La 1 decembrie 2017 se împlinesc 99 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.
Pentru istoria noastră naţională, Marea Unire de la Alba Iulia din 1918 reprezintă evenimentul cel mai important şi semnifică împlinirea idealului românesc de a trăi liber într-un singur stat naţional unitar. Pentru românii din Transilvania şi Banat această dorinţă are rădăcini mult mai profunde în timp (perioada medievală şi premodernă a istoriei) dar şi ca semnificaţie, rădăcini ce fac trimitere la personalităţi şi evenimente de excepţie: Mihai Viteazul, Ioan Căianu, Ioan Inochentie Micu, reprezentanţii Şcolii Ardelene la Horea şi Avram Iancu. Amintim de Mihai Viteazul nu atât pentru faptul că a înfăptuit la 1600 unirea celor trei principate româneşti (eveniment de mare importanţă care a fost invocat de paşoptiştii din toate cele trei principate româneşti) cât pentru un eveniment care, din păcate, în perioada comunistă nu a fost mediatizat pe măsura importanţei sale: este vorba de înfiinţarea de către Mihai Viteazul la Alba Iulia a mitropoliei ortodoxe româneşti într-o perioadă în care erau recunoscute doar trei religii (catolică, lutherană şi calvină) religia ortodoxă nefiind recunoscută, deşi credincioşii ortodocşi erau de două ori mai numeroşi decât toţi ceilalţi la un loc. Actul demonstrează clar conştiinţa voievodului şi a clerului românesc de la Sud de Carpaţi asupra originii şi identităţii românilor ardeleni. Ţinem să subliniem acest eveniment pentru a pune punct modei demitizărilor despre conştiinţa de neam şi ţară în Evul Mediu românesc. Actul a fost efectuat exclusiv pentru românii din Transilvania fără ca Mihai Viteazul să fi vizat vreun câştig material sau să fi răspuns vreunei solicitări externe. Ulterior, mitropolia de la Alba Iulia a fost sprijinită financiar şi material de toţi voievozii Ţării Româneşti, inclusiv de fanarioţi şi apărată în momente dificile – amintim ruperea relaţiilor dintre Ţara Românească şi principatul Ardealului în timpul domniilor lui Şerban Cantacuzino şi Mihai Apaffi când principele ardelean (calvin) l-a arestat şi prigonit pe mitropolitul ortodox Sava Brancovici. Prigonirea s-a aplanat când principele Ţării Româneşti a ameninţat cu intervenţia militară. Tot o recunoaştere a importanţei românilor transilvăneni îl reprezintă şi intenţia bisericii romano-catolice de a numi un vicar din rândul românilor în persoana lui Ioan Căianu (tot în perioada domniei lui Mihai Apaffi, 1661-1690). Se dorea prin persoana sa atragerea credincioşilor ortodocşi români din Transilvania la credinţa catolică şi prin aceasta întărirea bisericii romano-catolice a cărei influenţă scăzuse dramatic. Aceeaşi intenţie de colaborare cu românii a existat şi din partea autorităţilor austriece, după ce Transilvania a devenit parte a Imperiului Romano-German, românii din Transilvania devenind ceea ce s-a chemat instrumentum regni – din nou o recunoaştere a importanţei lor în cadrul popoarelor de pe teritoriul Imperiului. Aşa au luat naştere regimentele de graniţă şi aşa s-a ajuns la ultimatumul lui Horea – manifestarea armată a dorinţei de libertate a românilor din Transilvania, Şcoala Ardeleană fiind forma culturală de rezistenţă împotriva maghiarizării.
Anul 1848 a fost cel în care a fost exprimată clar dorinţa de unire a românilor din Transilvania cu cei de peste Carpaţi, dorinţă exprimată la Marea Adunare de la Blaj (3/15 Mai 1848) unde – în urma celebrului discurs al lui Simion Bărnuţiu în care oratorul afirma: „libertatea cea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională…nu există libertate atunci când nu-ţi poţi păstra şi afirma liber naţionalitatea… libertatea fără naţionalitate nu se poate înţelege la nici un popor de pe pământ”, discursul venind în întâmpinarea desideratului românilor – s-a strigat „Noi vrem să ne unim cu ţara”, adică cu Ţara Românească şi Moldova, ca replică la intenţia revoluţionarilor maghiari de a integra Transilvania în graniţele Ungariei. De aici conflictul dintre revoluţionarii maghiari şi cei români conduşi de Avram Iancu. Amintim şi dorinţa revoluţionarilor români de a evidenţia originea latină a lor în raport cu maghiarii, Avram Iancu organizând armata revoluţionară după modelul roman – cu tribuni, prefecţi, centurii, cohorte şi legiuni, etc. În perioada dintre revoluţia de la 1848 şi primul război mondial ideea de unitate a românilor a fost promovată şi susţinută de către memorandişti dintre care amintim pe Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Coroianu şi Ioan Raţiu. Memorandumul din 1892 a marcat apogeul luptei de emancipare a românilor din Transilvania din sec al XIX-lea, aducând problema românească în conştiinţa europeană. Un rol important l-a avut presa scrisă, şi anume periodicul Telegraful român (fondat de Andrei Şaguna în 1833) revista Tribuna, de unde şi numele colaboratorilor săi de tribunişti, ei acţionând sub lozinca „Pentru toţi românii soarele la Bucureşti răsare”, apoi Albina, Familia şi Gazeta Transilvaniei. Tribuniştii mai scot trei publicaţii: Foaia poporului (Sibiu), Gazeta Bucovinei (Cernăuţi) şi Corespondenţa română (la Bucureşti – cu un rol foarte important de legătură cu opinia publică bucureşteană). Dintre memorandişti, amintim pe Ion Raţiu, unul din fondatorii Partidului Naţional Român din Transilvania, partidul care a reprezentat interesele românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina. Ion Raţiu a avut funcţia de prefect în armata lui Avram Iancu la 1848. Semnatar al memorandului şi acuzat de autorităţile maghiare de instigare prin presă a declarat: „Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”. Aceste acţiuni politice au fost dublate de acţiuni culturale ca reacţie împotriva maghiarizării. Au luat fiinţă în această perioadă câteva societăţi culturale foarte active în conservarea tradiţiilor şi valorilor culturale ale poporului român: Asociaţia transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (cunoscută de obicei sub numele prescurtat de ASTRA) înfiinţată de Andrei Şaguna împreună cu George Bariţiu, Timotei Cipariu şi Ion Puşcariu. Asociaţia avea ca scop „înaintarea literaturii române şi cultura poporului român în deosebitele ramuri, prin studii, prin elaborarea de opuri, prin premii şi stipendii pentru diferitele specialităţi de ştiinţă şi arte şi altele asemenea” Alte societăţi înfiinţate a fost Societatea pentru fond de teatru român care a organizat spectacole la Sibiu, Braşov, Oraviţa şi Blaj şi a editat un anuar (devenit în 1911 Revista teatrală), apoi Fundaţia pentru ajutorarea ziariştilor români din Ungaria (1910). La aceste societăţi s-au adăugat cele din România care urmăreau acelaşi ţel – sprijinirea poporului român de peste munţi: Liga pentru unitatea culturală a românilor, Transilvania şi Carpaţi, Asociaţia generală a studenţilor români din Bucureşti, Societatea academică, Junimea etc.
Desideratul românilor de a trăi într-un singur stat a fost împlinit în urma participării României la primul război mondial, participare care a avut tot sprijinul opiniei publice româneşti. Dăm câteva exemple de luări de poziţie: Take Ionescu, cuvântare în sala Dacia pe 15 Februarie 1915 – „nu este suficient să adere la această politică, un grup ci o întreagă ţară. Nu este vorba domnilor să trăim într-o Românie mai mică sau mai mare; toate pot să iasă din războiul acesta, un singur lucru nu poate să iasă: să rămână lucrurile cum au fost” (Take Ionescu, Pentru România Mare. Discursuri din război, 1915 – 1917, Bucureşti, 1919, p. 5); În cadrul aceleiaşi întruniri, Nicolae Filipescu făcea apel la rege: „prin urmare domnilor, regele actual care nu domneşte numai pentru el, ci pentru toţi urmaşii lui, el are cel dintâi datoria ca el să ia iniţiativa şi prin vitejia pe care nu mă îndoiesc că o are, să lege definitiv soarta noastră de a lui. Noi avem o singură problemă, unitatea naţională; el are două: unitatea naţională a poporului peste care domneşte şi întărirea dinastiei în virtutea căreia domneşte” îşi încheia discursul, cerându-i regelui să „dea poporului unitatea sacră pentru că împreună să facem România Mare, căci în România Mică nu mai este loc nici pentru noi nici pentru tine” (Nicolae Filipescu, Pentru România Mare, Cuvântări din război, 1914-1916, Brăila, 1925, p. 138-139). Filipescu considera că România fără Ardeal era „o absurditate geografică, o fâşie de pământ întortocheată, frântă în semicerc” (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, 1916 – 1919, Ed. a III – a, note de Mircea Popa, Bucureşti, 1989. p. 128). Iar dincolo de linia vestică a semicercului Filipescu prevedea viitorul românilor transilvăneni astfel: „Şcolile vor fi măturate şi statuia lui Arpad de pe Tâmpa Braşovului va fi ridicată din nou ca un simbol al omorârii unui popor” (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos 2/1915, f. 123). În concluzie, „cine nu înţelege instinctul de viaţă al acestui popor ce se zbuciumă grozav de furiile morţii, cine se simte mai aproape sufleteşte de bronzurile grădinilor din Berlin decât de barda din mâna lui Mihai Viteazul nu are ce căuta la praznicul nostru” (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos 2/1915, f 115).
Acţiunea proantantistă a fost susţinută de profesorii universitari, animaţi de dr. Ioan Cantacuzino, dr. Thoma Ionescu, rectorul Universităţii din Bucureşti, Const. Dissescu, Dimitrie Onciul şi Ermil Pangrati (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos. 45/1914, f. 34), din partea cărora regele a primit un memoriu. Răspunsul suveranului adresat profesorilor universitari suna: „nu pot avea alt sentiment şi alt ideal decât acela al naţiunii române. Domnii profesori nu au numai dreptul dar şi datoria să se amestece în marile mişcări ale neamului” („Facla”, an V, nr 358/29 oct. 1914, p. 2). În esenţă regele le declară că sentimentul său personal, dorinţele sale nu pot fi separate de cele ale poporului român, prin urmare nici de ale lor. O declaraţie foarte încurajatoare, făcută mai mult politicos decât cordial.
În discursurile sale, Nicolae Titulescu adoptă o poziţie antantofilă, combătând intrarea României în război alături de Puterile Centrale, considerând că aşa o orientare nu poate duce la unirea Transilvaniei cu România. Deşi considera un măcel îngrozitor, milita pentru ieşirea României din neutralitate, convins fiind că alăturarea la Antantă „vom înlătura graniţele care de veacuri ne sufocau, care sunt ca nişte tăieturi adânci în corpul viu al naţiunii” (Nicolae Titulescu, Discursuri, Bucureşti, 1967, p. 141). Titulescu continua discursul său considerând că „în împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal pentru că Ardealul e românismul în restrişte iar întărirea care îndepărtează vrăşmaşul e viaţa care cheamă viaţa. Ne trebuie Ardealul! Nu putem trăi fără el! Vom şti să-l avem şi mai ales să-l merităm” ( Nicolae Titulescu, Discursuri, Bucureşti, 1967, p. 142).
România Mare s-a format ca urmare a voinţei populare din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Aceasta cu atât mai mult cu cât aceste provincii româneşti se aflau în stăpânirea a două imperii (austro-ungar şi rusesc) din care unul era aliat al României în război iar celălalt inamic. Mai mult, la sfârşitul lui 1917 România avea cea mai mare parte a teritoriului sub ocpuaţie germană şi un aliat care încheiase pace separată cu inamicul, fiind practic în imposibilitate de a continua războiul. La nici un an de zile, în urma capitulării Germaniei în fata aliaţilor occidentali ai României, avea să ia naştere România Mare, prin dezmembrarea Imperiilor ţarist şi austro-ungar, prin voinţa liberă a transilvănenilor şi moldovenilor. În concluzie, tratatul încheiat între România şi statele ce compuneau Antanta Cordială şi soldaţii români (în rândurile ei aflându-se foarte mulţi ardeleni, fugiţi peste munţi din Transilvania sau dezertori din armata austro-ungară şi înrolaţi voluntar în armata română) au stat la baza Marii Uniri. Ultimul cuvânt l-au avut însă reprezentanţii poporului din Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania unde nu mai exista autoritate rusească sau maghiară. „Veritabilul fundament al unităţii româneşti – aprecia istoricul Gh. Brătianu – nu a fost stabilit nici la Saint Germain, nici la Trianon, el este rezultatul existenţei însăşi a poporului român, «enigmă şi miracol al istoriei din sud-estul european»” (Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti, Iaşi 1998, p. 289-90). La fel de exactă şi declaraţia delegaţiei Bucovinei condusă de Iancu Flondor care a prezentat regelui la 28 noiembrie actul unirii. „Aducem Maiestăţii Voastre, regele tuturor românilor, unirea unei ţări întregi, a Ţării Bucovina. Această ţară ţi-o închinăm Măria-ta, noi toţi […] nu e o cucerire a armelor ci întoarcerea la vatră a fraţilor despărţiţi, care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele de mult pierdut şi mult dorit”.
România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.
23 ianuarie/5 februarie 1918 – Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.
24 ianuarie/6 februarie 1918 – Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. „(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” – se spune în proclamația Sfatului Țării.
28 ianuarie/10 februarie 1918 – România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.
11/24 februarie 1918 – Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.
20 februarie/5 martie 1918 – Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.
3/ 16 martie 1918 – Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.
5/18 martie 1918 – Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.
9/22 martie 1918 – Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.
27 martie/9 aprilie 1918 – La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara – Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul – ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!
9/22 aprilie 1918 – Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.
17/30 aprilie 1918 – Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.
24 aprilie/7 mai 1918 – Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.
2/15 septembrie 1918 – Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.
29 septembrie/12 octombrie 1918 – Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.
5/18 octombrie 1918 – Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida – Voevod.
14/27 octombrie 1918 – Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu – vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă – secretari.
17/30 octombrie 1918 – Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.
18/31 octombrie 1918 – Proclamarea către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.
25 octombrie/7 noiembrie 1918 – Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.
31 octombrie/13 noiembrie 1918 – Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.
5/18 noiembrie 1918 – Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.
7/20 noiembrie 1918 – Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.
9/22 noiembrie 1918 – Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.
15/28 noiembrie 1918 – Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.
1 decembrie 1918 – Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: ”Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu – Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.
2 decembrie 1918 – Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.
11/24 decembrie 1918 – Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.
18/31 decembrie 1918 – Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.
26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 – Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.
28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 – O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.
29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 – Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majoritari, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.
28 iunie 1919 – Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța – Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie/7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila – Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.
10 decembrie 1919 – România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda „tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.
29 decembrie 1919 – Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.
4 iunie 1920 – Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).
LA MULŢI ANI ROMÂNIA, LA MULȚI ANI ROMÂNILOR, ORIUNDE S-AR AFLA!
Prim-vicepreşedinte A.N.C.M.R.R. „Gl. Grigore Bălan” – filiala Covasna
Mr. (rz) Robert-Tiberiu RUSZNÁK
Delegaţii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia:
Arad Bistrița
Poiana Sibiului Brașov
