– Puţină lume ştie că în Covasna exista o comunitate puternică de ciobani, la fel de puternică precum cea din Mărginimea Sibiului. Bine înfipţi în tradiţie şi uniţi între ei, au rezistat neprieteniei maghiare şi-şi poartă oile, şi astăzi, prin munţi.
– Doamnă Florentina Teacă, perseveraţi cu o abnegaţie remarcabilă să feriţi de uitare istoria ciobanilor covăsneni. Ce vă îndeamnă să le spuneţi povestea?
– Sunt născută aici, în Voineşti, astăzi un cartier al Covasnei, şi sunt nepoată şi strănepoată de ciobani. În urmă cu câţiva ani, am fost profesoară la şcoală. Aveam acasă o fotografie veche a bunicilor mei, îngălbenită de timp şi înnegrită de fum, şi îmi plăcea la nebunie imagine aceea, cu ei doi pozaţi în ziua nunţii. Şi m-am gândit că au şi alţi voineşteni fotografii la fel de vechi ca a mea, am putea întocmi o poveste în imagini despre trecut. Aşa că i-am rugat pe elevii mei de la şcoală să aducă fotografii vechi, de la bunicii lor, dacă au. La început, au adus două-trei, apoi tot mai multe. Am început să le adun, să fac o colectie, şi a fost ca şi cum trecutul ieşea la lumină din imaginile acelea în negru-alb. Acum trei ani, am scos primul album cu aceste fotografii. Eu am crezut că fac un lucru mărunt, dar succesul lui a fost surprinzător şi mi-a dat multă încredere în ceea ce făceam. Şi „joaca” mea a devenit un proiect: de a aduna şi de a lăsa generaţiilor viitoare mărturia unui neam străvechi, românesc. Mă bucur de o susţinere la care nu mă aşteptam. În continuare primesc fotografii vechi şi poveşti ale ciobanilor din Voineşti; un izvor care nu se mai opreşte din curs…
– Ce v-a surprins cel mai mult de-a lungul anilor în care adunaţi fotografii?
Florentina Teacă
– Faptul că nişte lucruri vechi şi uitate sunt atât de interesante pentru oamenii de acum. Şi eu am avut multe surprize. Prin fotografii, de exemplu, am reuşit să văd rude din familia mea, pe care nu le văzusem niciodată, dar de care auzisem: le-am descoperit în fotografiile altor familii. Apoi am început să caut alte lucruri în imaginile acelea vechi: elemente de arhitectură, obiceiuri tradiţionale sau modele de ii. La noi exista obiceiul ca oamenii să se îngroape cu portul ţărănesc, aşa că prea multe veşminte populare nu s-au păstrat. Dar am început să le caut în imagini. În felul ăsta am devenit atentă la costumele populare din fotografii. Aşa am descoperit, cu surprindere, că la noi, fiind o comunitate de ciobani care umblau cu oile în transhumanţă, oamenii aveau costume populare cu influenţe din zonele în care ajunseseră. De-asta nici nu avem azi un costum specific, ci cu modele adunate din mai multe zone româneşti.
– Povestea dumneavoastră seamănă cu descoperirea arhivei lui Costică Axinte, celebrul fotograf ialomiţean, care a adunat în imagini o întreagă epocă…
– Îi ştiu fotografiile, sunt superbe! Eu nu sunt fotograf, ca şi el, dar încerc să strâng imaginile vechi din zona de munte a Covasnei ca să ne putem închipui mai uşor cum era, cândva, viaţa ciobanilor de aici. Fiecare fotografie poate să fie o fereastră către acele timpuri pierdute, ne dă şansa să ne visăm un pic în lumea aceea.
– De ce credeţi că salvarea unor astfel de mărturii este importantă?
Neculai Manea, bunicul, cu oierii
– Cred că ştiţi în ce zonă ne aflăm… O zonă cu mult zbucium pentru români şi cu o permanentă luptă pentru supravieţuire a tot ce e românesc. În Covasna, aceste mărturii despre români sunt foarte importante, vorbesc despre rădăcinile noastre adânci şi vechi, aici. De altfel, pornind de la fotografii, am simţit nevoia depozitării memoriei acestor locuri şi am început să merg şi să discut cu oamenii despre ce era aici şi cum se trăia. Am pornit prin Voineşti, din poartă în poartă, şi i-am ascultat. Am aflat poveşti minunate! Am aflat, de exemplu, că ciobănia nu era doar o meserie, ci un fel de a trăi. Ciobănia i-a ajutat pe români să îşi păstreze identitatea şi să nu se maghiarizeze. Ciobanii erau liberi, umblau cu oile dintr-un loc în altul, pentru ei nu existau graniţe. Nu erau slugi pe moşia unui grof. Erau liberi, şi au putut să treacă peste munţi, să vadă cum trăiesc liberi ceilalţi români, şi au venit apoi acasă şi au povestit. Prin ei comunicau două lumi şi, de multe ori, ciobanii de aici au fost un reper pentru românitate şi pentru normalitate. Bărbaţii nu au renunţat la hainele lor tradiţionale până târziu. Străbunicul meu, care a trăit până în ’70 şi ceva, încă purta cioareci şi cămeşoaie. A trăit în portul românesc până în ultima clipă. Şi ca el au mai fost bătrâni, care înţelegeau importanţa identităţii naţionale. Nu a fost uşor pentru ei. După dictatul de la Viena, maghiarii au fost foarte duri cu românii. Au fost ani în care nu aveau voie să arate sau să arboreze pe case tricolorul românesc. Cei mai curajoşi îşi ţineau tricolorul pus în pălărie şi, când se salutau, îşi arătau unii altora tricolorul.
– Puteţi face un portret al ciobanilor voineşteni, aşa cum i-aţi descoperit în poveştile lor?
Nunta bunicilor
– Erau oameni foarte liberi, patrioţi şi foarte aprigi, căliţi în viaţa grea pe care o duceau. De multe ori, dormeau două ore pe noapte şi erau nevoiţi să înfrunte, fie animale sălbatice, fie vremea rea, fie necunoscutul locurilor în care ajungeau. În transhumanţă, voineştenii au ajuns până în Crimeea, Dobrogea, Bulgaria şi Basarabia, pe acolo „vărau” oile. Sîntilia era şi este cea mai importantă sărbătoare a lor. Cât stăteau în munte, ciopleau din lemn o formă de păpuşă, cu gândul la femeia iubită de acasă. Pe acea formă făceau apoi păpuşa de caş, pe care la sărbătoare o dădeau în dar alesei inimii lor. Dacă ea o accepta, cel mai probabil se şi căsătoreau în iarnă. Horeau mult, doineau mult, şi aveau multe cântece, jocuri şi colinde, care s-au păstrat până astăzi. Cu banii din ciobănie îşi ţineau unul sau doi copii, din câţi aveau, la şcoală. Restul mergeau cu oile. Justinian Teculescu, primul Episcop al Armatei Române, a fost un astfel de copil de cioban.
Cu câinii și oile
– Cât s-a mai păstrat din acele tradiţii şi câţi ciobani mai sunt astăzi în Voineşti?
– O, sunt destui. Ciobănia nu piere aşa uşor. E înnăscută în sânge. Din păcate, nu mai au aşa de multe oi şi nu mai merg în transhumanţă. Astăzi, nu mai poţi trece cu turmele peste atâtea proprietăţi private şi peste şosele, aşa că oile sunt ţinute mai mult sus, la Comandău, în Munţii Penteleului şi în împrejurimi. Tradiţii s-au păstrat destule, iar Nedeea de Sântilie este în continuare cea mai importantă. Tinerii încă îşi oferă păpuşele de caş, se ţin hore şi la nedee şi, demonstrativ, se face o nuntă tradiţională.
Vin, ca pe vremuri, ţărani şi ciobani din toţi munţii din jur, numai că acum au şi public, pentru că vin mulţi turişti. Când mă uit la mocanii voineşteni de azi, îmi amintesc de bunicul meu. Îmi pare rău că atunci când eram mică şi moşu’ îmi spunea mereu poveşti la gura sobei, nu le-am notat undeva. Acum le-am uitat şi nu le mai ştie nimeni. Din păcate, abia când pierzi iremediabil anumite valori, ce îţi păreau banale cândva, îţi dai seama ce importante erau. Străduinţa mea este să mai salvez ce se mai poate salva din acea lume minunată a aprigilor ciobani voineşteni, rădăcina adâncă a românilor din Covasna.
www.formula-as.ro
