Coborând din cărțile copilăriei în memoria noastră, figura emblematică a lui Mihai Viteazul avea să se înscrie în galeria marilor voievozi români, luptători pentru eliberarea de sub juguri străine și făuritori de vise mărețe, cum a fost și este cel al reîntregirii neamului prin Unire.
Pentru un timp, steaua marelui voievod și conducător de oști a strălucit cu putere și visul lui s-a împlinit, dar probabil că încă era prea devreme, și chiar dacă steaua lui s-a stins ucisă de teama și lăcomia lumii, ea continuă să-și proiecteze imaginea în prezentul nostru, precum în versurile lui Eminescu: „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit./ Azi o vedem și nu e.”
Deși i-a fost hărăzit să aibă o viață relativ scurtă pe acest pământ, prin glorioasele sale fapte trecute în istorie marele voievod Mihai Viteazul a împlinit mai multe decât alți oameni în zece vieți. Și tocmai când nimeni nu cuteza să aibă un vis ce părea irealizabil: unirea celor trei țări române medievale într-un singur stat, s-a înfăptuit de el în 1600, chiar pentru scurtă vreme, odată cu alipirea Moldovei la Țara Românească și Transilvania și asumarea titlului de: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”. În urma numeroaselor bătălii purtate împotriva dușmanilor de tot felul, faptele sale n-au rămas fără ecou în statele europene creștine, dar și în puternicul Imperiu Otoman, conform informațiilor de tot felul ce pot fi găsite în documentele vremii, lumea creștină din Balcani considerându-l un adevărat eliberator.
Mihai Viteazul nu era un voievod oarecare. Pe lângă forța și curajul său ieșite din comun, era și un bun strateg și diplomat. Pentru a-și apăra spatele și pentru a găsi aliați, el aderă la „Liga Sfântă” creștină, intrând astfel în alianța antiotomană din care făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferarra, Mantova și Toscana, la care ulterior va adera și Transilvania (sursa: Wikipedia).
Luptele împotriva otomanilor îi cereau eforturi din ce în ce mai mari, dar Mihai nu cedează. După ce-i alungă pe turci din țară, el continuă campania militară cucerind o serie de cetăți, printre care amintim Silistra, Rusciuc, Nicopole și Vidin, ajungând în scurt timp până la Adrianopole în est și Plevna în vest, astfel că la instalarea sa pe tronul Moldovei el deja preluase teritoriile cucerite.
Puterile vecine au început să nu mai vadă Unirea cu ochi buni. Habsburgii, polonezii și otomanii se temeau că vor pierde influența asupra țărilor române, ceea ce le-ar strica planurile de cucerire și supunere, situație la care se adaugă conflictele interne și mai ales revolta nobilimii maghiare din Transilvania, astfel că în urma bătăliei de la Mirăslău, din 18/28 septembrie 1600, Mihai Viteazu pierde Ardealul, apoi Moldova și Țara Românească, iar în situația nou creată marele vis al Unirii se destramă. Și Mihai devine pribeag, retrăgându-se în munți.
Cu toate acestea voievodul nu se pierde cu firea, și mergând la Viena îi cere sprijin împăratului Rudolf al II-lea, care chiar i-l promite. Primind sprijinul, împreună cu oastea generalului Basta, el pornește o nouă campanie militară, de recucerire a teritoriilor pierdute. Și așa, după bătălia de la Gurăslău, din 3 august 1601, el recâștigă Transilvania, și apoi Moldova, însă ideea unei noi Uniri se pare că nu i-a prea surâs împăratului Rudolf al II-lea. În consecință se pune la cale mișelescul plan de ucidere a lui Mihai Viteazul, lucru ce avea să se întâmple în august 1601 lângă Turda. Un detașament de mercenari trimiși de generalul Basta îl ucide prin surprindere pe marele erou. Se mai spune că unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazul îi luă capul, care apoi a fost înmormântat de către Preda Buzescu la Mănăstirea Dealu, aproape de Târgoviște.
Cei care trec azi pe la mănăstirea Dealu, vor putea vedea pe lespedea de piatră a mormântului inscripția spre aducere aminte despre marea personalitate a unui erou național: „Aici zace cinstitul și răposatul capu
al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.
Și chiar dacă visul Unirii n-a dăinuit, el a rămas moștenire urmașilor și, după cum s-a văzut, un alt șir de personalități au reușit în timp să-l reînfăptuiască la 1 Decembrie 1918, dar istoria nu se lasă supusă, lucrurile nu merg întotdeauna în direcția dorită, iar cuceritorii de tot felul ne vor mereu supuși și fără vise mărețe. Rămâne datoria noastră să înfăptuim visul marelui voievod, să desăvârșim și să păstrăm Unirea, făcând Țara mai frumoasă și lăsând-o copiilor și nepoților în siguranță și prosperitate, precum odinioară a spus-o un alt vestit voievod, Ștefan cel Mare.
Încheiem cu expresia atât de cunoscută: „Eroii nu mor niciodată”, căci ei rămân mereu în sufletele și amintirea noastră…
Mihai Trifoi
