Scurtă cronologie a domnitorului Mihai Viteazul . .
1558 – S-a născut Mihai Viteazul, în familia Cantacuzino, se pare ca fiu nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun (domn al Ţării Româneşti între anii 1554-1557).
1588 – 1591 Ocupă dregătoria de Mare Stolnic în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, apoi cea de Mare Postelnic în domnia lui Ştefan Surdul.
1591 – 1592 Zideşte mănăstirea „Mihai Vodă” din Bucureşti. Ulterior este numit în funcţia de Mare Agă şi apoi de Ispravnic.
1593 – În timpul domniei lui Alexandru cel Rău devine Mare Ban al Craiovei. Apoi reuşeşte să îl înlăture pe acesta.
1593 – Se împrumută la diverşi cămătari şi obţine numirea ca domn al Ţării Româneşti de către Poarta Otomană.
1594 – Abia numit, Mihai aderă la coaliţia anti-otomană, „Liga Sfântă”, şi îi ucide pe creditorii care l-au împrumutat pentru a cumpăra tronul.
1594 – La sfârşitul anului Mihai declanşează ostilităţile cu Imperiul Otoman atacând Giurgiu, Cetatea de Floci, Hârşova şi Silistra.
1595 – Atacă şi localităţile de la sud de Dunăre: Silistra, Măcin, Şiştov, Nicopole, Rahova. Îi înfrânge pe tătarii la Putinei, Stăneşti şi Şerpăteşti.
1595 – Apoi Mihai Viteazul reia atacurile asupra oraşelor Silistra, Hârşova, Brăila, Cervena, Turtucaia şi Nicopole.
1595 (20 mai) – Tratatul de la Alba-Iulia, prin care Ţara Românească devine vasală Transilvaniei în schimbul ajutorului militar.
1595 (23 august) – Bătălia de la Călugăreni dintre Mihai şi Sinan-Paşa. A doua zi voievodul se retrage iar otomanii ocupă Bucureşti şi Târgovişte.
1595 (octombrie) – Mihai Viteazul, cu ajutorul primit din partea lui Sigismund Báthory, eliberează oraşele Târgovişte, Bucureşti şi Giurgiu.
1596 – Acţiuni de luptă şi armistiţiu cu Imperiul Otoman. Mihai se întâlneşte cu Sigismund şi îi propune o alianţă împotriva turcilor, însă acesta ezită.
1595 – 1597 Voievodul zideşte lângă Alba-Iulia o noua catedrală ortodoxă şi o reşedinţă pentru mitropolitul românilor din Transilvania.
1597 – Sultanul Mehmet al III-lea trimite steag de domnie lui Mihai Viteazul, recunoscându-l ca domn în Ţara Românească.
1597 – În acelaşi timp, Mihai duce tratative cu împăratul Rudolf al II-lea, în urma cărora obţine ajutor militar şi protecţia imperială.
1598 (12 iunie) – Se încheie la Târgovişte un tratat de pace cu tătarii, voievodul dorind să obţină neutralitatea acestora în cazul unor lupte cu otomanii.
1598 (septembrie) – Mihai reia ostilităţile cu Imperiul Otoman, însă, o lună mai târziu decide să încheie o nouă pace.
1599 (29 martie) – Sigismund Báthory renunţă la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory, protejat al polonilor, care era în relaţii bune cu Poarta.
1599 (26 iunie) – Mihai Viteazul încheie la Târgovişte un tratat cu solii lui Andrei Báthory, acceptând şi pacea cu otomanii, pentru a câştiga timp.
1599 (august) – Voievodul Ţării Româneşti primeşte din nou „steag de domnie” din partea sultanului Mehmet al III-lea.
1599 (toamna) – Ieremia Movilă, domnul Moldovei, susţinut de Polonia, şi Andrei Báthory încearcă să îl înlocuiască pe Mihai Viteazul cu Simion Movilă.
1599 (28 octombrie) – Bătălia de la Şelimbăr. Mihai îl învinge pe cardinalul Andrei Báthory, iar la 1 noiembrie intră triumfal în Alba-Iulia.
1599 – Domnul Ţării Româneşti îl numeşte pe episcopul Ioan de Prislop, mitropolit al românilor din Transilvania.
1599 – Către sfârşitul anului sultanul îl confirmă pe Mihai ca stăpân al Transilvaniei, şi pe Nicolae Pătraşcu, fiul acestuia, domn în Ţara Românească.
1600 (11 februarie, Pilsen) – Pentru a-şi întări stăpânirea în Transilvania, Mihai încheie un tratat de vasalitate cu împăratul Rudolf al II-lea.
1600 (8-9 mai) – Armata lui Mihai înfrânge trupele moldo-polone ale lui Ieremia Movilă, domnul Moldovei, la Bacău.
1600 (27 mai) – Emite hrisovul din Iaşi în care se intitula „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei“.
1600 (10 septembrie) – Bătălia de la Mirăslău. Mihai este înfrânt de oştile generalului Gheorghe Basta, unite cu cele ungureşti.
1600 (octombrie) – Mihai Viteazul zdrobeşte oştirea otomană care trecuse Dunărea în Oltenia.
1600 (octombrie) – În urma negocierilor cu Poarta, domnitorul Ţării Româneşti obţine neutralitatea otomanilor.
1600 (20 octombrie) – Mihai Viteazul pierde bătălia de la Bucov (lângă Ploieşti) cu oştile poloneze şi este obligat să fugă în exil.
1601 (1 şi 5 martie) – Împăratul Rudolf al II-lea decide să îi acorde sprijin militar lui Mihai împotriva lui Sigismund Báthory.
1601 (3 august) – Bătălia de la Gurăslău în care Mihai şi Gheorghe Basta îl înfrâng pe Sigismund Báthory.
1601 (19 august) – Mihai Viteazul a fost asasinat mişeleşte de către un grup de oşteni valoni trimişi de generalul Gheorghe Basta. Domnitorul care a reuşit prima unire a celor trei provincii române a murit după ce a fost tăiat de halebarda lui Jacques Beauri.
Mihai (pentru început Domn al Ţării Româneşti), a intrat în istorie la sfârşitul sec. XVI lea, ca „Viteazul” sau „Unificatorul”. El a reuşit, pentru scurtă vreme, să reconstituie ceea ce în antichitate se numea Dacia. Puternica personalitate a marelui domn şi faptele sale, de răsunet european, au dat un nou curs politic istoriei Ţărilor Române. Ridicându-se împotriva regimului dominaţiei otomane şi biruind raporturile cu Imperiul Otoman, el a dovedit resursele puterii de care dispunea în acea vreme Ţara Românească. Sporind prestigiul acesteia, prin unirea Ţărilor Române, Mihai Viteazul a pus deopotrivă sub semnul întrebării atât stăpânirea otomană cât şi tendinţele de dominaţie ale Imperiului Habsburgic şi Poloniei. Iar domnia sa, mai ales stăpânirea în Transilvania, a fost pentru nobilimea de aici un semn al prăbuşirii ei în viitor.
Descris ca „un bărbat ales, vestit şi lăudat prin frumuseţea trupului său, prin virtuţile lui alese şi felurite”, Mihai era recunoscut prin sinceritatea sa, prin „statornicia şi dărnicia ce împodobeau mult lăudatul caracter”.
Amănuntele desfăşurării crimei de pe Câmpia Turzii se găsesc în relatările trimise la Viena şi Praga în zilele următoare, şi de acolo răspândite la Curţile europene, în diverse izvoare narative dar şi într-o bogată literatură istorică, folosind felurite versiuni, adesea fără o analiză critică prealabilă.
Autorul asasinatului se cunoaşte: generalul imperial Gheorghe Basta. A recunoscut-o şi personal, atunci când a trimis din tabăra de la Turda o scrisoare arhiducelui Mathias, viitorul împărat, la câteva zile după eveniment, în care a notat: Mihai „a fost ucis conform cu porunca dată de mine celor însărcinaţi cu executarea”.
În ziua de 16 august 1601, tabăra lui Mihai se înălţa pe Câmpia Turzii. Căpitanii Gheorghe Raţ, cu trupe de haiduci şi moldoveanul Vasile Mârza cu boierii fără dregătorii, au fost trimişi pe la Aiud la Alba Iulia, cel dintâi având misiunea de a pregăti pentru Mihai reşedinţa princiară şi apoi să se îndrepte spre Făgăraş, pentru a elibera familia prizonieră a Domnitorului. Gheorghe Basta a sosit în aceeaşi dimineaţă şi şi-a aşezat tabăra în vecinătate.
Conflictul avea să izbucnească la scurt timp, fiindcă generalul Basta i-a cerut lui Mihai Viteazul să părăsească Transilvania, ceea ce acesta a refuzat: „Dar eu am încheiat anume un tratat cu împăratul, asupra acestei ţări, căci tot eu am stăpânit-o mai înainte de aceasta şi apoi însuşi împăratul mi-a dat mie de mai înainte acest Ardeal prin Bartolomeu Pezzen şi Mihail Szèkely; vreau să mă ţin şi acum de acest tratat”. Numai că Gheorghe Basta recunoaşte că, în ziua de 18 august, în urma unei discuţii purtate prin intermediul interpretului Giovanni Raguseo (care făcea legătura între cele două tabere), i-ar fi transmis Domnului român următoarele: „Maiestatea Sa nu are deloc nevoie de această provincie, având multe altele”. Mihai Viteazul însă fără a-l lua în seama şi-a anunţat intenţia de a pleca a doua zi la Făgăraş (pe drumul ce trecea prin Alba Iulia), cerând pentru aceasta lui Basta 300 de ostaşi valoni, fiindcă oastea sa era împrăştiată prin ţară. Temându-se că dacă va ajunge la Alba Iulia, Mihai s-ar fi putut proclama principe al Transilvaniei, Gheorghe Basta a decis să convoace Consiliul de Război unde s-a decis, în numele împăratului, arestarea Domnului şi trimiterea sa la Satu Mare, iar în caz de împotrivire, uciderea lui. Cunoscându-se firea lui Mihai Viteazul, împotrivirea era sigură, deci asasinatul urma să aibă loc a doua zi. Cu alte cuvinte, se poate spune că acesta a beneficiat de o regie pusă bine la punct. Din analiza izvoarelor, din mai multe variante a fost aleasă cea care implica trupa de valoni, solicitată de domnitorul român. Astfel, generalul Basta a chemat la el pe comandanţii valonilor pedeştri, stabilind cu aceştia felul în care Mihai trebuia să fie omorât. În loc de tobe şi trompete, semnalul de plecare al trupelor va fi dat în tăcere, prin ridicarea cornetului (un steag mic) lui Gheorghe Basta. Cortul lui Mihai urma să fie înconjurat prin stânga de archebuzierii valoni pedeştri, iar prin dreapta de călăreţii din regimentul lui Pezzen. Cât despre Scharfeneck şi Beauri, ei aveau misiunea de a înainta şi de a pătrunde direct în cort.
În dimineaţa zilei de 19 august 1601, lucrurile s-au petrecut conform planurilor, la operaţiune participând circa 300 de valoni. Călărimea de oşteni români şi sârbi crezând că oamenii lui Basta vin să-l escorteze pe Domn la Alba Iulia, le-a permis intrarea. Se spune că totuşi, Mihai Viteazul ar fi bănuit ceva, fiindcă el i-ar fi spus cu o seară înainte lui Ludovic Rákóczi, comandantul haiducilor săi (singurul ce a scăpat viu din cortul voievodului), că regretă trimiterea haiducilor spre Făgăraş. În vreme ce valonii înaintau, se spune că i s-a adus un cal lângă cort, ca în caz de pericol să poată pleca. Astfel, Mihai l-a întâmpinat pe Beauri şi însoţitorii săi cu cuvintele de bun sosit, când însă a văzut că valonul fără să răspundă a întins mâna spre el rostind „Eşti prins!”, a înţeles semnificaţia gestului şi a replicat „Ba!”, după care a întins mâna stângă către sabia atârnată de stâlpul cortului. A fost zdrobit imediat de o archebuză, Beauri i-a înfipt halebarda în piept ucigându-l, după care un pedestraş i-a tăiat capul.
Ce s-a întâmplat cu soarta rămăşiţelor lui Mihai Viteazul? Relatările provenite din tabăra imperială de pe Câmpia Turzii, informaţiile ambasadorilor străini acreditaţi la Praga, raportul trimis lui Rudolf al II lea şi cele ale căpitanilor imperiali din Ungaria nu amintesc aproape nimic de soarta rămăşiţelor lui Mihai Viteazul.
Acuzând sau scuzând atitudinea generalului Gheorghe Basta, ele înregistrează doar actul în sine şi consecinţele sale politice. O scrisoare a lui Ieremia Movilă adresată cancelarului lituanian Leon Sapieha menţionează însă: „…corpul s-a expus deasupra unui cal mort şi Gheorghe Basta nu permitea a-l înmormânta”.
Trecând la izvoarele franceze contemporane evenimentelor din 1601, aflăm că „Trupul lui dezbrăcat, fu aruncat să zacă spre oroare la malul râului, până de cu seară, într-un mod nedemn. Iar de noapte fu înmormântat în acel loc la ordinul lui Ioan Schnekenhaus, tribun al miliţiei sileziene”. Izvoarele greceşti, poemele închinate lui Mihai Viteazul (datate 1601 şi 1607) pomenesc că trei zile şi trei nopţi capul său a rămas aşezat pe un cal al său omorât, timp în care „Mulţi se strângeau acolo, priveau cu jale şi clătinându-şi capul criticau aspru pe Basta. Iar după trei zile şi trei nopţi, tot nişte ostaşi din vechii slujitori ai lui Mihai, l-au îngropat noaptea pe ascuns şi mulţi l-au plâns cu prisosinţă”.
De asemenea, cronicarul maghiar István Szamosközy arată detaliat modul în care a fost ucis domnitorul valah. Potrivit acestuia, Mihai Viteazul a fost mai întâi împuşcat, după care a fost tăiat cu sabia: „De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat-a doi sau trei dintre căpitanii valoni şi le-a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioşi împăratului trebuie să ucidem pe român, căci el şi-a pus în gând să ne piardă şi să ia ţara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se porunceşte; răspunderea să fie a înălţimii tale şi atât pe noi, cât şi pe tine însuţi să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le-a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care-l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că-l ridică, fără sunete de tobă şi trompete, să încalece îndată toţi valonii şi nemţii, ca şi când ar vrea să năvălească asupra duşmanului. După ce Basta şi-a orânduit oastea în mare linişte, trimis-a trei sute de valoni şi nemţi asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: Eşti prins! Mihai i-a zis: „Ba!” şi cu aceasta puse mâna pe sabie s-o scoată. Un valon, ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au târât trupul din cort şi a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, şi astfel a stat capul acolo mult timp…”
Trecând la documentele româneşti, amintim de „Letopiseţul lui Miron Costin”, unde se spune că după ce a fost tăiat, capul lui Mihai Viteazul i-a fost trimis lui Basta la Giurgiu, iar trupul a rămas trei zile neîngropat. Varianta lui Mihai Cantacuzino, înregistrează în „Istoria Ţării Româneşti”, că trupul voievodului român a fost înmormântat pe Câmpia Turzii, iar „capul luându-l boieri şi aducându-l la Târgovişte, l-au îngropat la Mânăstirea Dealu”. Izvorul acestor ştiri se află în câteva manuscrise ale „Letopiseţului Cantacuzinesc”, care indică şi numele celui care a adus capul lui Mihai la „mânăstirea Din-deal, de la Târgovişte”: Turturea postelnic.
Pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat cu rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Viteazul, voi prezenta câteva surse, după care cititorii îşi vor putea face o părere despre acest eveniment tragic din Istoria Românilor.
1. Ieremia Movilă într-o altă scrisoare adresată la 1 septembrie 1601, Cancelarului Leon Saphiena din Lituania, se arată: „Vă mai înştiinţăm cu siguranţă cum că Mihai Vodă pieri la Turda în 19 ale lunii august 1601, ucis din ordin împărătesc. Înainte a fost împuşcat pe la spate, apoi i-a fost tăiat capul, iar corpul său a fost expus pe câmp deasupra unui cal mort. Basta György nu a permis să fie înhumat”.
2. Szamosközy Istvan în versiunea lui arată: „Ucigaşii lui Mihai au târât trupul afară din cort şi a zăcut trei zile în pielea goală la marginea drumului. Capul lui cu barbă, l-au aşezat pe hoitul unui cal, iar în cele din urmă l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică”.
3. Ciro Spontani secretarul generalului Basta György, relatează în memoriile sale sub titlul „Historia della Transilvania”, apărută la Veneţia în anul 1638: „După uciderea lui Mihai s-a ţinut un consiliu la care au participat conducătorii ambelor armate – imperială şi valahă – ele au declarat supunere faţă de ordinele generalului Basta György. Aici s-a hotărât trimiterea corpului lui Mihai în Ţara Românească, socotindu-se că dacă nu l-ar fi trimis, boierii valahi n-ar alege alt domn. Capul a fost îmbălsămat şi încredinţat Comisului lui Mihai, care l-a cerut în cea mai mare stăruinţă spre a-l duce în Ţara Românească”.
4. Iacob Thon-istoric, analizând izvoarele franceze contemporane evenimentelor din anul 1601 scria: „Trupul lui Mihai a fost aruncat în pielea goală să zacă spre oroare, pe malul râului, până de cu seară, într-un mod nedemn. Noaptea a fost înmormântat în acelaşi loc din ordinul lui Iohan Schneckenhaus, tribun al miliţiei sileziene”.
5. Palma Cayet- istoric, în lucrarea sa „Chronologie septenaire”, Paris, 1605 descrie cam aceleaşi fapte despre uciderea lui Mihai, cum arată şi Iacob Than. Tot la Paris au mai apărut şi alte lucrări despre viaţa şi moartea lui Mihai. În luna decembrie 1601 a apărut şi lucrarea numită: „Discovers de la mort de Michael”.
6. Vistierul Stavrinos în anul 1601 şi Palamide în anul 1607, greci de origine, descriu şi ei despre soarta rămăşiţelor pământeşti a lui Mihai. Palamide scria: „Trei zile şi trei nopţi corpul lui Mihai a rămas aşezat pe un cal al său ucis în învălmăşeală, iar trupul a rămas neîngropat. Mulţi valahi se strângeau acolo, priveau cu jale şi clătinându-şi capetele plângeau, apoi adresau injurii generalului Basta György. După trei zile şi trei nopţi, nişte valahi de-a lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns, şi tare mult l-au plâns”.
7. Brancovics în „Cronica sârbească” arată: „Am petrecut mulţi ani pe lângă Mitropolia Română din Alba Iulia. După uciderea lui Mihai, Basta György a îngăduit ca atât capul şi trupul să fie îngropate împreună la Mitropolia din Bălgrad”.
8. Bisselius – istoric iezuit, a prezentat poziţia imperială. În anul 1675 şi-a spus părerea: „Capul lui Mihai a fost dus de Basta György, care, în Şedinţa Consiliului, aştepta în cel mai mare neastâmpăr rezultatul negocierilor, iar trupul său a rămas în pielea goală şi neîngropat o zi întreagă”.
9. Szamosközy, Simigianus, Wolfgang, Bethlen, se inspiră din izvoarele ungureşti, destul de târzii, dar ele se referă la anul 1601 şi toţi trei relatează: „Trupul lui Mihai a fost dus în Biserica Românească de la Alba Iulia”.
10. Miron Costin în Letopiseţul său, analizând cronicile româneşti privind aducerea în mare taină în Ţara Românească a capului lui Mihai arată: „Oamenii bătrâni, contemporani cu acele vremi, au afirmat că lui Mihai Vodă i-au tăiat capul şi l-au dus la Basta György, iar trupul său până a treia zi a stat neîngropat le vederea tuturor”.
11. Radu Popescu în Cronica sa nu spune nimic despre soarta trupului lui Mihai. Un anonim a adăugat la sfârşit: „De aceia să povestim despre un boier care a fost la Mihai Vodă, anume Turturea Postelnicul. Atunci au fost legat, Mihai Vodă cu Turturea Postelnicul, jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi de să va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă Ţară, să nu-i lase oasele acolo ci să le aducă în Ţara Românească. Iar de se va prinde să pieie acest Postelnic Turturea într-altă ţară, să nu-i lase Mihai Vodă oasele, ci să le aducă în Ţara Românească să le îngroape creştineşte. Drept aceea, dacă văzu Postelnicu Turturea că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul luat ca să aducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci a luat numai capul de l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la Mănăstirea Dealu, de la Târgovişte. Şi au făcut milă mare care au fost lăsat Mihai Vodă să le dea acelei mănăstiri”.
12. Radu Mihnea, Domnul Ţării Româneşti, la 11 ani de la uciderea lui Mihai Vodă, a atribuit Postelnicului Turturea satul Găuriciul … „pentru multă şi bună şi credincioasă slujbă cu care a slujit domnia lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă, încă şi în alte ţări străine până în Ţara Nemţească. Postelnicul Turturea el a furat capul lui Mihai Vodă şi l-a adus aici în Ţară, de la slujit şi l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un adevărat Domn”.
Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei”.
Nu s-au păstrat documente scrise care să ateste intenţia lui Mihai Viteazul de a întemeia un regat al Daciei, dar faptele sale sunt mai grăitoare decât orice text scris. Nu întâmplător, cronicarul maghiar Szamosközy (Someşanul), cel care a lansat celebra expresie latină „Malus Dacus” („Dacul cel rău”), nu a scăpat prilejul să folosească în exprimarea urii sale faţă de Mihai Viteazul faptul că voievodul român întruchipa virtuţile strămoşilor săi daci.
Istoricii Aaron Florian, Nicolae Bălcescu şi August Treboniu Laurian au scos în evidenţă proiectul unificator de întemeiere a unui stat românesc, arătând că Mihai Viteazul a ajuns „domn peste cele trei ţări ale Daciei”.
Nicolae Bălcescu îşi începea monografia dedicată lui Mihai Viteazul cu următoarele cuvinte: „Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arata acele lupte uriaşe pentru libertatea şi unitatea naţională, cu care românii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea”.
În studiile sale de istorie modernă, Nicolae Densuşianu îl prezenta pe Mihai Viteazul dreptul „învingătorul turcilor, cuceritorul Transilvaniei şi domn peste toate ţările vechii Dacii”.
Unirea cea Mare, din 1918, după „Războiul Reîntregirii”, a stat sub semnul lui Mihai Viteazul. Regele Ferdinand a fost încoronat la Alba Iulia, iar Ordinul „Mihai Viteazul” a fost înfiinţat pentru a cinsti contribuţia eroică la edificarea Românei Mari.
Într-o conferinţă ţinută la Iaşi, în 1918, Nicolae Iorga vorbea despre Ideea Daciei Româneşti, arătând că Mihai Viteazul a aprins flacăra unităţii naţionale şi a creat pentru posteritate un adevărat model dacic. Iorga exprima în haine noi ceea ce spunea la fel de clar, la 1728, Johann Filstich, rectorul gimnaziului german din Braşov, în „Încercare de istorie românescă”: „Astfel, acest voievod, aşa cum nu-i fu dat cândva vreunui înaintaş al său, fu cinstit ca singur domnitor al vechii Dacii şi al celor trei Ţări Române”.
Vreau să închei cu câteva versuri din poemul „Mihai Viteazul către Români”, al poetului oltean Virgil Carianopol:
„E ţara roată. Visul de unireE astăzi marea noastră împlinire.De-acum încolo, nimeni, cât ar da,Nimic din ce e nu va mai schimba.
Suntem cu toţi alături, fraţi cu fraţi,Cu Dunăre, cu mare, cu Carpaţi…
… Ne-am scris cu sânge nume neuitat…
… Fiţi mândri deci că am croit un drum,Fiţi la-nălţimea timpului de-acum…
… Ştiu, sunt pândit, însă rămâneţi treji,Sunteţi cinstiţi şi luptători viteji.Unirea-aceasta, chiar prin moartea mea,Cu nici o spadă nu s-o mai schimba”.
Prim-vicepreședinte A.N.C.M.R.R. „Gl. Grigore Bălan” – filiala Covasna
Mr. (r) Robert-Tiberiu Rusznák
