Dacă odată cu „toamna” începe pregătirea ascunsă a desăvârşirii, a unei pregătiri în umbră şi în linişte pentru o nouă îmbrăcare şi înfrumuseţare a întregii firi, de ce „toamna” vieţii nu ne-ar face să înţelegem că şi ea poate avea un rol pregătitor şi creator în misterul vieţii şi al lui Dumnezeu? Aşa cum lumina anului se stinge odată cu toamna, ca să înceapă pregătirea primăverii, cum lumina zilei se stinge odată cu seara, pentru ca să pregătească zorii dimineţii, tot aşa întreaga noastră viaţă se îndreaptă spre ceva tainic, ca spre o „seară de toamnă”, pregătindu-ne pentru odihna netulburată, veşnică şi sfântă în Domnul. Această „toamnă a vieţii” nu culege decât ce-a fost semănat în fiecare zi, cu smerenia şi nevinovăţia cugetelor curate în aducerea „Jertfei de seară”.
*
Viaţa când începe este ca o zi, purtând în primele ei ceasuri de bucurii şi nădejdi ultimele clipe de durere cu care sfârşeşte, aşa cum razele dimineţii poartă în ele tristele urme ale serii. Pe urmă vine noaptea când nimeni nu mai poate lucra. Între „noaptea” care cade şi „ziua” care fuge, omul se opreşte şi se roagă, cerându-i Creatorului să-l ajute a putea trece peste tainicele dureri şi înăbuşite drame ale căror autori suntem noi înşine.
*
Când „zgomotul” de afară se împrăştie, când „praful” învălmăşelii omeneşti se aşează, atunci se deşteaptă în om un glas lăuntric, iar sufletul îşi ia rugăciunea ca pe un „paznic” de noapte. Numai trupul adoarme căci numai el moare! Sufletul veghează mereu, căci el n-adoarme, aşa cum nu moare niciodată!
*
Sufletul, lăsând toate suferinţele şi primejdiile, ascultă melodiile interioare ale rugăciunii ca pe un odihnitor cântec de leagăn. Sufletul îşi dă seama de limitele puterii lui şi recunoaşte că puterile îi sunt mai prejos de tot ce doreşte. Suferă că nu poate să trăiască din visuri.
*
Cum deasupra frunzelor arse de soare verşi apa răcoritoare, pentru ca seva să arunce floarea din întuneric la lumină, tot aşa şi pe sufletul omului tulburat şi ars pe dinăuntru de atătea patimi, dureri şi necazuri, laşi să cadă binefacerea rugăciunii de seară ca o ploaie binefăcătoare, pentru ca sufletul să se îndrepte spre adevărata lumină şi pe adevăratul drum care-l duce la nemurire.
*
„Seara” nu-i pentru toţi prilej de reculegere, ci e începutul nopţilor de petrecere. Timpul acesta de odihnă a trupului şi de pregătire a sufletului se încarcă de tot ce distruge. Acum este vremea când viciosul vrea să guste desfrâul. Acum e timpul răzbunării de toată ura adunată în timpul zilei. Tot sub adăpostul umbrelor serii Iuda se apropia de Iisus să-l trădeze, în timp ce El se ruga cu picături de sudoare pe frunte, mari ca picăturile de sânge. Unde sunt pentru asemenea suflete clipele de rugăciune sfântă? În timp ce mâinile unora se îndreaptă spre cer ca fumul jertfei de tămâie, mâinile altora sunt mânjite de sânge nevinovat.
*
Să nu uităm niciodată că sub umbrele tăcute ale serii, în rugăciunea făcută în Ghetsemani, Iisus oferă viaţa lui ca jertfă răscumpărătoare a neamului omenesc. Deasupra ticăloşiilor omeneşti, viaţa lui adusă ca jertfă se transformă în jertfă mântuitoare. În acest timp, „când Iisus era cel mai singur dintre singuratici”, când oraşul Ierusalim dormea, singurii care vegheau la acea oră erau „filozofii”, care încercau să dovedească că Dumnezeu nu există. Nu dormeau nici conducătorii evreilor, care doreau să-L omoare şi nici Iuda, care trebuia să-L vândă. Toată această conjuraţie era răsplata de mulţumire oferită de neamul omenesc Aceluia care îi chema la o viaţă nouă.
*
Nici chinurile morţii ce erau aproape şi nici lipsa de recunoştinţă a omenirii, nu-L oprea de la sacrificiul vieţii sale, pe care o aducea ca cea mai curată şi mai sfântă jertfă de seară care a fost adusă vreodată. Întunericul unei asemenea nopţi, în care durerea omoară sub ea trupul Fiului lui Dumnezeu, a purtat în el razele celei mai luminoase dimineţi pe care lumea a văzut-o. Şi noi trebuie să înţelegem că sub „umbrele serii” trebuie să aducem viaţa noastră ca o nevinovată şi izbăvitoare jertfă. Atunci toate umbrele de seară ale vieţii vor purta în ele razele luminoase ale dimineţii.
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele
