Anul 1940 a adus pentru românii din Sfântu Gheorghe aceleași încercări și suferințe îndurate de toți frații lor căzuți sub stăpânirea vremelnică. Ocupația horthyistă s-a instalat în primele zile ale lunii septembrie 1940 și a durat până la 8 septembrie 1944. Printre primele măsuri instituite au fost interzicerea limbii române, prin ordonanța numărul 2 a Comandamentului Militar (horthyist) de ocupație din oraș, care avea următorul text: „Înștiințare: În termen de 8 zile toate denumirile românești din oraș să fie înlocuite cu denumiri maghiare. Colonel baron Gaudernack Emil, comandant militar al orașului Sf. Gheorghe, 14 septembrie 1940”.
În luptele din primele zile ale lunii septembrie 1944, desfășurate în apropierea orașului Sfântu Gheorghe, trupele române au fost sprijinite de românii localnici. Un grup de săteni din Sita Buzăului, Zăbrătău, Crasna și Băcel au capturat prin lupte zeci de militari inamici și un însemnat material de război. Dând dovadă de un deosebit curaj, cetățeanul Gheorghe Olaru din Dobârlau, printr-o acțiune personală, a dezarmat 17 militari inamici. În luptele din preajma orașului au căzut eroic generalul Grigore Bălan, locotenentul David Păiș și mulți alții. Orașul Sfântu Gheorghe a fost eliberat la 8 septembrie 1944, de ziua nașterii Maicii Domnului, moment de o deosebită importanță pentru istoria acestei urbe, atât de încercate de vitregiile vremii. A fost primul oraș eliberat din teritoriul ocupat. În onoarea acestui important eveniment, primul document emis de primăria românească, reinstalată în Sfântu Gheorghe la 10 septembrie 1944, a fost propunerea ca trei dintre străzile orașului să se numească: „Strada Sfânta Maria”, „Strada 8 septembrie 1944”, „Strada Vânătorilor”. Propunerea era motivată astfel: „În ziua de 8 septembrie 1944 (Sfânta Maria Mică), Vânătorii de munte au eliberat orașul Sfântu Gheorghe de sub ocupația străină”.
Eliberarea orașului Sfântu Gheorghe a fost un simbol al libertății redobândite pentru toți românii, și pentru cei rămași pe loc, dar și pentru cei ce se întorceau în zonă, după patru ani de refugiu. La 20 septembrie 1944 apărea în Sfântu Gheorghe primul ziar românesc din Ardealul eliberat, Desrobirea, în care se relatau următoarele despre patimile românilor în cei patru ani de ocupație ungară: „Viața lor [a românilor] în cei patru ani de civilizație maghiară a fost un chin, erau mai mult la poliție și în temniță decât acasă. Unguri au rămas destui în orașe și sate, afară de tineret, care s-a înrolat în „vitezele” armate ale lui Horthy, sau de cei care au fost uneltele teroarei împotriva „valahilor” și a omeniei. Printre românii care ne-au înconjurat se găseau și unguri. Și de la unii și de la alții am aflat că stăpânirea maghiară i-a dus la sapă de lemn. Despre funcționarii români, nici vorbă. Nici unul n-a fost menținut în slujbă. O adevărată prigoană a fost îndreptată împotriva tuturor acelora care îndrăzneau să grăiască în „limba valahă” pe străzile orașului. Atmosfera orașului era „viciată” dacă un român ar fi strigat pe Dumnezeul credinței lui în limba în care s-a născut. Cât privește religia, apoi aceasta era considerată drept cea mai mare dușmană a statului maghiar. Un tablou sumar, dar revelator pentru atmosfera ce a caracterizat cei patru ani de ocupație, orașele și satele din Secuime și din întreg Ardealul de Nord”.
Din septembrie 1944, se instalează din nou autoritățile române în Sfântu Gheorghe. Din păcate, acestea n-au funcționat decât trei luni, și speranțele de reluare firească a cursului vieții românești, întreruptă la 1940, au fost spulberate.
Momentului de euforie al victoriei i-a urmat episodul retragerii trupelor maghiare și germane din toamna anului 1944, care în semn de răzbunare au distrus tot ce le-a ieșit în cale, provocând pierderi similare cu cele ale războiului. La 15 noiembrie 1944, administrația românească primește o nouă și grea lovitură. Sub presiunea „aliatului” sovietic instalat în județ, cu largul concurs al unor elemente horthyiste readuse de valul noului curent „democratic” în fruntea administrației locale, autoritățile administrative românești au fost nevoite să se retragă în localitatea Prejmer, din județul Brașov. În mod paradoxal, pentru Trei Scaune funcționa o așa-zisă „prefectură populară” (de fapt maghiară) și prefectura legală, aflată în „exil” în județul învecinat.
Pentru aceasta din urmă, arhiva nu s-a păstrat, din nefericire. În schimb, pentru cea „populară”, rezultă din arhive că prea multe nu s-au schimbat față de 1940-1944. Documentele sunt redactate exclusiv în limba maghiară, puținele documente în limba română sunt circulare emise de autoritățile din București. După 1944, în condițiile istorice cunoscute, în mod deosebit în timpul Regiunii Autonome Maghiare, comunitatea românească nu s-a putut reface demografic și afirma cultural decât într-o mică măsură.
Materialul a fost extras din lucrarea „Românii din Covasna și Harghita” de dr. Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan, Violeta Pătrunjel.
Prim-vicepreședinte A.N.C.M.R.R. – Filiala Covasna ”Gl. Grigore Bălan”
Mr. (r) Robert – Tiberiu RUSZNAK
