„Cred că Dumnezeu a plâns cu noi, când alţii ne-au sfâşiat ţara, şi S-a bucurat cu noi, când am fost iarăşi împreună”, scrie metaforic Înaltpreasfinţitul Ioan în . . Pastorala cu prilejul marelui praznic al Învierii Domnului, 2008. Continuă: „A plâns de multe ori, în vremuri grele, şi preumblându-se odată, printre stele, i-a căzut o lacrimă peste o stâncă din Carpaţi şi lacrima s-a despicat în două. De atunci, de acolo, au izvorât Mureşul şi Oltul – râurile lacrimilor şi pătimirilor noastre”.
După o perioadă de veghe, ce trece de socotinţa omenească, Dumnezeu, preumblându-se iarăşi printre stele, a ajuns, sus în înălţimea celestră, din nou, în dreptul Carpaţilor. În lumina alburie a zorilor, a întrezărit, după o cotitură a Oltului, lacrimi pe ziduri părăsite ce trebuiau de mult să susţină un sfânt lăcaş.
Viitoarea catedrală? Domnul Dumnezeu S-a îndurat şi a trimis gând bun ierarhilor transilvani. Aceştia au rânduit ca fiecare credincios ortodox din Mitropolia Ardealului să dăruiască, prin parohiile lor, câte un strop din avuţia lor. Acest strop a ajuns un bob de rouă ce a contribuit la renaşterea catedralei din Sfântul Gheorghe, care revigora pe truditorii ei.
De ce numele de catedrală? În orice dicţionar consultat, „catedrală” înseamnă „biserică mare în care serviciul religios este oficiat de un ierarh” sau „biserica scaunului patriarhal, mitropolitan sau (arhi)episcopal”. Ori catedrala din Sfântul Gheorghe nu a fost gândită a fi biserică episcopală, nici a sluji în ea, permanent, un ierarh. Desigur, în acest caz, s-a impus tradiţia. Cum să nu fie mare, adică o catedrală, acea biserică la care a contribuit, ani în şir, toţi credincioşii ortodocşi din Mitropolia Ardealului? Singuri, locuitorii din Sfântul Gheorghe ar fi reuşit să construiască, poate, un paraclis, dar nu o biserică mare, o catedrală.
Prin urmare, catedrala din Sfântul Gheorghe a fost ridicată prin osteneala tuturor românilor transilvani trăitori în credinţa ortodoxă.
Se ştia că va fi catedrală şi atunci când crucile turnurilor ei nu sprijineau cerul. Era doar o sfinţită construcţie începută în anul 1939 și lăsată în uitare de cei care n-o doreau şi nu-i doreau nici pe ostenitorii ei. Dumnezeu nu a vrut să rămână aşa.
Catedrala pătimirii noastre a numărat, cu temelia ridicată şi sfinţită, ani îndelungi de aşteptare, apoi de trudă întru ridicarea ei spre catapeteasma cerului. După ani, cu voia Domnului, reuşita a fost deplină. Din anul 1983, de la terminarea și sfințirea ei, catedrala sprijină bolta cerească şi nădăjduim că aşa va rămâne în veac.
Iubirea faţă de Dumnezeu a celor ce au dăruit întru zămislirea ei a determinat vieţuirea acestui sfânt lăcaş. Cu toată pătimirea de care catedrala a avut parte, Domnul i-a căutat pe toţi cei ce cred că „Dumnezeu este Iubire” (I Ioan 4, 8) şi i-a pus de veghe permanentă, ca prin trezvie să păzească darurile sfinte, ca nimeni să nu le fure din inima noastră.
Câte momente de bucurie a oferit catedrala noastră? Botezuri, cununii – nu ştiu să fi fost slujbe de înmormântare… poate… Dar să nu uităm bucuriile de clipă, din timpul sfintelor slujbe, sau când singur cu sufletul său, credinciosul se roagă în faţa icoanelor aducătoare de har, găsind alinare. Să nu uităm bucuriile reale, când vocea preotului slujitor al lui Dumnezeu transmite înălţător iubirea Lui, când frumuseţea cântărilor de la strană te înalţă pe cărare de lumină la cer, spre împărăţia Lui, când predicile spuse molcom, bătrâneşte, te înţelepţesc, împăienjenindu-ţi ochii, când oaspeţi dragi ai catedralei ţi-au pătruns în suflet, prin învăţăturile lor mângâietoare.
Pentru toate acestea, se cuvine să ne adunăm împrejurul ei, ca să dăinuiască peste ani în lumina azurie a dimineţii. Să fie permanent aducătoare de iubire. Să nu uite că iubirea românilor din tot Ardealul a făcut ca ea să vieţuiască.
Dumnezeu este iubire – fie ca această catedrală să ne unească întru iubire pe toţi deopotrivă, slujitori şi enoriaşi. Să nu rămână doar măreaţă, ci să dăruiască iubire, gânduri şi fapte bune.
Pentru că a fost ridicată prin jertfa tuturor bisericilor din Transilvania, se cuvine să fie şi ea jertfelnică. La rândul ei să se jertfească, prin credincioșii ei, să fie sprijin la ridicarea altor binecuvântate lăcaşuri sfinte, precum biserica ce se înălţă în partea nouă a oraşului nostru. Să nu uite că aceasta nu este undeva aiurea în Ardeal, ci chiar în aceeaşi localitate.
Măreaţa biserică-catedrală ascunsă între clădiri comune, ca o perlă într-o scoică, catedrala pătimirii şi a bucuriei noastre trebuie să dăruiască, în continuare, iubire, lumină, frumuseţe, să fie izvor dătător de viaţă. Pururea să fie lucrătoare în sufletul credincioşilor! Doamne, ajută!
Luminiţa Cornea
