii talentați în echipă, dar puțini și-au asumat să își ofere după o vârstă tot timpul pentru asta, iar talentul s-a pierdut. Pe lângă timp, schiul e un sport în care de multe ori te deplasezi la sute de kilometri distanță, stai în frig, nu tot timpul e „roz”, necesită multă răbdare și înțelegere. Apoi, necesită un sacrificiu și din partea părinților, pentru că mare parte din costuri e acoperită, în România, de aceștia. Eu am noroc că atât tata, cât și mama și-au dedicat toată viața și toate resursele pentru asta și am fost, în mare, un copil înțelegător, știam că nu avem de unde să luăm cele mai noi lucruri.

– Ce riscuri presupune acest sport?

– Riscurile nu sunt mult mai mari ca în alte sporturi, dacă ai o pregătire fizică bună, atunci riscul să pățești ceva scade mult. În toți anii aceștia am avut o singură întindere de ligament… depinde mult și de norocul fiecăruia. Cu cât stai mai mult pe schiuri, cu atât îți cunoști corpul mai bine și poți gestiona situațiile periculoase.

– Îți mai amintești prima competiție de schi alpin la care ai participat? Când a fost și cum a fost aceasta?

– Nu am o amintire clară cu primul concurs. Știu că se organizau, când eram în clasele 1-4, multe competiții de copii, erau așa-zise „concursuri de casă”, independente de Federația de Schi, și reușeau să adune foarte mulți copii la start. Erau aproape în fiecare weekend și te țineau în priză. Am și acum un raft de cupe și medalii adunate în perioada aceea. Țin minte că într-un timp, la Șugaș Băi, mereu ieșeam pe locul 2, iar o altă fată mereu pe 1 și a durat ceva până am ieșit pe 1, dar a fost un sentiment foarte fain. Apoi, prin clasa a IV-a, am câștigat la Predeal o valiză întreagă de dulciuri, valiza o mai am și acum, cred că aceea a fost cea mai memorabilă dintre primele competiții.

– Care sunt cele mai importante competiții la care ai participat până în prezent?

– Particip de mică la Campionatul Național de schi alpin organizat de Federația Română de Schi Biatlon. Aceasta este cea mai importantă competiție la nivel național, pentru că pe baza ei se alcătuiesc, teoretic, loturile naționale, (practic lucrurile mai variază, câteodată). Apoi, mergem cam de vreo 5 ani la competiții în străinătate care fac parte din calendarul Federației Internaționale de schi alpin, la aceste competiții se obțin puncte FIS, pe baza cărora se fac clasările internaționale și baremele pentru Olimpiadă sau Cupa Mondială.

– Care sunt cele mai importante rezultate obținute?

– Cel mai bun rezultat al meu este locul 10 obținut anul trecut la o competiție FIS în Polonia, pe o pârtie foarte dificilă. Esențial în concursurile acestea sunt punctele pe care le primești pentru rezultatul tău, fiecare sportiv la primul concurs pornește cu 1000 de puncte și ideal ar fi să le tot reduci de-a lungul carierei. Eu acum am 216 la slalom, și ar trebui să ajung undeva pe la 100-120 pentru a putea participa în Cupa Mondială, concursurile acelea care se dau la TV. Pe plan național, e mai greu să vă spun rezultate recente, fiindcă nu se organizează concursuri de seniori, doar Campionatul Național la fiecare sfârșit de martie, iar în ultimii 3 ani cel puțin, vremea nu a fost cea mai favorabilă.

– Ce ne poți spune despre recentul sezon competițional? Cum a fost acesta?

– Sezonul acesta pentru mine nu a fost atât de bun ca cel de anul trecut. Nu am reușit să îmi reduc acele puncte FIS, în schimb, am fost în foarte multe locuri frumoase de prin țară și străinătate și am reușit să fac față unor pârtii dificile, chiar dacă punctajul la final nu a fost cel dorit. Acum la final de sezon, din păcate vremea a făcut ca proba de slalom, la care aș fi mers la Campionatul Național, să fie anulată, a fost un sentiment cam trist, pentru că simțeam că fac progrese la antrenamente și voiam să văd cum stau lucrurile în competiție… rămâne să vedem la anul.

– Ce mai cuprinde agenda ta pentru 2018, în ceea ce privește schi alpin?

Momentan, sezonul de schi s-a încheiat pentru noi. Concursuri internaționale ar mai fi până în aprilie, dar nu avem resurse financiare pentru asta. O să ne apucăm de pregătire fizică, probabil pe la mijlocul lunii iulie, apoi în funcție de finanțări ne vom duce în august pe ghețar, iar prima competiție a sezonului va fi cea din Lituania, la început de octombrie.

– Ce ne poți spune despre clubul „Alpin” din care faci parte?

Clubul „Alpin” Sfântu Gheorghe a fost înființat de tata, prin 2009, dintr-o necesitate logistică, să zicem. Inițial, eu începusem să fac schi alpin de performanță la Școala Sportivă Predeal, mergeam acolo la antrenamente, dar cum am început să avem mai mulți copii la Sfântu Gheorghe, ne-ar fi fost greu să depindem mereu de Predeal cu tot felul de chestii, și, pe de altă parte, începuseră să ne pună mai mult bețe în roate.

Pe la club au trecut mulți copii de-a lungul anilor. Momentan din gașca de vreo 7 copii cu care ne pornisem, și cu care pe vremea aceia avusesem și un loc 3 la Campionatul Național de Copii, am mai rămas doar eu și Ștefania Popa. Încercăm să tot mobilizăm copiii talentați din județul Covasna, dar cum ziceam, e greu să găsești combinația potrivită de talent, înțelegere și disponibilitatea de a face sacrificii, plus că nu le putem asigura foarte multe din punct de vedere al resurselor materiale. Ne susținem doar din câteva donații 2% și mici finanțări de la Primărie. Din fericire, de vreo doi ani se conturează un nou grup de copii la club, care au reușit să obțină primele lor clasări pe podium anul acesta. În mare, am pornit de la zero și acum am ajuns să avem două sportive cu puncte FIS, Ștefania și cu mine, în prezent România având undeva pe la 15 sportivi cu asemenea puncte. Un alt lucru important de menționat ar fi că lucrăm și cu copii români și maghiari, fapt ce, din păcate, încă tot mai e o raritate în județul nostru, iar asta face ca sportivii noștri să se dezvolte mult și pe plan uman.

– Ce secții cuprinde clubul?

– Suntem un club mic, momentan avem doar secție de schi alpin, cu diferite categorii de vârstă. Avem legitimați doi băieți și o fată la categoria „copii”, o junioară și o senioară, adică eu.

– Cine poate face parte din club?

-Din club poate face parte oricine. Primul grup de copii cu care am început clubul, învățaseră să schieze de la tata, dar în ultimii ani avem mai mulți copii care deja știau să schieze și au dorit să vină la club pentru o pregătire profesionistă și pentru posibilitatea de a participa la competiții naționale și internaționale. Până anul acesta, eram singurul club de schi alpin din județul Covasna afiliat la Federația Română de Schi Biatlon, condiție esențială pentru a putea accesa aceste competiții.

– Cum crezi că este privit schi alpin în țară?

– Schiul alpin de performanță nu se bucură de o popularitate prea mare în țară, puțini știu că se poate face o meserie din asta, la fel ca din tenis sau fotbal, premiile după un nivel fiind foarte mari, însă cred că e privit cu admirație pentru că unește oamenii iubitori de adrenalină și natură.

– Dar în străinătate?

– Diferă foarte mult de la țară la țară. În Austria e sport național, o competiție de schi alpin acolo are și 50.000 de spectatori, schiorii sunt prin toate ziarele, dar și mai aproape de noi, în Ungaria sau Slovacia e un sport ce mobilizează mulți copii. În general, sportul cred că e mai bine privit în străinătate, oamenii sunt obișnuiți mai mult să facă diverse sporturi doar din dorința de a se relaxa, iar asta creează o masă mare de selecție. La noi, școala și media prezintă foarte puține sporturi copiilor, iar părinții aleg să îi ducă doar la cele mai populare.

„Ideal ar fi să se gândească o strategie pe termen lung pentru dezvoltarea schiului alpin”

– Ce ar mai trebui schimbat, după părerea ta, în țară, în ceea ce privește acest sport și de ce?

– Momentan, sportul acesta funcționează în România datorită unor oameni pasionați și implicați în tot ceea ce înseamnă acesta, dar care primesc foarte puțin ajutor de la nivelurile mai înalte, ba chiar sunt încurcați și mai mult. Ideal ar fi să se gândească o strategie pe termen lung pentru dezvoltarea schiului alpin. Am avut doi sportivi la Olimpiadă, iar țări mult mai mici cu resurse naturale aproape inexistente, cum e cazul Ungariei, au reușit să aibă participare chiar la proba pe echipe. E clar că ceva nu se face bine la noi. Ar fi nevoie de o mai mare implicare a Federației (…). Aceasta ar putea dezvolta programe de tineret în multele zone unde chiar există deja pârtii de schi, să le ofere o șansă copiilor să descopere acest sport la nivel organizat, plus că în general, sportul e un instrument foarte bun pentru combaterea unor probleme cum sunt violența sau abandonul școlar. Tot din partea statului ar fi nevoie de un sistem de susținere a celor care termină școala și apoi, după 18-19 ani nu mai pot să se susțină financiar. Am văzut de-a lungul anilor sportivi extrem de talentați, cu rezultate foarte bune, dar care după 18 ani, au fost abandonați de sistem. În alte țări, pe lângă stat, sponsorii sunt și ei o mare parte din discuția schimbării, dar la noi sunt foarte puține firme deschise pentru asta și de cele mai multe ori îți cer rezultate, dar fără finanțări nu poți avea rezultate. Te învârți în cercul acesta, pentru că nici măcar nu ai în țară după o vârstă unde să obții rezultate, pentru că nu se organizează concursuri. De exemplu, Slovacia are cel puțin 30 de concursuri internaționale pe an, ei își pot face puncte FIS fără să bată sute de kilometri. În schimb, s-ar putea face schimbări și mai mici, dar care ar conta enorm, de exemplu să ai reducere la transport pe cablu ca sportiv sau să ai culoare de antrenamente pe pârtiile din România, unde să te poți antrena liniștit fără să te întrerupă turiștii sau măcar oamenii să înțeleagă să te lase o oră jumate să-ți faci turele acelea.

– Ce planuri ai în ceea ce privește acest sport? Care este cel mai mare vis al tău în acest sens?

– Visul cel mai mare atunci când faci sport este să ajungi la Olimpiadă, mi-aș dori să se întâmple asta peste 4 ani. Anul acesta, România a avut un singur loc la fete. Eu împlinesc acum 24 de ani. Nu știu ce va fi peste patru ani, având în vedere aspectul legat de finanțare. E greu să văd până acolo, dar îmi doresc să îmi reduc cât se poate de mult acele puncte FIS și să ajung în următorii doi ani la etape de Cupa Mondială, iar între timp, sper ca acest parcurs al nostru să determine mai mulți copii să vină pe pârtie și să îi ajutăm cu tot ce știm acum despre acest domeniu ca să ajungă mai repede decât mine la acest nivel și și mai departe, pentru că se poate.

Proiecte în curs și planuri de viitor…

– Ce faci atunci când nu ești pe schiuri? Ce alte pasiuni mai ai?

– Momentan îmi împart viața între schi, facultate și voluntariat. Sunt jurnalist voluntar la Asociația „Go Free” din Cluj-Napoca, ce are ca obiectiv crearea de oportunități pentru implicarea tinerilor în dezvoltarea comunității, avem proiecte în special centrate pe grupuri marginalizate, oameni care se confruntă cu diverse tipuri de discriminare, cum ar fi și în Sfântu Gheorghe, zona Őrkő. Acum aceasta este pasiunea mea pe lângă schi: scriu articole pentru această asociație și contribui la proiectele pe care le derulăm. Momentan, avem trei proiecte internaționale. Săptămâna trecută am fost la Sighișoara pentru planificarea unuia, peste două săptămâni plec în Italia pentru planificarea altuia, deci nu scap de drumuri nici în afara schiului, dar e frumos, pentru că producem schimbări în zone și domenii unde puține organizații se implică.

 – În prezent ești studentă/masterandă? Dacă da, unde, la ce specializare?

– Sunt în anul 2 de masterat la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, la specializarea Dezvoltare Internațională, care în spatele acestui nume enigmatic ascunde studii de migrație, politici publice, programe de integrare. Se îmbină foarte bine cu ceea ce fac ca voluntar la asociație și față de licența în limba română și engleză pe care o făcusem înainte, aici am putut afla mai multe despre cum se pot schimba lucrurile într-o comunitate.

– Ce carieră îți dorești să urmezi și de ce?

– Îmi doresc să contribui la crearea unor proiecte cu impact pentru tineri, fie că va fi prin intermediul sportului sau prin alte domenii. Mi-aș dori să avem mai multe programe care să aducă tineri din diferite minorități și categorii sociale la un loc și poate în viitor aceste programe să-și facă loc chiar în sistemul formal de educație. Îmi place să lucrez cu copiii, să întâlnesc oameni pasionați și implicați ca țara asta să meargă spre bine… nu știu exact cum se numește cariera asta.

– Ce apreciezi la cei din jur?

Apreciez foarte mult dorința de a merge mai departe indiferent de obstacole, empatia, solidaritatea, în general, trăsăturile care ne diferențiază de un robot. Iubesc oamenii care nu uită de unde au plecat și încearcă să ajute și pe alții, oamenii care știu că majoritatea lucrurilor pe care le avem sunt datorită unui noroc cosmic, să zicem așa, și că nimeni nu e mai presus de celălalt indiferent de bani sau statut.

– Ce nu îți place, în general, la oameni?

– Nu îmi place probabil acel ,,nu se poate”, în capcana căruia mai cad și eu din când în când. Atunci când spunem că așa stau lucrurile, nu ai ce să faci, în schimb mereu e o cale, poți face ceva, fiecare om are capacitatea să facă ceva, oricât de mic ar fi acel ceva, orice sistem poate fi regândit. Un alt lucru ar fi când oamenii pierd să zicem copilul/omul din ei, când nu mai au urmă de solidaritate, compasiune sau bucurie.

– Cine sunt persoanele care ți-au marcat/influențat traseul prin viață și în ce fel?

Încerc să învăț câte ceva chiar și de la un om pe care îl întâlnesc în autobuz, lista ar fi foarte lungă, dar cu siguranță familia mea, câțiva profesori de la Colegiul Național „Mihai Viteazul” și de la facultate, colegii mei de la asociație, prietenii. Toți oamenii aceștia mi-au arătat și îmi arată în continuare uși pe care să le deschid, drumuri pe care să le urmez, pentru că indiferent de talent sau muncă, norocul de a întâlni oameni frumoși care să te ajute cu ce i-a învățat și pe ei viața contează enorm.

-Ce ai schimba în România și de ce?

– Din nou, ca în cazul schimbărilor din schi lista este foarte lungă, dar pe scurt mi-aș dori să avem atât la nivel înalt, cât și în comunitățile locale, mai mulți oameni pasionați să creeze schimbări reale în societățile lor, oameni care să înțeleagă principii de bază ale drepturilor omului și să le pună în aplicare în societate. Mi-aș dori ca oamenii să realizeze că se întâmplă și lucuri frumoase în țara asta, dar care dacă nu sunt susținute prin implicare directă sau donații, se vor stinge odată cu cei care le inițiaseră.

– Ce mesaj ai pentru covăsneni, în finalul acestui interviu?

Să vină la schi, să fie cetățeni implicați, să realizeze ce frumoasă este zona asta cu atâtea culturi și limbi diferite, că nu ar trebui să ne îndepărtăm din cauza asta, ci mai degrabă să valorificăm asta și să lucrăm împreună, indiferent de etnie, să ne cunoaștem între culturi, să susținem oamenii și proiectele frumoase din zonă, fie prin oferirea din timpul nostru, fie prin donații.

În final, aș dori să le mulțumesc pentru toată susținerea pe care o acordă demersului nostru în schi, fie că vin să ne felicite pe pârtie, povestesc de noi la autorități sau chiar donează 2% pentru Clubul „Alpin” Sfântu Gheorghe, contează enorm și ne dau energie să mergem mai departe.

A consemnat Ana Ciorici Costache

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail