Începuturile artileriei se pierd în negura vremurilor, deși noțiunea de artilerie a apărut destul de recent la scara istoriei, pe la mijlocul veacului al XV-lea. Termenul „artilerie” derivă din verbul arhaic francez „artiller”, care înseamnă arta de a construi și mânui, pe timpul luptelor, diferite mașini de război.
Dacă anul trecut vă prezentam „Începuturile artileriei române moderne”, în acest an vom continua cu „Devenirea ulterioară a artileriei române”.
În anul 1843, domnitorul ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, întreprinde o călătorie la Constantinopol. La înapoiere sultanul îi dăruieşte patru tunuri cu ţeava din bronz (calibru 80 mm) ca „să slujească întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti”.
10 noiembrie 1843 este pentru istoria artileriei române o dată memorabilă, un nou punct de plecare, ce marchează începutul procesului devenirii artileriei moderne în ţara noastră.
DEVENIREA ULTERIOARĂ A ARTILERIEI ROMÂNE . .
Într-un interval de timp relativ scurt, artileria română a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Putem spune că în anii domniei lui Al. I. Cuza şi până la războiul pentru independenţă din anul 1877 s-au pus bazele organizării artileriei române moderne, înzestrării acesteia cu tehnică de luptă la nivelul celor mai dezvoltate state din Europa acelui timp, creării unei industrii proprii de armament şi muniţii şi pregătirii cadrelor în concordanţă cu evoluţia artei militare universale.
Organizarea şi pregătirea artileriştilor în perioada menţionată a fost verificată sever pe câmpul de onoare, în timpul războiului pentru independenţă. Oportunitatea şi precizia focului executat asupra fortificaţiilor inamicului, asupra rezervelor şi artileriei inamicului s-au împletit cu eroismul artileriştilor noştri, care s-au dovedit a fi nu numai experţi în mânuirea traiectoriilor, ci şi oameni cu un caracter aparte pe al căror cuvânt unităţile şi subunităţile de dorobanţi, călăraşi s-au putut bizui în luptă.
Ulterior acestei mari încercări, precum a fost războiul pentru independenţă, s-au luat măsuri menite să optimizeze şi să perfecţioneze armata în întregul ei, precum şi artileria. La baza tuturor acestor măsuri au stat: experienţa şi învăţămintele războiului din anii 1877-1878, stadiul evoluţiei armamentului, nivelul organizării şi înzestrării armatelor din principalele state europene, concluzii ce au rezultat din desfăşurarea războaielor sârbo-bulgar din 1885, anglo-bulgar din 1899-1900, ruso-japonez din 1904-1905 şi altele.
Transformările ce au avut loc în armata noastră au dus la crearea unei noi structuri organizatorice, înfiinţarea unui mare număr de unităţi şi mari unităţi, contopirea armatei permanente cu unităţile teritoriale, dotarea trupelor cu armament şi tehnică de luptă, crearea unor noi instituţii de învăţământ militar şi a Scolii superioare de război.
1. Organizarea şi înzestrarea artileriei române (1878 – 1916)
Organizarea artileriei
Considerentele care au determinat modificările structurale în cadrul armatei române au stat şi la baza organizării şi înzestrării unităţilor de artilerie. Noile cerinţe ale câmpului de luptă, multitudinea misiunilor şi rolul tot mai important al artileriei în luptă au dus la împărţirea artileriei în categorii bine distincte. În concordanţă cu întrebuinţarea diferitelor guri de foc pe câmpul de luptă, cu mărimea calibrelor etc. au fost create următoarele categorii de artilerie: artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate şi artileria antiaeriană.
Artileria de câmp, în cadrul căreia la început s-a făcut distincţia între artileria divizionară şi artileria de corp de armată, s-a completat treptat şi cu alte categorii: artileria călăreaţă, artileria grea, artileria regimentară, artileria teritorială.
Artileria de munte s-a dezvoltat mai încet în raport cu celelalte categorii de artilerie. Prima baterie de artilerie de munte a fost înfiinţată în anul 1883, iar a doua în anul 1884. În anul 1913 a fost înfiinţat Divizionul de tunuri de munte de 75 mm (Curtea de Argeş) constituit pe patru baterii. După aproape doi ani, la 1 ianuarie 1915, a fost înfiinţat şi Divizionul de tunuri de munte de 63 mm. În anul 1916 cele două divizioane au fost unite în Regimentul 1 artilerie munte, cu reşedinţa la Târgu-Jiu. Fiecare divizion avea în compunerea sa câte trei baterii.
Artileria de cetate, denumită iniţial artilerie de asediu, a fost creată ca o categorie distinctă datorită executării lucrărilor de fortificaţii din jurul oraşului Bucureşti şi din zona Focşani-Nămoloasa- Galaţi. Primele subunităţi, două companii de asediu, au fost înfiinţate la 1 aprilie 1885. Acestea au fost ataşate Regimentului 2 artilerie, care răspundea de pregătirea de luptă a militarilor, încadrarea cu efective şi asigurarea cu cele necesare traiului şi instrucţiei. În aprilie 1888 au luat fiinţă încă două companii de asediu, care au constituit, împreună cu cele două companii existente, Batalionul de asediu, subordonat tot Regimentului 2 artilerie. La 1 aprilie 1890 acestui batalion i s-au adăugat încă două companii, devenind unitate corp aparte. La 22 mai 1890 a luat fiinţă Regimentul 1 de asediu, organizat pe două batalioane, fiecare a cinci companii. Între anii 1893-1894 numărul companiilor de asediu a fost sporit la douăzeci. Batalionul de asediu de la Bucureşti s-a transformat în Regimentul 2 artilerie de asediu.
Fiecare regiment avea în compunere câte 10 companii de asediu. Odată cu această restructurare s-a schimbat şi denumirea de artilerie de asediu în „artilerie de cetate”, mai apropiată de destinaţia noii categorii de artilerie. În anul 1895 iau fiinţă comandamentele Regiunii întărite Focşani şi Cetăţii Bucureşti. Ca urmare, Regimentul 1 artilerie de cetate a fost subordonat Comandamentului Regiunii întărite Focşani, iar Regimentul 2 artilerie de cetate a fost subordonat Comandamentului cetăţii Bucureşti. Comandantul Comandamentului Regiunii întărite Focşani a fost generalul Mihail Pastia. La comanda Comandamentul cetăţii Bucureşti a fost numit generalul Eracle Arion. În anul 1913 Regimentul 1 artilerie de cetate a fost desfiinţat, în locul acestuia luând fiinţă trei divizioane independente în garnizoanele Focşani, Nămoloasa şi Galaţi. Ca urmare, Regimentul 2 artilerie de cetate a devenit Regimentul 1 artilerie de cetate. În toamna anului 1915, cu numai un an înaintea intrării României în război, s-a hotărât desfiinţarea completă a artileriei de cetate, piesele fiind scoase din lucrările de fortificaţie. Majoritatea tunurilor de cetate uşoare au intrat în compunerea artileriei regimentare, tunurile mijlocii şi grele constituind artileria grea şi artilerie pentru lupta împotriva aeronavelor.
Artileria antiaeriană a luat fiinţă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului apărării antiaeriene, sub comanda căpitanului Gheorghe Ciurea. Corpul a fost compus din 6 baterii de tunuri de 75 mm, o baterie de tunuri de 57 mm, 8 secţii de mitraliere, 20 secţii de proiectoare de 90 cm şi 22 posturi de observare. Toate aceste unităţi au fost afectate oraşului Bucureşti, pentru apărarea împotriva aeronavelor. În preajma intrării României în război, în vederea apărării antiaeriene a Depozitului de muniţii de la Lăculeţe, a Fabricii de pulbere de la Dudeşti şi a podului de la Cernavodă, Corpul apărării antiaeriene a fost întărit cu încă 16 tunuri calibrul 75 mm, md. 1880, 7 tunuri de 57 mm (modificate de locotenent-coloneii Gabriel Negrei şi Stefan Burileanu) şi 8 mitraliere.
Înzestrarea artileriei române (1878-1916)
În ce priveşte înzestrarea artileriei române, istoria consemnează pentru această perioadă grija manifestată de responsabilii de atunci pentru achiziţionarea celui mai bun material al vremii şi în deplină concordanţă cu nevoile armatei române şi ale diversificării misiunilor artileriei.
Pentru artileria de câmp, tunurile de 78 mm se dovediseră depăşite. Ca urmare, noile unităţi, înfiinţate în 1881, 1883 şi 1892 au fost înzestrate cu tunurile cele mai moderne atunci – cele sistem „Krupp”, cu ţeava din oţel, calibrul 75 mm şi 87 mm (ambele model 1880).
În anul 1902 a fost introdus în serviciu obuzierul de 120 mm, md. 1901. Acesta a fost primul nostru obuzier de câmp, primul material cu tragere repede (legătură elastică între ţeavă şi afet), primul care folosea lovituri având încărcătura de azvârlire în cartuş metalic şi proiectilul prevăzut cu brâu forţator din aramă.
În înzestrarea artileriei de câmp cu tehnică perfecţionată, o valoroasă contribuţie au adus-o constructorii de guri de foc români. În anul 1898, colonelul N. Perticari a proiectat un tun de câmp cu tragere repede (calibrul 68 mm), al cărui prototip a fost realizat la uzinele St. Chamond din Franţa. Acest tun, cu o ţeavă mai lungă decât a altor guri de foc similare, putea să tragă un singur fel de proiectil, cu un efect deosebit de puternic. Având o formă aerodinamică, acest proiectil suplinea atât obuzul exploziv, cât şi şrapnelul. Gloanţele din interiorul proiectilului erau dispuse după un sistem conceput de inventator, realizând o mare densitate de lovire la ţintă. Din păcate, factorii de decizie fiind, probabil, prea legaţi de interesele industriei germane de armament, au refuzat să fabrice tunul realizat de colonelul Perticari.
Prin contribuţia unui grup de ofiţeri români de excepţie, Toma Ghenea, Dumitru Iliescu, Eugeniu Lucescu, Vasile Rudeanu şi Gabriel Negrei a fost realizat „tunul de câmp cu tragere repede, calibrul 75 mm, md. 1904”, cu caracteristici comparabile cu ale celor mai moderne tunuri din Germania, Franţa şi Rusia. Fabricarea acestui tun a fost executată în străinătate, primele exemplare fiind primite în anul 1904 de către bateria de elevi din Scoala militară de artilerie, geniu şi marină.
Al doilea material de artilerie, sistem propriu, prevăzut cu legătură elastică, a fost obuzierul de 105 mm. El a intrat în înzestrarea artileriei noastre în anul 1912, după experienţe şi modificări făcute timp de doi ani de către ofiţerii români. Prin bătaia maximă ce o realiza (6500 m) şi prin greutatea sa mică, acest obuzier era superior celui mai modern obuzier de câmp existent în acea vreme în Europa. Tot în 1912, la Uzinele „Schneider” din Franţa, unde a fost realizat şi obuzierul de 105 mm, a mai fost fabricat şi obuzierul greu de 150 mm, în baza caietului de sarcini şi condiţiilor tehnice impuse de ofiţerii români de artilerie.
Eficacitatea celor două obuziere, construite în Franţa în conformitate cu condiţiile tehnice cerute de ţara noastră, a fost dovedită în timpul primului război mondial. Jumătate din numărul obuzierelor de 150 mm, comandate de România la Uzinele „Schneider”, au fost oprite de guvernul francez şi întrebuinţate în anii războiului pe fronturile din Franţa şi Belgia. Ele au fost considerate cele mai moderne obuziere grele de câmp de care dispuneau aliaţii.
Artileria de munte a fost dotată cu tunuri sistem „Armstrong” (Anglia), calibrul 63 mm md. 1883, precum şi cu tunuri de 75 mm.
Artileria antiaeriană a fost dotată cu tunuri de 57 mm transformate din tunurile de cetate. Locotenent-coloneii Stefan Burileanu şi Gabriel Negrei s-au remarcat prin studiile şi proiectele pe care le-au întocmit pentru transformarea acestor tunuri.
2. Pregătirea ofiţerilor şi instrucţia artileriştilor în perioada 1878-1916.
Prima Scoală de ofiţeri de artilerie de sine stătătoare.
Măsura luată în anul 1872, vizând pregătirea ofiţerilor de artilerie în cadrul Scolii militare de infanterie şi cavalerie, a condus în timp la neajunsuri majore. La acestea s-a referit Raportul ministrului de război, generalul Slăniceanu, din care citez: „Școala militară de infanterie şi cavalerie era organizată până acum în prevederea ca ofiţerii ieşiţi din această şcoală să posede elementele trebuitoare pentru a putea servi în toate armele, precum şi partea teoretică din cursurile de artilerie, fortificaţie şi mai cu seamă cursul complementar de matematici, fiind predate pe baze mult superioare pentru această şcoală. Pe de o parte aceste cursuri ocupau fără vreun folos real timpul elevilor ce se destinau infanteriei şi cavaleriei, împovărându-i cu lucrări pe care nu erau chemaţi a le aplica mai niciodată, iar pe de altă parte unele materii nu se puteau preda într-un mod aşa de complex după cum ar fi trebuit pentru ofiţerii ce se destinau armamentelor speciale de artilerie şi geniu, astfel că aceşti ofiţeri, la ieşirea lor din şcoală, neposedând îndestul toate acele materii indispensabile astăzi unor ofiţeri de artilerie şi geniu, erau nevoiţi a se duce în mare număr prin şcolile din străinătate pentru a-şi completa studiile”.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, relatate în Raportul generalului Slăniceanu, la propunerea acestuia, principele Carol I aprobă la 7 aprilie 1881, prin Decret nr. 998, înfiinţarea unei Scoli de aplicaţie pentru armele speciale cu denumirea de „Școală specială de artilerie şi geniu”, „în care ofiţerii să poată primi instrucţia teoretică şi practică în raport cu adevăratele cerinţe ale acestor arme de specialitate”. Că stau şi azi în picioare aceste argumente, nu încape nici o îndoială! Și apoi, trebuie spus, aceste argumente au privit nu numai sistemul de pregătire a ofiţerilor de artilerie, ci şi al subofiţerilor. În amintirea acestui act de aşezare pe fundamentul solid al criteriilor de performanţă şi eficienţă a sistemului de învăţământ militar artileristic, ziua de 7 aprilie este sărbătorită în fiecare an de artileriştii României. Cel dintâi comandant al Scolii speciale de artilerie şi geniu, cum s-a numit atunci, a fost colonelul Eracle Arion, personalitate marcantă a artileriei şi armatei române. De la această dată memorabilă, de 7 aprilie 1881, artileriştii se pregătesc într-o şcoală proprie!
În anul 1882, la 20 ianuarie, prin Înaltul decret nr. 98, colonelul Eracle Arion, comandantul Școlii speciale de artilerie şi geniu şi inspector general al tuturor şcolilor militare, a fost investit în acelaşi timp cu funcţia de comandant al Școlii superioare de război din Bucureşti.
La 3 mai 1885 a luat fiinţă Școala de subofiţeri de artilerie.
În luna ianuarie 1887 apare „Revista artileriei”, ca o expresie a creşterii rolului şi ponderii artileriei române, necesităţii pregătirii de specialitate a ofiţerilor acestei arme în plin progres. Animatorul primei serii a revistei a fost timp de aproape trei decenii (1887-1916) generalul Alexandru Tell, fiul revoluţionarului paşoptist, Cristian Tell. „Nouă artileriştilor, mai mult decât oricui ne incumbă stricta datorie de a ne ţine la curent cu toate progresele militare realizate în lumea întreagă. Cunoştinţele armei noastre formează o ştiinţă proprie care îmbrăţişează tot felul de arme”.
La data de 22 aprilie 1889, pentru continua îmbunătăţire a sistemului de selecţionare, prin Înaltul decret nr. 1343, se hotărăşte ca la examenul de admitere în Școala de artilerie toţi candidaţii să aibă liceul complet terminat, iar absolvenţii şcolilor fiilor de militari să nu mai fie admişi „de drept”, ci numai după susţinerea examenului de admitere, care cuprindea probe orale şi scrise la toate materiile clasei a IV-a acestor şcoli, precum şi o probă de desen.
Începând cu data de 8 august 1889, ofiţerii de stat major pentru unităţile de artilerie încep să se pregătească în cadrul Școlii superioare de război.
La 16 noiembrie 1892, Școala de artilerie şi geniu s-a împărţit în două diviziuni: una preparatorie şi alta de aplicaţie. Durata de studiu: 2 ani în fiecare diviziune. Diviziunea preparatorie era menită să completeze cunoştinţele de matematică şi cunoştinţele militare indispensabile elevilor destinaţi a deveni ofiţeri de artilerie şi geniu. Elevii în această diviziune erau admişi pe bază de concurs, provenind din şcolile fiilor de militari (viitoarele licee militare), bacalaureaţi şi absolvenţi a cel puţin 6 clase de liceu, având vârsta între 17 şi 21 de ani. După terminarea celor doi ani, elevii diviziunii preparatorii erau înaintaţi la gradul de sublocotenent şi trecuţi în diviziunea de aplicaţie. Scopul celei de a doua diviziuni era de a completa cunoştinţele ofiţerilor în specialitatea artilerie. Printre cursurile predate la această diviziune amintim: artileria, fortificaţiile, construcţii guri de foc, artă şi istorie militară, topografia şi geodezia, comunicaţiile, legislaţia, organizarea şi administrarea armatei, limba franceză, limba germană, regulamentele militare, lucrări grafice şi pe teren, călărie, scrimă.
Experienţa acumulată şi învăţămintele trase după câţiva ani de funcţionare a celor două diviziuni au determinat adoptarea, în anul 1895, a unui nou regulament, care prevedea înfiinţarea a patru instituţii de învăţământ pentru artilerie şi geniu: Școala militară de artilerie şi geniu, Școala de aplicaţie de artilerie şi geniu, Școala superioară de artilerie şi geniu şi Școala militară de guarzi de artilerie şi geniu. Toate aceste şcoli au funcţionat, din acest an (cu excepţia Școlii superioare de artilerie şi geniu, care n-a luat fiinţă), sub conducerea unică, cu denumirea generică de „Școală de artilerie şi geniu”.
În anii care s-au scurs până la primul război mondial, şcoala militară a pregătit 364 de ofiţeri de artilerie (şi 153 ofiţeri de geniu).
Printre profesorii care au depus o activitate laborioasă, plină de dăruire, pentru pregătirea viitorilor ofiţeri de artilerie, amintim pe: coloneii Eracle Arion, Vasile Rudeanu şi Constantin Hîrjeu, profesorul Spiru Haret, locotenet-coloneii Toma Ghenea şi C.Coandă, maiorii Vasiliu P. Năsturel şi Gabriel Negrei, căpitanii Georgescu Pion şi Florea Tenescu, care mai târziu au ocupat funcţii de seamă în armata noastră.
Prin caracterul tehnico-ştiinţific imprimat cursurilor şi prin buna organizare a învăţământului, la conducerea şcolii s-au evidenţiat colonelul Eracle Arion (1881-1882), colonelul Alexandru Tell (18881889), colonelul Vasiliu Năsturel (1904-1907) şi colonelul Eremia Grigorescu (1907-1910).
După anul 1895, instrucţia artileriştilor a ocupat un rol tot mai însemnat. Desăvârşirea instrucţiei militarilor şi a subunităţilor s-a executat prin aplicaţii tactice cu trageri, marşuri, ieşiri în tabere, precum şi în cadrul manevrelor de cooperare cu celelalte arme. În pregătirea ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei s-a pus un mare accent pe metodele practice de instruire, pe cunoaşterea în bune condiţii a numeroaselor tipuri de guri de foc din dotare, pe execuţia reglajelor cu piesa şi a tragerilor de efect din poziţii acoperite.
3. Artileria română în cele două războaie mondiale.
Primul război mondial găseşte artileria română în plin efort de dezvoltare, organizare şi reorganizare, pregătire a personalului şi integrare în structurile la fel de mobile pentru căutarea drumului optim al devenirii lor în unitatea armatei. Războiul este momentul adevărului. Cât de viabile au fost măsurile de pregătire, cât de bine zidiţi în caracterul lor au fost ofiţerii şi trupa s-a vădit în război.
Înaintea începerii marilor bătălii, armata română dispunea de 294 baterii de artilerie, din care: 135 erau baterii de tunuri de câmp, 60 baterii de obuziere uşoare, 49 baterii de tunuri grele, 14 baterii de tunuri de munte, 15 baterii de mortiere de tranşee, 15 baterii de tunuri de 53 mm şi 6 baterii de artilerie călăreaţă.
Diviziile erau grupate în 5 corpuri de armată, fiecare dintre acestea având câte un comandant de artilerie. La fiecare dintre cele două armate exista câte un inspector al artileriei, iar pe lângă Marele Cartier General se afla Inspectoratul General al Artileriei.
Comparând organizarea armatei române din vara anului 1917 cu cea de la începutul războiului, se poate constata că numărul total al forţelor se micşorase. Cu toate acestea, forţa combativă a armatei române sporise mult ca urmare a înzestrării mai bune, în special cu tunuri şi obuziere de calitate superioară. Marea unitate tactică (divizia) era mult mai mobilă, mai manevrieră şi cu putere de foc mai mare. Ca organizare şi înzestrare, divizia română era comparabilă cu diviziile celorlalte armate (rusă, germană, austriacă, ungară, bulgară, turcă) care au luptat pe frontul român.
Participarea artileriei române la operaţiile desfăşurate şi la ducerea cu succes a bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz a dat posibilitatea verificării unor principii de întrebuinţare a artileriei în luptă, a unor metode şi procedee tehnice, îmbunătăţirii acestora în raport cu evoluţia artei militare şi a tehnicii din înzestrare şi îmbogăţirii experienţei trupelor şi cadrelor din comandamentele de la toate eşaloanele.
Campaniile desfăşurate în anii 1916-1917 pe frontul român au contribuit la decantarea de învăţăminte care au generat măsuri deosebite pentru îmbunătăţirea organizării şi înzestrării artileriei române cu tunuri şi obuziere tot mai performante. Chiar după prima campanie, din toamna anului 1916, organizarea artileriei române s-a făcut conform principiului asigurării unei proporţii de cel puţin o baterie pentru fiecare batalion de infanterie, proporţie care exista la mai toate armatele europene. În consecinţă, numărul gurilor de foc din înzestrarea diviziei a crescut simţitor prin organizarea brigăzii de artilerie pe două regimente, unul de tunuri şi altul de obuziere, precum şi prin înfiinţarea celor două baterii: una de tunuri de însoţire şi una de mortiere de tranşee. Pe de altă parte, însă, modificările aduse gurilor de foc precum şi achiziţionarea de material modern din străinătate a dus la diversificarea calibrelor şi modelelor, fapt ce a pus mari probleme de asigurare cu muniţie a unităţilor şi subunităţilor de artilerie. La începutul celor două campanii singurul criteriu de care s-a ţinut seama în organizarea unităţilor de artilerie a fost cel al identităţii caracteristicilor tehnico-tactice în cadrul fiecărei categorii de guri de foc: tunuri uşoare de câmp, obuziere uşoare de câmp, tunuri grele de câmp şi obuziere grele de câmp.
Școala specială de artilerie nu a funcţionat în timpul războiului. Cu toate acestea, pregătirea artileriştilor a continuat prin cursurile „Școlilor de tragere ale artileriei” organizate la Bârlad începând cu 15 martie 1917. În compunerea acestor şcoli au intrat: „Școala de tragere a artileriei de câmp şi de munte”, „Școala de tragere a artileriei grele”, „Școala de tragere a artileriei antiaeriene” şi „Școala de specialişti pentru artilerie”. Durata cursurilor acestor şcoli era diferită: de 15, 20 sau chiar 60 de zile. După război, „Școala de tragere a artileriei” a fost transformată în „Centrul de instrucţie al artileriei” cu reşedinţa la Râşnov.
La 1 februarie 1919, Școala militară de artilerie, geniu şi marină, care a fost dislocată la Botoşani, revine la Bucureşti. Totodată secţia de geniu se separă de conducerea şcolii, devenind corp aparte. În ianuarie 1920 Școala specială de artilerie îşi începe activitatea în garnizoana Timişoara.
Artileria română în perioada interbelică şi în al doilea război mondial.
Perioada interbelică reprezintă o etapă importantă în evoluţia artileriei, sub toate aspectele: din punct de vedere al organizării şi dotării, motorizării artileriei grele, apariţiei noilor categorii de artilerie, pregătirii cadrelor şi trupei, dezvoltării şi modernizării întreprinderilor de reparat şi fabricat armament.
Rezultatele acestei etape au fost confirmate din plin în timpul participării artileriei române la războiul antifascist, pe timpul luptelor desfăşurate până la înfrângerea definitivă a Germaniei naziste.
Izbucnirea marii conflagraţii mondiale găsea armata română în plin proces de modernizare a structurilor sale. Disponibilităţile materiale reduse, imposibilitatea procurării la termenele stabilite a armamentului şi tehnicii de luptă indispensabile trecerii de la faza de deziderat la realitate au influenţat decisiv înfăptuirile în domeniu, în condiţiile unei limitări tot mai drastice a surselor externe de aprovizionare.
La 1 septembrie 1939, disponibilităţile existente în armament şi mijloace de luptă permiteau mobilizarea a: 31 divizii de infanterie; 4 divizii de cavalerie; 4 brigăzi de vânători de munte, incluzând artileria organică. Singurele elemente motorizate erau regimentele de artilerie de corp de armată, subunităţile de cercetare şi o brigadă motorizată. De la dezbatere la realitate, contururile au fost trasate, în ultimă instanţă, de potenţialul militar ce situa ţara într-o postură asemănătoare, chiar dacă tragică, cu cea existentă la angajarea armatei române în primul război mondial.
În timp ce armatele marilor puteri şi-au dezvoltat cu precădere componentele moderne (mari unităţi motorizate, mecanizate şi de artilerie) capabile, prin manevra de foc şi mijloace, să impună în mod rapid decizia pe câmpul de luptă în faţa unor armate lipsite de mijloace de contracarare pe măsură, factorii restrictivi şi-au pus amprenta decisiv asupra înfăptuirilor în domeniul modernizării armatei ţării.
În faţa unor grupări inamice motorizate şi mecanizate, diviziile de infanterie româneşti dispersate de-a lungul frontierelor ţării nu ar fi putut să opună decât o rezistenţă redusă în faţa puternicilor săi adversari. În contextul politico-strategic european existent la sfârşitul lunii august 1939, marcat de grave atentate revizioniste şi fasciste, România se afla singură în faţa blocului Axei.
La data declanşării celui de-al doilea război mondial, în dispozitivul strategic de apărare, organizat în părţile de nord şi vest ale ţării – cele mai ameninţate de agresiunea hitleristo-hortistă – se aflau mari unităţi şi unităţi din compunerea Armatei 1. La acea dată, Armata 1 era unica mare unitate operativă constituită la un asemenea eşalon. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor până la nivelul celor de război.
În condiţiile în care România, în anul 1940, era practic înconjurată de unele state care fie că voiau să-i smulgă părţi din teritoriu, fie s-o subjuge, cercurile guvernamentale au considerat că pentru a menţine integritatea ţării, se impuneau concesii de natură economică faţă de principalul factor de putere care îşi disputa supremaţia în zonă – Germania nazistă. Pentru a da consistenţă rezistenţei diplomatice, s-a continuat aplicarea măsurilor militare concretizate prin crearea unor mari unităţi.
În luna septembrie 1940, armata română cuprindea, pe lângă unităţile şi marile unităţi organice şi pe cele cuprinse în planul de mobilizare. Unităţile de artilerie uşoară şi mijlocie erau în continuare în organica marilor unităţi de infanterie, cavalerie sau vânători de munte, în timp ce regimentele de artilerie grea depindeau direct de comandamentele de corp de armată.
La începutul lunii martie 1941, înzestrarea artileriei cu tunuri şi obuziere de câmp, tunuri de munte şi obuziere grele tractate hipo depăşea necesarul, dar caracteristicile tehnico-tactice erau de multe ori depăşite, nesatisfăcând nevoile câmpului de luptă. În ceea ce priveşte obuzierele de munte şi obuzierele grele tractate moto, numărul lor era sub necesar. Muniţia de artilerie era asigurată în cantitate insuficientă.
Constrâns de evoluţia evenimentelor să caute o apropiere de Germania cu scopul declarat al obţinerii garantării frontierelor, generalul Ion Antonescu a decis să angajeze părţi din armata română în războiul împotriva Uniunii Sovietice. În acest scop s-a constituit o grupare autonomă de forţe formată din Armatele 3 şi 4 române şi Armata 11 germană.
Forţa combativă a armatei de uscat române de pe frontul de est era de: 151 de batalioane de infanterie; 53 de escadroane de cavalerie; 4 batalioane de tancuri; 32 de companii antitanc; 159 de baterii de tunuri; 61 de baterii de obuziere; 44 de baterii tunuri lungi; 27 de baterii obuziere grele.
În perioada 1941-1943, o parte din unităţile grupării autonome de forţe care au fost subordonate de comandamentul german au acţionat pe frontul de est. La 17 aprilie 1943 aceste unităţi au fost aduse în ţară.
În campania din est, artileria română a participat cu: 66 de regimente de artilerie, din care 38 de regimente din organica diviziilor de infanterie, 6 regimente de artilerie călăreaţă, două regimente artilerie grăniceri, două regimente de artilerie gardă, două regimente de artilerie moto; 7-12 divizioane artilerie munte (echivalentul a 4 regimente); 8 regimente artilerie grea; 19 divizioane artilerie grea independente; bateriile antitanc din compunerea diviziilor.
Importante schimbări au fost efectuate prin Legea nr. 720 privind „Organizarea forţelor armate” din 28 octombrie 1943. Legea prevedea: schimbarea denumirii Ministerului Apărării Naţionale în Ministerul de Război, pregătirea de război a armatei, încadrarea, dotarea, disciplina şi controlul forţelor armate.
Începând din primele luni ale anului 1944, factorii de decizie militară români au rezolvat probleme complexe privind conservarea şi întărirea capacităţii combative a armatei române în scopul înlăturării dominaţiei Germaniei naziste şi alăturarea ţării la coaliţia antihitleristă.
În anul 1944, România a hotărât să întoarcă armele împotriva Germaniei naziste şi să se alăture coaliţiei antihitleriste în scopul eliberării întregului teritoriu al ţării şi înfrângerii definitive a Germaniei naziste.
Organizarea şi înzestrarea unităţilor şi marilor unităţi au fost îmbunătăţite continuu pe tot timpul perioadei participării României la războiul antihitlerist.
În stabilirea structurii organizatorice a armatei în general şi a artileriei în special, s-au avut în vedere disponibilul în efective, cantitatea armamentului şi tehnicii de luptă existente, caracteristicile terenului de pe teatrul de acţiuni militare pe care urmau să acţioneze trupele române, precum şi prevederile convenţiei de armistiţiu care stipula ca România să participe la războiul împotriva Germaniei şi Ungariei cu 12 divizii. Pe toată durata războiului antihitlerist, armata română a participat cu un număr de divizii superior celui prevăzut, acesta variind între 37 şi 16 mari unităţi.
Marele Stat Major, prin Directiva nr. 63039 din 3 septembrie 1944 şi îndeosebi prin Instrucţiunile speciale nr. 66000 din 6 septembrie 1944, a organizat în detaliu refacerea marilor unităţi ale armatei în vederea participării acestora la război alături de trupele coaliţiei antihitleriste.
Refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unităţi întoarse de pe front cu marile unităţi de recruţi, cu subunităţile şi unităţile de marş, realizându-se mari unităţi operative cu o încadrare şi înzestrare corespunzătoare. Au rezultat astfel mari unităţi uşoare, manevriere, capabile să lupte şi să se deplaseze în condiţiile unui teren frământat. Marea unitate tactică de bază a fost divizia, organizată şi dotată astfel încât să poată îndeplini misiuni tactice importante şi să se poată aproviziona prin mijloace proprii cu cele necesare.
Divizia de infanterie avea în compunere: comandamentul diviziei; pluton sau companie de transmisiuni; pluton sau grup de cercetare format dintr-un escadron de cavalerie, o grupă de mitraliere şi 3 aruncătoare 60 mm; companie sau batalion de pionieri; pluton sau companie de poliţie; 3 regimente de infanterie; un regiment de artilerie; una la două baterii antitanc cu 4-6 tunuri cal. 75 mm Reşiţa; formaţiuni de servicii.
Regimentul de artilerie al diviziei era organizat pe trei divizioane – unul de tunuri cal. 75 mm (12 piese), unul de obuziere cal. 100 mm (12 piese) şi unul de aruncătoare cal. 120 mm (12 piese).
Bateria antitanc divizionară dispunea de 6 tunuri cal. 75 mm Reşiţa, un material modern cu o cadenţă de tragere mare, precizie mare, foarte eficace împotriva tancurilor mijlocii şi grele şi cu o mobilitate sporită.
Compania antitanc regimentară dispunea de tunuri antitanc cal. 37 mm sau 47 mm care aveau o eficacitate mică asupra tancurilor germane. Ele au fost folosite cu precădere ca armament de sprijin nemijlocit al infanteriei, misiuni în care au dat rezultate depline, fiind uşoare şi foarte mobile.
Divizia de infanterie dispunea de următoarea cantitate de armament de artilerie: 32 de tunuri antitanc cal. 37 mm sau 47 mm; 6 tunuri antitanc cal. 75 mm Reşiţa; 57 de aruncătoare cal. 60 mm; 27 de aruncătoare cal. 81,4 mm; 12 tunuri cal. 75 mm; 12 obuziere cal. 100 mm; 12 aruncătoare cal. 120 mm. Divizia de infanterie astfel organizată şi sprijinită de către artilerie era capabilă în ofensivă să execute lovituri puternice într-un ritm rapid, iar în apărare să zdrobească ofensiva unui inamic superior.
Divizia de munte avea în compunere aceleaşi elemente ca divizia de infanterie. Divizia de munte avea două grupuri de vânători, similare regimentelor de infanterie, cu câte 3 batalioane fiecare. Artileria diviziei de munte consta din: una la două baterii antitanc dotate cu tunuri cal. 75 mm Reşiţa (6 piese); un grup de artilerie de munte organizat pe 3 divizioane, cu armament specializat pentru tragere în teren muntos (tunuri şi obuziere de munte); în lipsa acestei categorii de armament divizioanele acestor grupuri au fost dotate cu aruncătoare cal. 120 mm. Se poate aprecia că organizarea şi înzestrarea diviziei de munte au corespuns nevoilor luptei în terenul în care trupele române au acţionat.
Divizia de cavalerie a fost organizată şi înzestrată în aşa fel încât să poată executa acţiuni de cercetare, manevre largi, urmărirea inamicului care se retrage şi alte misiuni. Artileria diviziei de cavalerie era organizată similar cu cea a diviziei de infanterie.
În organica unui corp de armată existau: un regiment de artilerie grea; un divizion de artilerie antitanc; un batalion de transmisiuni; un batalion de pionieri; o companie de poliţie; formaţiuni de servicii. Regimentul de artilerie al corpului de armată era de artilerie grea motorizată. În compunerea acestuia intrau două divizioane, unul de tunuri cal. 105 mm (12 piese) şi unul de obuziere cal. 150 mm (12 piese). Ambele divizioane erau organizate pe două baterii. Privind organizarea regimentului de artilerie grea, experienţa războiului a dovedit că divizioanele pe două baterii au rezolvat cu dificultate problemele tehnice pentru care regulamentele conţineau prevederi stabilite în funcţie de posibilităţile divizioanelor ternare.
Armata avea un stat major cu un personal numeros şi formaţiuni de servicii complexe. În compunerea armatei au intrat: 2 la 4 corpuri de armată; 1 la 2 divizii de cavalerie; 1 la 2 batalioane de transmisiuni; 1 regiment de artilerie antitanc; 1 divizion de artilerie grea independent; două companii poduri; două la trei batalioane drumuri; 1 batalion de jandarmi; o companie de poliţie; o companie chimică; 1 detaşament construcţii linii; formaţiuni de servicii.
Structura organizatorică a trupelor române participante la războiul antihitlerist a avut anumite trăsături proprii, care au influenţat în mod pozitiv tactica şi arta operativă a armatei române, imprimându-le un pronunţat caracter de originalitate. Experienţa câmpului de luptă a confirmat justeţea concepţiei adoptate de către strategii români privind organizarea unităţilor şi subunităţilor de artilerie.
Am prezentat câteva aspecte referitoare la începuturile și devenirea ulterioară a artileriei române, urmând a prezenta și alte aspecte cu ocazia aniversărilor următoare.
La mulți ani tuturor celor care, cu respect, poartă semnul tunurilor înfrățite!
Prim-vicepreşedinte A.N.C.M.R.R. „Gl. Grigore Bălan” – filiala Covasna
Mr. (rz) (Art.Ra.) Robert-Tiberiu RUSZNÁK
