Aspecte ale activității culturale desfășurate de Nicolae Colan la Cluj (1936-1957)
Perioada petrecută de către Nicolae Colan la Cluj, ca întâistătător al eparhiei de aici a fost incontestabil, una deosebit de importantă, atât pentru el, cât și pentru cei pe care i-a păstorit. Dovada acestui fapt o constituie, între altele, volumele părinților profesori Alexandru Moraru și Dorel Man, sau mai recenta operă a domnului Alexandru Surdu, în care sunt valorificate diferite aspecte ale vieții și activității desfășurate de ierarh aici.
Dată fiind complexitatea acestei activități, care s-a răsfrânt asupra sectoarelor cultural, social-filantropic, religios sau administrativ, precum și spațiul alocat acestei lucrări, ne vom opri în rândurile următoare asupra aspectelor principale ale celei culturale.
Aceasta, la rândul ei, poate fi împărțită pe mai multe perioade, diferite atât ca intensitate, cât și ca număr de realizări. Astfel, în prima parte a episcopatului, între anii 1936-1940, el a continuat activitatea predecesorului său, Nicolae Ivan, completându-o acolo unde a fost cazul, în perioada ocupației hortyste s-a străduit să mențină vie flacăra ortodoxiei și a românismului într-o eparhie cât o țară, iar în perioada comunistă, să apere valorile genuine ale Ortodoxiei transilvane.
În prima parte a pastorației sale, părintele a reușit să mențină cele două reviste înființate de către Nicolae Ivan, respectiv Renașterea și Foaia bisericească, căreia li se va alătura apoi Viața Ilustrată (ele vor apărea și în perioada ocupației), a avut grijă de Institutul Teologic din localitate, ce va trece, în timpul ministeriatului său, în subordinea statului, scutind astfel eparhia de o serie de cheltuieli, și va deveni academie, tot datorită lui, și a publicat o serie de articole și volume deosebit de importante pentru teologia și cultura de mai târziu.
În perioada 1938-1939, într-un context politic nu tocmai liniștit, în paralel cu cârma eparhiei, vlădicul clujean va deține și frâiele Ministerului, Educației, Cultelor și Artelor. După cum anunța încă de la alegerea sa, și-a menținut pe toată durata activității ministeriale statutul de preot și de profesor și a acționat ca un adevărat slujitor al altarului și al catedrei de fiecare dată când i s-a cerut părerea.
Faptul că a fost un om vertical, devotat idealului național și propășirii culturale a românilor, a făcut din el un ministru bun, iar din activitatea lui politică un succes, dacă ne raportăm la cuvântarea de la finalul mandatului:
Se împlineşte aproape un an de zile de când Majestatea Sa Regele m-a cinstit cu încrederea de a conduce departamentul cultelor şi artelor. Am ascultat de această voinţă şi am căutat să pun gospodărirea acestui departament sub semnul ideii creştine, a ideii naţionale şi a celei dinastice. În timpul ministeriatului meu am avut bucuria de a vedea alegerea şi înscăunarea episcopului Maramureşului, care sunt convins că stă de straje românească şi ortodoxă la graniţa de nord a ţării.
În sectorul gospodăririi artelor am căutat să proteguesc şi artele şi pe artişti. Pentru aceasta am întocmit legea pensionării artiştilor dela teatrele naţionale şi opere, ca şi a artiştilor instrumentişti ai Filarmonicei.
S-a făcut o lege privitoare la premiile naţionale pentru literatură şi artă, pentru că cea veche ajunsese să banalizeze un scop înalt.
Dacă aş căuta să rezum în câteva cuvinte criteriile după care m-am condus, ar trebui să spun: sunt lucruri care trebuesc făcute, altele care nu trebuesc făcute şi iarăşi altele care trebuesc să nu fie făcute. Oricât aş fi stat aici, tot nu le-aş fi făcut. Sunt bucuros că pot privi cu seninătate în urma mea.
După o perioadă atât de bogată în realizări, va urma însă una marcată de tragismul ocupației străine, în care ierarhul clujean de origine covăsneană se va dovedi însă, un om la înălțimea vremurilor.
Înainte de a vorbi despre activitatea sa în această perioadă, trebuie menționat însă că, una dintre primele activități ce vizau biserica desfășurate de către ocupanți a fost expulzarea ierarhilor ortodocși români din teritoriile anexate Ungariei. Inițiativa s-a materializat în cazul episcopului Vasile Stan al Maramureșului și al ierarhului Oradei, Nicolae Popovici însă nu și în cazul lui Nicolae Colan. Înaltpreasfințitul Justinian, actualul ierarh al Maramureșului își amintește cu privire la episodul expulzării următoarele:
Nicolae Colan a rămas la Cluj. Au încercat să-l scoată din reședință, dar el s-a opus. Era un om cult, cu orizont, cunoștea limba maghiară și limba germană. Și el, când a venit armata să-l scoată din reședință de la Cluj, a spus: „Eu de aici nu ies, numai dacă mă duceți pe targă. Întâi mă împușcați și apoi… ies din reședință”. N-au îndrăznit să facă acest gest și Nicolae Colan a rămas la Cluj, în Ardealul de Nord. A fost un mare ocrotitor al populației de aici… Populația vedea în el reprezentantul poporului român din Ardealul de Nord.
În urma plecării celor doi ierarhi, Nicolae Colan a devenit, la rugămintea lor, și conducătorul eparhiilor acestora, și deci, vocea românilor ortodocși din Ardeal. Din această postură, vocea lui a răsunat adesea, îmbărbătându-i pe credincioși și încurajându-i să nu-și piardă credința și identitatea națională și solicitând autorităților drepturi pentru români. Pastoralele din această perioadă, publicate ulterior în volumul În legături, sunt dovezi grăitoare în acest sens. Ele abundă de cuvinte precum:
Ca-n toate clipele grele ale istoriei sale, neamul nostru are și astăzi înălțătoarea înfățișare a unui neam în rugăciune: „în genunchi cu trupul, dar stând drept cu sufletul, neurând decât păcatul și necerând decât dreptatea – măcar atâta câtă-i slobod să așteptăm de la oameni”.
Din punct de vedere cultural, trebuie menționat faptul că el a șubrezit eforturile de maghiarizare ale ocupanților printr-o serie de acțiuni susținute precum publicațiile eparhiale, materialele pe care el le publica în revistele românești din teritoriul ocupat, prin susținerea învățământului teologic clujean (uneori, când situația i-a cerut-o, a redevenit profesor al instituției teologice universitare din Cluj), prin prefațarea unor volume de mare importanță culturală pentru românism, și prin alte asemenea acțiuni.
Un element central al activității de rezistență culturală românească l-a reprezentat însă, apodictic, traducerea și publicarea unei ediții a Noului Testament, în anul 1942. Oferirea unei cărți atât de importante pentru spiritualitatea românească într-o ediție în care limba era adusă la zi, a reprezentat de bună seamă un obstacol în calea acțiunilor maghiarizatoare și a constituit un aport al ierarhului la propășirea culturală a românilor.
Solidari cu românii transilvăneni, dar și apreciativi față de activitatea culturală a părintelui, cei de la Academia Română îl vor coopta în anul 1942 între membrii ei onorifici iar 3 ani mai târziu, între cei activi, prilej cu care va rosti un extraordinar discurs cu privire la legăturile dintre Biserică și limbă.
După eliberarea Ardealului de Nord, părintele va continua cu același zel activitatea sa în plan cultural, îngrijindu-se de revistele eparhiei, de învățământul teologic și de apărarea limbii române.
În ceea ce privește cea din urmă latură a activității sale, ea reprezintă o continuare a unei activități mai vechi, al cărei punct maxim îl constituie discursul de recepție în Academia Română.
După eliberarea Ardealului de Nord, ierarhul va înființa la Cluj Liceul ortodox mixt, în anul 1944, care, datorită numărului mare de elevi, se va bifurca în anul următor în Liceul ortodox de băieți „Mitropolitul Simion Ștefan” și Liceul ortodox de fete „Doamna Stanca”, ambele funcționale până în anul 1948, când au fost desființate de către comuniști.
Perioada comunistă îi va aduce însă și o serie de evenimente triste, precum desființarea celor două licee, și a Academiei Teologice clujene din anul 1952 la care părintele va asista cu inima zdrobită, fără a se da însă bătut și reușind să obțină o școală de cântăreți bisericești și apoi un seminar teologic. Și în privința predării religiei în școli, a avut de furcă cu comuniștii, reușind, în ciuda tuturor piedicilor, să mențină materia până în anul 1948 în Ardeal.
În ciuda tuturor piedicilor, părintele a reușit însă să mențină spiritul ortodoxiei în eparhia sa și să ducă o amplă activitate cultural-religioasă aici, pe durata celor două decenii și mai bine în care a fost episcop la Cluj. Din acest motiv, credem că reiterarea acestor fapte de-a dreptul eroice în anumite contexte și a personalității marelui ierarh cărturar se impun cu impetuozitate, ele constituind modele pentru reprezentanții societății contemporane.
Iuliu-Marius Morariu
