La 14/27 august 1916, după doi ani de neutralitate, România intra în Primul Război Mondial, ceea ce a constituit un prilej pentru afirmarea dezideratului naţional şi pentru realizarea lui, în contextul unor împrejurări favorabile luptei de eliberare naţională a popoarelor aflate sub dominaţie străină.
Ofensiva armatei ruse în Galiţia din 22 mai/4 iunie-31 iulie/13 august, încheiată cu străpungerea frontului austro-german la Luţk, a generat intensificarea presiunilor diplomatice ale Antantei asupra României. În aceste împrejurări, la 4/17 august 1916, la Bucureşti, România a semnat Tratatul de alianţă şi Convenţia militară dintre România şi Antanta. În baza acesteia, guvernele Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei garantau integritatea teritorială a României şi dreptul statului român asupra teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria: Transilvania cu Crişana, de la vărsarea Someşului în Tisa până la vărsarea Mureşului în Tisa, Bucovina şi Banatul; în schimb, România se obliga să declare război doar Austro-Ungariei cel târziu până la 15/28 august 1916. Cele două părţi semnatare se angajau să nu încheie pace separată, iar guvernele statelor membre Antantei recunoşteau României un tratament egal la viitoarea conferinţă de pace, potrivit volumului „Istoria României” (Editura Corint, 2005).
Intrarea României în război a fost decisă la Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, care a avut loc la Palatul Cotroceni, în prezenţa regelui Ferdinand I şi a principelui Carol, moştenitorul Tronului. Consiliul de Coroană a aprobat, cu o largă majoritate de voturi, tratativele angajate de Ion I.C. Brătianu pentru intrarea României în război de partea Antantei. În aceeaşi zi, România a declarat război Austro-Ungariei. Declaraţia de război, remisă împăratului Austro-Ungariei de Edgar Mavrocordat, ministrul României la Viena, era motivată prin lipsa de înţelegere a cercurilor guvernante austro-ungare faţă de aspiraţiile şi interesele legitime ale românilor din Transilvania, notează volumul amintit.
În noaptea de 14/27 spre 15/28 august 1916, armata română a trecut Carpaţii în Transilvania, prin 17 puncte de trecere, începând astfel operaţiile militare împotriva Austro-Ungariei. Pe frontul de nord transilvănean, comandamentul român a angajat 80% din efectivul total al trupelor române, care au reuşit să pună stăpânire pe trecătorile Carpaţilor. Lupte cu o intensitate sporită au fost angajate la Timişu de Jos, în partea de sud a Sibiului şi în apropiere de Orşova. La 24 august/6 septembrie, Marele Cartier General român a oprit ofensiva, pentru că situaţia pe frontul de sud devenise critică. Trupele bulgare şi germane, comandate de feldmareşalul August von Mackensen, au cucerit, până la începutul lunii octombrie, Turtucaia (160 de ofiţeri şi 6.000 de soldaţi români morţi şi răniţi, iar 480 de ofiţeri şi 28.000 de soldaţi au fost luaţi prizonieri), Silistra, Constanţa şi Cernavodă, în pofida contraofensivei de la Flămânda, coordonată de generalul Alexandru Averescu, potrivit volumului „Istoria Militară a Românilor” (Editura Militară, 1992).
În noiembrie, grupul de armate austro-maghiaro-germane, comandate de generalul Erich von Falkenhayn, a străpuns apărarea română de la Jiu şi a cucerit Craiova. Trupele germano-bulgare au forţat Dunărea la Zimnicea, vizând cucerirea Capitalei. Comandamentul român a încercat să oprească înaintarea, prin bătălia de la Neajlov şi Argeş, cu scopul de a apăra Bucureştiul (18-20 noiembrie/1-3 decembrie). Însă, la 23 noiembrie/6 decembrie 1916, trupele inamice au ocupat Capitala şi aproximativ 2/3 din teritoriul României, linia frontului stabilindu-se la începutul anului 1917, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării şi a braţului Sf. Gheorghe. („Istoria României în date”, 2003, „Istoria Militară a Românilor”, 1992)
În toamna anului 1916, a fost trimis în România, în fruntea unei misiuni militare, în calitate de şef al Comandamentului aliat al Dunării, unul dintre cei mai cunoscuţi lideri militari ai Franţei în prima parte a războiului, generalul Henri Mathias Berthelot. Generalul francez a contribuit, între ianuarie – mai 1917, la luarea deciziilor privind reorganizarea armatei române, ce au vizat, printre altele, mobilizarea de noi recruţi şi recepţionarea echipamentului de luptă din Franţa. Misiunea militară s-a ocupat, totodată, de instalarea legăturilor telefonice între punctele de comandă şi unităţile de pe front, fiind realizată reţeaua de comunicaţii care lipsea la intrarea României în război, arată volumul „România în Primul Război Mondial” (Editura Meteor Publishing, 2016).
Ofensiva trupelor germane conduse de von Mackensen pe frontul român a fost oprită de armata română, prin victoriile extraordinare de la Mărăşti (11/24 iulie-19 iulie/1 august), când au fost eliberate peste 30 de localităţi, Mărăşeşti (24 iulie/6 august-6/19 august), 14 zile de lupte grele duse de Armata I română, şi Oituz (26 iulie/8 august-9/22 august), unde armata română a reuşit împiedicarea trupele germano-austro-ungare să pătrundă pe Valea Trotuşului. Pierderile trupelor române în bătălia de la Oituz (Corpul 4 Armată) au fost de peste 12.000 de militari, dintre care circa 1.800 morţi, 4.850 răniţi şi circa 5.700 dispăruţi, menţionează volumul „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
După căderea guvernului Kerenski şi victoria regimului bolşevic la Petrograd, armata rusă s-a confruntat cu numeroase transformări pe linia frontului român. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Scerbacev, comandantul frontului rus din Moldova, a propus germanilor încheierea unui armistiţiu. România a fost nevoită să adere, la 29 noiembrie/9 decembrie 1917, la această înţelegere (armistiţiul de la Focşani). Pe fondul retragerii armatei ruse de pe frontul român, au avut loc acte de jaf şi distrugere. În mai multe localităţi din Moldova au avut loc lupte între români şi ruşi, care au continuat până în ianuarie 1918.
Armistiţiul încheiat de România cu Puterile Centrale a fost urmat de o serie de tratative de pace. În urma semnării păcii de către Rusia, la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), guvernul român a fost obligat să accepte mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) şi apoi Pacea separată de la Bucureşti (23 aprilie/7 mai 1918). Condiţiile păcii au fost nimicitoare pentru România: cedarea Dobrogei (Cadrilaterul şi o parte a judeţului Constanţa anexate Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Turciei), modificare semnificativă de frontieră pe Carpaţi, în favoarea Austro-Ungariei (5.600 km pătraţi), concesionarea petrolului, grâului, pădurilor şi a altor resurse importante ale ţării prin convenţiile economice înrobitoare, libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odessa, potrivit volumelor „Istoria României” (Editura Corint, 2005) şi „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
Prăbuşirea Puterilor Centrale s-a produs în toamna anului 1918: Bulgaria a semnat armistiţiul la 29 septembrie, Turcia la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 4 noiembrie, iar Germania a cedat după abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, armistiţiul fiind semnat la Compiegne, la 11 noiembrie 1918.
La 27 octombrie/9 noiembrie 1918, guvernul român a adresat trupelor de ocupaţie un ultimatum, prin care le cerea să părăsească teritoriul României în 24 de ore, iar în noaptea de 28 octombrie/10 noiembrie spre 29 octombrie/11 noiembrie, armata română reîncepe operaţiile militare împotriva Puterilor Centrale. Prin mobilizarea armatei s-a reuşit strângerea a circa 90.000 de oameni. Trupele române au trecut simultan în Transilvania, Muntenia şi Dobrogea. Concomitent, trupele franceze din corpul expediţionar comandat de generalul Franchet d’Esperey au forţat Dunărea pe la Giurgiu, îndreptându-se spre Bucureşti. În urma acestor mişcări armate, August von Mackensen a ordonat armatei germane retragerea spre Transilvania. La 30 octombrie/12 noiembrie, armata română a intrat în Cernăuţi.
Luptele de eliberare a teritoriului naţional au continuat anul următor. La 16/29 ianuarie 1919, trupele române au eliberat oraşul Zalău, linia de demarcaţie stabilindu-se pe latura de vest a Munţilor Apuseni. Între 16-18 aprilie, armata română a respins un atac ungar, trecând apoi în ofensivă şi ocupând oraşele Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea şi ajungând, la 1 mai, la Tisa. Trupele ungare au încercat desfăşurarea unor acţiuni ofensive pe Tisa, între 20-23 iulie, însă iniţiativa a fost blocată de contraofensiva armatei române (24-26 iulie), urmată de trecerea Tisei şi intrarea în Budapesta, la 4 august. Retragerea trupelor române a avut loc în mai multe etape, între 14 noiembrie 1919 şi 20 martie 1920.
În paralel cu luptele duse de Armata Română, Sfatul Ţării vota, la 27 martie/9 aprilie 1918, unirea Basarabiei cu România. Câteva luni mai târziu, la Congresul General al Bucovinei din 15/28 noiembrie 1918, s-a votat ”unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Cermuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia adopta rezoluţia Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, acţiune care a încheiat procesul de făurire a statului naţional unitar român, început în 1859, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească. În acel moment, România avea o suprafaţă de 295.049 km pătraţi şi o populaţie de 16.500.000 de locuitori, potrivit lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
Desăvârşirea unităţii naţionale a României a căpătat recunoaşterea internaţională în urma semnării tratatelor din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920: Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria, care recunoştea unirea Bucovinei cu România (10 septembrie 1919), Tratatul de la Trianon cu Ungaria, care recunoştea unirea Transilvaniei cu România (4 iunie 1920), Tratatul de la Paris, prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia (care nu l-a ratificat însă) recunoşteau unirea Basarabiei cu România (28 octombrie 1920). Tratatul cu Bulgaria, de la Neuilly, semnat la 27 noiembrie (dar de România la 10 decembrie 1919), a reconfirmat, printre altele, frontiera româno-bulgară din 1913.
AGERPRES
* Explicaţie foto din deschidere: Regele Ferdinand în inspecţii pe front, 1916-1917.
