Înzestrarea artileriei române (1878-1916)
În ce priveşte înzestrarea artileriei române, istoria consemneazã pentru aceastã perioadã grija manifestatã de responsabilii de atunci pentru achiziţionarea celui mai bun material al vremii şi în deplinã concordanţã cu nevoile armatei române şi ale diversificãrii misiunilor artileriei.
În anul 1902 a fost introdus în serviciu obuzierul de 120 mm, md. 1901. Acesta a fost primul nostru obuzier de câmp, primul material cu tragere repede (legãturã elasticã între ţeavã şi afet), primul care folosea lovituri având încãrcãtura de azvârlire în cartuş metalic şi proiectilul prevãzut cu brâu forţator din aramã.
În înzestrarea artileriei de câmp cu tehnicã perfecţionatã, o valoroasã contribuţie au adus-o constructorii de guri de foc români. În anul 1898, colonelul N. Perticari a proiectat un tun de câmp cu tragere repede (calibrul 68 mm), al cãrui prototip a fost realizat la uzinele St. Chamond din Franţa. Acest tun, cu o ţeavã mai lungã decât a altor guri de foc similare, putea sã tragã un singur fel de proiectil, cu un efect deosebit de puternic. Având o formã aerodinamicã, acest proiectil suplinea atât obuzul exploziv, cât şi şrapnelul. Gloanţele din interiorul proiectilului erau dispuse dupã un sistem conceput de inventator, realizând o mare densitate de lovire la ţintã. Din pãcate, factorii de decizie fiind, probabil, prea legaţi de interesele industriei germane de armament, au refuzat sã fabrice tunul realizat de colonelul Perticari.
Al doilea material de artilerie, sistem propriu, prevãzut cu legãturã elasticã, a fost obuzierul de 105 mm. El a intrat în înzestrarea artileriei noastre în anul 1912, dupã experienţe şi modificãri fãcute timp de doi ani de cãtre ofiţerii români. Prin bãtaia maximã ce o realiza (6500m) şi prin greutatea sa micã, acest obuzier era superior celui mai modern obuzier de câmp existent în acea vreme în Europa. Tot în 1912, la Uzinele „Schneider” din Franţa, unde a fost realizat şi obuzierul de 105 mm, a mai fost fabricat şi obuzierul greu de 150 mm, în baza caietului de sarcini şi condiţiilor tehnice impuse de ofiţerii români de artilerie.
Artileria de munte a fost dotatã cu tunuri sistem „Armstrong” (Anglia), calibrul 63 mm md. 1883, precum şi cu tunuri de 75 mm.
Artileria antiaerianã a fost dotatã cu tunuri de 57 mm transformate din tunurile de cetate. Locotenent-coloneii Stefan Burileanu şi Gabriel Negrei s-au remarcat prin studiile şi proiectele pe care le-au întocmit pentru transformarea acestor tunuri.
Pregãtirea ofiţerilor şi instrucţia artileriştilor în perioada 1878-1916. Prima Şcoalã de ofiţeri de artilerie de sine stãtãtoare.
Principele Carol I aprobã la 7 aprilie 1881, prin Decret nr. 998, înfiinţarea unei Şcoli de aplicaţie pentru armele speciale cu denumirea de „Şcoală specială de artilerie şi geniu”, „în care ofiţerii să poată primi instrucţia teoretică şi practică în raport cu adevăratele cerinţe ale acestor arme de specialitate”. Că stau şi azi în picioare aceste argumente, nu încape nici o îndoială! Şi apoi, trebuie spus, aceste argumente au privit nu numai sistemul de pregătire a ofiţerilor de artilerie, ci şi al subofiţerilor.
La 3 mai 1885 a luat fiinţã Şcoala de subofiţeri de artilerie.
În luna ianuarie 1887 apare „Revista artileriei”, ca o expresie a creşterii rolului şi ponderii artileriei române, necesitãţii pregãtirii de specialitate a ofiţerilor acestei arme în plin progres.
La data de 22 aprilie 1889, pentru continua îmbunătăţire a sistemului de selecţionare, prin Înaltul decret nr. 1343, se hotărăşte ca la examenul de admitere în Şcoala de artilerie toţi candidaţii să aibă liceul complet terminat, iar absolvenţii şcolilor fiilor de militari să nu mai fie admişi „de drept”, ci numai după susţinerea examenului de admitere, care cuprindea probe orale şi scrise la toate materiile clasei a IV-a acestor şcoli, precum şi o probă de desen.
Artileria românã în cele douã rãzboaie mondiale.
Artileria românã în primul rãzboi mondial.
Primul rãzboi mondial gãseşte artileria românã în plin efort de dezvoltare, organizare şi reorganizare, pregãtire a personalului şi integrare în structurile la fel de mobile pentru cãutarea drumului optim al devenirii lor în unitatea armatei. Rãzboiul este momentul adevãrului. Cât de viabile au fost mãsurile de pregãtire, cât de bine zidiţi în caracterul lor au fost ofiţerii şi trupa s-a vãdit în rãzboi.
Comparând organizarea armatei române din vara anului 1917 cu cea de la începutul rãzboiului, se poate constata cã numărul total al forţelor se micşorase. Cu toate acestea, forţa combativă a armatei române sporise mult ca urmare a înzestrãrii mai bune, în special cu tunuri şi obuziere cu calitãţi superioare. Marea unitate tacticã (divizia) era mult mai mobilã, mai manevrierã şi cu putere de foc mai mare. Ca organizare şi înzestrare, divizia românã era comparabilã cu diviziile celorlalte armate (rusã, germanã, austriacã, ungarã, bulgarã, turcã) care au luptat pe frontul român.
Participarea artileriei române la operaţiile desfãşurate şi în special la ducerea cu succes a bãtãliilor de la Mãrãşti, Mãrãşeşti şi Oituz a dat posibilitatea verificãrii unor principii de întrebuinţare a artileriei în luptã, a unor metode şi procedee tehnice, îmbunãtãţirii acestora în raport cu evoluţia artei militare şi a tehnicii din înzestrare şi îmbogãţirii experienţei trupelor şi cadrelor din comandamentele de la toate eşaloanele.
Şcoala specialã de artilerie nu a funcţionat în timpul rãzboiului. Cu toate acestea, pregãtirea artileriştilor a continuat prin cursurile „Şcolilor de tragere ale artileriei” organizate la Bârlad începând cu 15 martie 1917. În compunerea acestor şcoli au intrat: „Şcoala de tragere a artileriei de câmp şi de munte”, „Şcoala de tragere a artileriei grele”, „Şcoala de tragere a artileriei antiaeriene” şi „Şcoala de specialişti pentru artilerie”. Durata cursurilor acestor şcoli era diferitã: de 15, 20 sau chiar 60 de zile. După rãzboi, „Şcoala de tragere a artileriei” a fost transformată în „Centrul de instrucţie al artileriei” cu reşedinţa la Râşnov.
Artileria românã în perioada interbelicã şi în al doilea rãzboi mondial.
Perioada interbelicã reprezintã o etapă importantã în evoluţia artileriei, sub toate aspectele: din punct de vedere al organizării şi dotării, motorizării artileriei grele, apariţiei noilor categorii de artilerie, pregãtirii cadrelor şi trupei, dezvoltãrii şi modernizãrii întreprinderilor de reparat şi fabricat armament.
În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza urmãtoarele unitãţi de artilerie: 31 de brigãzi şi 79 de regimente dintre care: 32 aveau în compunere 3 divizioane; 31 aveau în compunere douã divizioane; 7 erau regimente de artilerie grea; 9 erau regimente de artilerie cãlãreaţã.
Izbucnirea marii conflagraţii mondiale gãsea armata românã în plin proces de modernizare a structurilor sale. Disponibilităţile materiale reduse, imposibilitatea procurãrii la termenele stabilite a armamentului şi tehnicii de luptã indispensabile trecerii de la faza de deziderat la realitate au influenţat decisiv înfãptuirile în domeniu, în condiţiile unei limitãri tot mai drastice a surselor externe de aprovizionare.
În faţa unor grupări inamice motorizate şi mecanizate, diviziile de infanterie româneşti dispersate de-a lungul frontierelor ţării nu ar fi putut sã opunã decât o rezistenţă redusă în faţa puternicilor săi adversari. În contextul politico-strategic european existent la sfârşitul lunii august 1939, marcat de grave atentate revizioniste şi fasciste, România se afla singurã în faţa blocului Axei.
În condiţiile în care România, în anul 1940, era practic înconjurată de unele state care fie că voiau să-i smulgă părţi din teritoriu, fie s-o subjuge, cercurile guvernamentale au considerat că pentru a menţine integritatea ţării, se impuneau concesii de natură economică faţă de principalul factor de putere care îşi disputa supremaţia în zonă – Germania nazistă. Pentru a da consistenţă rezistenţei diplomatice, s-a continuat aplicarea măsurilor militare concretizate prin crearea unor mari unităţi.
La începutul lunii martie 1941, înzestrarea artileriei cu tunuri şi obuziere de câmp, tunuri de munte şi obuziere grele tractate hipo depăşea necesarul, dar caracteristicile tehnico-tactice erau de multe ori depăşite, nesatisfăcând nevoile câmpului de luptă. În ceea ce priveşte obuzierele de munte şi obuzierele grele tractate moto, numărul lor era sub necesar. Muniţia de artilerie era asigurată în cantitate insuficientă.
În campania din est, artileria română a participat cu: 66 de regimente de artilerie, din care 38 de regimente din organica diviziilor de infanterie, 6 regimente de artilerie călăreaţă, două regimente artilerie grăniceri, două regimente de artilerie gardă, două regimente de artilerie moto; 7-12 divizioane artilerie munte (echivalentul a 4 regimente); 8 regimente artilerie grea; 19 divizioane artilerie grea independente; bateriile antitanc din compunerea diviziilor.
În anul 1944, România a hotãrât sã întoarcã armele împotriva Germaniei naziste şi sã se alãture coaliţiei antihitleriste în scopul eliberãrii întregului teritoriu al ţãrii şi înfrângerii definitive a Germaniei naziste.
Organizarea şi înzestrarea unitãţilor şi marilor unitãţi au fost îmbunãtãţite continuu pe tot timpul perioadei participãrii României la rãzboiul antihitlerist.
Refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unităţi întoarse de pe front cu marile unităţi de recruţi, cu subunităţile şi unităţile de marş, realizându-se mari unitãţi operative cu o încadrare şi înzestrare corespunzãtoare. Au rezultat astfel mari unităţi uşoare, manevriere, capabile să lupte şi să se deplaseze în condiţiile unui teren frământat. Marea unitate tactică de bază a fost divizia, organizată şi dotată astfel încât să poată îndeplini misiuni tactice importante şi să se poată aproviziona prin mijloace proprii cu cele necesare.
Artileria românã în perioada postbelicã
Artileria românã în perioada 1945-1989
În perioada postbelică, până în anul 1989, armata română a cunoscut consecinţele transformatoare impuse de aberanta cursă a înarmărilor generată de factorii politici sub semnul zodiei războiului rece.
Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unităţi de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, aceastã pondere era de 1,5 ori mai mare faţã de perioada celui de-al doilea rãzboi mondial. Numãrul de subunitãţi luptãtoare de tip baterie din cadrul diviziei a sporit în perioada respectivã cu 43%.
Experienţa celui de-al doilea război mondial a scos în evidenţă faptul că în acţiunile desfăşurate în condiţiile creşterii calităţii mijloacelor de luptă şi a mobilităţii trupelor, rolul artileriei devine din ce în ce mai important. În acelaşi timp, amploarea mereu crescândă a acţiunilor de luptă impunea să se realizeze, în cadrul fiecărui eşalon, o cantitate de guri de foc corespunzătoare asigurării unui grad de independenţă ridicat al acţiunilor din ce în ce mai manevriere. În acest context, se impunea creşterea cantităţii de artilerie din organica unităţilor şi marilor unităţi pentru a le face capabile sã îndeplineascã un volum sporit de misiuni impuse de lupta modernă şi, totodată, se impunea crearea a noi unităţi şi mari unităţi de artilerie care să permită întãrirea unităţilor de arme întrunite care îndeplineau misiuni de luptă importante. De asemenea, s-a conturat necesitatea introducerii în înzestrare a unor noi guri de foc care să sporească posibilităţile trupelor de a duce lupta împotriva blindatelor.
Eforturile făcute în direcţia perfecţionării armatei au căpătat un caracter juridic adecvat prin adoptarea în 1972 a „Legii privind organizarea apărării naţionale”. În contextul general al mãsurilor adoptate pentru traducerea în viaţã a concepţiei privind apărarea patriei, a fost întreprinsă o serie de acţiuni care au dus la perfecţionarea structurii organizatorice a armatei la toate nivelurile. În acest cadru s-au precizat sarcinile şi atribuţiile Comandamentului Artileriei ca organ de concepţie al Ministerului Apărării Naţionale privind organizarea, conducerea şi întrebuinţarea în luptă şi operaţie a armei.
În afara tehnicii şi armamentului asimilat anterior, gama produselor realizate a fost extinsã în domeniul armamentului de artilerie, mijloacelor antitanc, a tehnicii de calcul, a aparaturii optice specializate, a mijloacelor de transport şi de luptã, creându-se totodatã condiţiile necesare pentru fabricarea în ţarã a armamentului complex de artilerie.
Referindu-ne la armamentul de artilerie produs în ţarî putem enumera: tunul antitanc cal. 100 mm Md. 1975 şi Md. 1977; obuzierul cal. 152 mm Md. 1981; tunul obuzier cal. 152 mm Md. 1985; tunul cal. 130 mm Md. 1982; aruncãtorul cal. 82 mm Md. 1977; aruncãtorul cal. 120 mm Md. 1982; aruncãtorul de proiectile reactive (21 tuburi de ghidare) cal. 122 mm; aruncãtorul de proiectile reactive (40 tuburi de ghidare) cal. 122 mm; aruncãtorul de proiectile reactive (40 tuburi de ghidare) containerizat cal. 122 mm Md. 1988; tunul de munte cal. 76 mm Md. 1982; aruncãtorul de grenade antitanc A.G.-9.
Artileria românã în contextul reformei militare de dupã 1989.
Era post război rece opune logicii cursei pentru cantitate, logica cursei pentru calitate. Opune logicii masificãrii forţei pe aceea a demasificãrii ei!
Mediul operaţional viitor nu mai este al armatelor de masã, ci al armatelor de calitate. Este mediul puterii calitãţii şi cunoaşterii şi nu al puterii forţei brute. În toate tipurile de acţiuni, de la misiunile altele decât rãzboiul pânã la cele de rãzboi, factorul uman va continua sã joace un rol esenţial. Semnificativ în succesul viitoarelor operaţiuni militare este criteriul cunoaşterii şi gradului de educaţie al participanţilor la ostilitãţi. Nu cantitatea de tunuri, ci calitatea sistemului de artilerie integrat în structura Forţelor armate angajate în luptã, dupã cum se vede, are deja relevanţã.
În aceste condiţii este foarte important ca şi în armata românã sã se conceapã şi sã se punã în operã un sistem artileristic capabil sã ofere: disponibilitate îmbunãtãţitã, siguranţã mai mare, timp de ripostã redus, interoperabilitate în NATO, precizie ridicatã, eficienţã sporitã. În contextul noţiunii de „interoperabilitate” cu sistemele de artilerie din structurile euro-atlantice, artileria noastrã este încã deficitarã în domeniile: sisteme de conducere şi informaţionale, calibrele armamentului de artilerie şi logistica.
La fel ca şi în armatele occidentale, şi în Armata României termenul „artilerie” înseamnã mai mult decât un simplu tun sau obuzier. Prin artilerie înţelegem sistemele văzute ca un tot unitar, precum sunt elementele componente ale unei fiinţe vii: sistemele de supraveghere, recunoaştere şi de determinãri meteo şi balistice; sistemele de comandã şi control; sistemele de armament şi sistemul de foc; sistemul logistic.
Pe termen lung, (în orizontul anilor 2011-2020) se prevede: producerea (achiziţionarea) unui sistem de rachete sol-sol cu bãtaie medie (300 km); dotarea cu subunitãţi de elicoptere antiblindate standard NATO; achiziţionarea de rachete şi avioane de cercetare fãrã pilot pentru artilerie; modernizarea muniţiilor pentru calibrele de bazã; realizarea de muniţie neletalã.
În viitor, artileria românã va trebui sã poatã lovi: în adâncime, nemijlocit şi circular, indiferent de nivel,în max. 5 minute, ţintele sesizate prin oricare din sistemele active de localizare, identificare, determinare şi comunicare a acestora.
Prim – vicepreşedinte A.N.C.M.R.R. – Covasna
Mr.(Art.Ra.) Robert-Tiberiu RUSZNAK
