A știut din copilărie ce cale trebuie să urmeze: pe aceea a Medicinei, conștientă, încă de pe atunci, că să fii medic cere mult efort, mult suflet și o construcție umană specială – o înclinație spre a ajuta, spre a dărui.
Chiar și astăzi, după ani și ani de experiență profesională și de dedicare semenilor, dr. Ghizela Todor Simion afirmă că „medicina nu este o meserie. Este dăruire, este pasiune, este artă, este orice, numai meserie nu este”, și tratează fiecare pacient ca pe o individualitate, dorindu-și să facă tot ce se poate, pentru calitatea vieții acestuia.
Tocmai de aceea, dr. Ghizela Todor – Simion, medic primar neurolog din Sfântu Gheorghe, și echipa sa medicală care se ocupă zilnic de persoane pentru care fiecare clipă e o luptă cu provocările aduse de propriul organism, au decis să încerce să le aducă acestora un strop de bucurie, să le arate că există viață și bucurii și în timpul bolii, că încă se mai pot bucura de lucruri mici. Astfel, medicul și echipa au deschis un șir de întâlniri cu pacienții și cu aparținătorii acestora, sub forma unor evenimente plăcute, în cadrul cărora cei prezenți să primească speranță, încredere, putere, dar să aibă parte și de surprize frumoase. Primul eveniment de acest tip a avut loc la finele anului trecut, sub genericul „Trăieşte provocările vieții în labirintul bolilor neurologice“, la o sală de evenimente din Sfântu Gheorghe, și a cuprins, pe lângă prezentări și dezbateri pe tema bolii „Parkinson”, un concert de pian, dans și multe surprize. Al doilea eveniment din acest șir va avea loc în luna mai, în aceeași locație, fiind, de această dată, dedicat pacienților cu „Parkinson” din tot județul.
Despre ideea acestui eveniment, dar și despre anumite boli neurologice și despre momente din profesia sa, doamna dr. Todor Simion Ghizela, un om cu suflet uriaș, ne-a vorbit mai multe în cadrul interviului pe care vi-l prezentăm astăzi.
Stimată doamnă doctor, când și de ce ați decis că Medicina este ceea ce doriți să faceți?
În clasa a VII-a, când aveam niște materii preferate și am încercat să mă gândesc care este meseria care le cuprinde pe ele, și dorința de a ajuta oamenii. Acele materii erau: biologia, chimia, și doream să ajut oamenii. Atunci, am ajuns la concluzia că medicina este ceea ce mi se potrivește, ceea ce trebuie să fac.
În familia dumneavoastră aveați modele în acest sens?
Nu… aveam o verișoară a mamei, tot în acest domeniu, dar nu era aici aproape. Deci, nu. Practic, în familia restrânsă nu aveam un model în acest sens.
Deci, a fost o chemare… Ce a urmat apoi? Care a fost traseul urmat pentru a îmbrățișa această profesie?
Apoi am început să mă pregătesc pentru Medicină…încă din școala generală am început pregătirile în acest sens, pentru că trebuia să aleg un profil la liceu care oferea șansa de a intra la Medicină. Eu am terminat liceul înainte de Revoluție și pe atunci trebuia să te duci la un liceu unde te puteai pregăti pe mai departe, iar eu mi-am ales Științele Naturii – Chimie-biologie, în București, pentru că eu de acolo sunt. Am ales chimie-biologie, au fost patru ani de pregătire și am avut și ceea ce se numea treapta a doua – care acum nu se mai practică; apoi am dat la Medicină.
„Mi-am zis că eu vreau să învăț toată viața!”
În București ați urmat Medicina?
Da, am urmat facultatea în București, la fel și rezidențiatul, și apoi am ajuns aici, în Sfântu Gheorghe.
Încă un motiv pentru care am ales Medicina a fost pentru că mi-am zis că eu vreau să învăț toată viața. Am știut că nu pot lucra într-un domeniu în care să mă plafonez și m-am bucurat că am avut de învățat. Și acum doresc să cunosc noul, doresc să fac ceva nou! Îmi place să fiu inovatoare. Trebuie să faci ceva în viața aceasta, să progresezi, să încerci să schimbi ceva în bine. Și dacă nu reușești, trebuie să nu renunți!
De ce ați ales neurologia?
Când am ales neurologia aveam mai multe opțiuni, adică puteam să optăm între anumite variante, și când am văzut că sunt posturi pe neurologie, am fost extrem de fericită. Mi-a plăcut întotdeauna, și în studenție, să pot să studiez creierul uman. Să studiez creierul uman și cum funcționează acesta, mi se pare lucrul cel mai grozav. Creierul uman este infinit superior unui computer. Doar știți câte programe are un computer din zilele de astăzi…creierul uman nici nu se poate compara. Am considerat întotdeauna că noi suntem, într-un fel sau altul, conduși de creier. Senzațiile vin tot de acolo. Totul ține de creier. Mi-a plăcut foarte mult neurologia și când am avut posibilitatea să aleg neurologie, nicio clipă nu m-am gândit să renunț sau să aleg altceva. Asta mi-a plăcut…
În Sfântu Gheorghe cum ați ajuns?
Eu mai venisem de câteva ori în Sfântu Gheorghe, pentru că aveam rude, să zic așa, apoi mi-am cunoscut soțul, care este de aici, și mi s-a dat posibilitatea să-mi aleg unul dintre posturile din județ, și am venit pe neurologie; inițial am fost la Baraolt, am făcut rezidențiatul la București, cinci ani, dar cu post deja ales la Baraolt, pe neurologie; am lucrat puțină vreme acolo, apoi am dat examen pe post în Sfântu Gheorghe, la Spitalul Județean, și așa am ajuns în Sfântu Gheorghe.
Și de atunci sunteți tot la Spitalul Județean, dar știu că aveți și un cabinet privat.
Așa este. La „Tomorad” am cabinetul privat, cabinet pe care l-am avut în mai multe locuri, însă am hotărât să mă stabilesc acolo.
„Adevăratul examen este în fața fiecărui pacient!”
Vă mai amintiți prima zi ca medic, sentimentul întâlnirii cu primul pacient?
Să știți că nu numai primul pacient, ci și pe următorii.
Noi am dat mii de examene. Înainte de a da licența, decanul ne-a spus în felul următor: „Să nu vă plângeți de atâtea examene, pentru că adevăratul examen este în fața fiecărui pacient!” . Atât de mult mi-a rămas acest lucru în minte, încât și acum, după atâția ani, îmi aduc aminte de vorbele dânsului și îi dau dreptate. Așa că, nu numai primul, ci și al doilea, al treilea, al 10-lea și al 100-lea au reprezentat pentru mine tot primul. Medicina nu este o meserie. Este o dăruire, este o pasiune, este o artă, este orice, numai meserie nu este. Sunt câteva meserii care înseamnă mult mai mult decât atât, iar una dintre ele este medicina. Atunci, trebuie să ai ceva în plus – mă gândesc eu, așa, după atâția ani de experiență – față de un om din alte specializări, din alte meserii. Trebuie să fii născut pentru asta, să îți placă, să ai acel ceva în plus. De la primul pacient încolo, toți sunt, la un moment dat, tot „primul pacient”, până când trec ani. După ani, poți să spui „parcă sunt la al doilea pacient.”
Întotdeauna trebuie să tratezi cu mare seriozitate pacientul, chiar dacă ai experiență, chiar dacă deja te gândești la anumite diagnostice sau tratamente, nu trebuie să te pripești, ci să tratezi totul cu maximă seriozitate. Este o vorbă: „în medicină nu tratăm boala, ci bolnavul”, așa că pentru mine, primul pacient este poate și cel de azi.
Empatia este unul dintre acele lucruri în plus, pe care spuneați că trebuie să le aibă cineva care dorește să devină medic… reușiți să vă debarasați de problemele pacientului atunci când părăsiți cabinetul?
Am învățat acest lucru, cu timpul… Eu am lucrat foarte multe ore, ore în șir. Am lucrat, cu gărzi cu tot, 30 de ore, iar după câteva ore pauză, trebuia să o iei de la capăt. Atunci a trebuit să te înveți ca în acele câteva ore libere să te debarasezi. Nu este ca atunci când faci un șurub – îți faci norma și te duci acasă și te culci. Aici, poți să te gândești la pacient și când ești pe drum și în timp ce gătești și în timp ce te uiți la un film sau chiar poți să îți dai seama de anumite lucruri referitoare la pacienții tăi, chiar și acasă, făcând altceva. Este o profesie, o preocupare continuă, dar trebuie să poți să faci, cumva, o delimitare între viața personală și profesie, pentru că dacă nu, problemele de acasă le duci la serviciu și invers, și nu este bine. Trebuie să poți să faci o delimitare. Dacă medic fiind, ai și copii – ei au nevoie de tine ca părinte. Pe ei nu îi interesează ce profesie ai. Tu ești mama sau tata pentru ei, iar pentru asta trebuie să știi să lași fiecare lucru la locul lui.
„Fiecare pacient are dreptul să știe adevărul despre propria-i sănătate!”
Când trebuie să puneți diagnosticul pacientului, cum reușiți să faceți acest lucru? Cred că nu este deloc ușor…
Trebuie să fii foarte ferm. Această fermitate, stăpânire de sine sau siguranță, în general, vine odată cu timpul. Având deja noțiuni teoretice bine puse la punct și o practică în spate, deja la o anumită vârstă profesională îți este mai ușor decât atunci când erai tânăr.
Eu consider că fiecare pacient are dreptul să știe adevărul despre propria-i sănătate. Nu sunt de principiul să ascundem starea pacientului. Atunci, ca să răspund concret la întrebarea dumneavoastră: îi spun exact ce are și nu numai ce are, ci și ce ar trebui să facă cu boala lui, pentru că nu eu trăiesc cu boala pacientului. El trăiește cu ea. Dacă nu înțelege nimic din ce se întâmplă cu el, ai șansa să se piardă și pe el, și și tu să îl pierzi. Atunci, trebuie să abordezi problema cu mare seriozitate și să îi spui ce are. Asta în situația în care pacientul înțelege despre ce e vorba (…). În situația în care pacientul este un om care nu înțelege ce îi explici, trebuie să îi explici.
„Există și minuni!”
În situația în care pacientul este capabil să înțeleagă, dar sunt situații în care familia nu dorește ca el să știe ce are, ce e de făcut? Ce trebuie să facă medicul, în acest caz?
Depinde de la caz la caz. Dacă, să zicem, un pacient are aproape 90 de ani, chiar dacă este conștient și este încă în toate facultățile mintale, dar familia îmi spune: „Doamna doctor, am trăit 60-70 de ani împreună cu acest om, am avut o viață minunată. Nu aș dori să îi răpesc ultimele zile din viață și să îl fac ca el să se streseze din pricina acestui diagnostic”, iar eu văd pacientul că este foarte bine în pielea lui, atunci mă gândesc dacă să îi spun sau nu. Diferă de la caz la caz, de la pacient la pacient.
Dacă, de exemplu, pacientul este tânăr și mă gândesc că ar mai avea puțin de trăit (nu îmi place să dau niciodată termene, pentru că la noi există și minuni sau lucruri mai puțin obișnuite), atunci mă gândesc că ar fi bine să îi spun. Dacă eu consider că trebuie să îi spun, îi spun, chiar dacă familia nu este de acord, pentru că pacientul trebuie să își orânduiască viața, înainte de moarte. Și moartea face parte din viață.
Aminteați de minuni. Ați trăit astfel de minuni și dacă DA, ne puteți spune mai multe despre astfel de întâmplări?
Da! Îmi aduc aminte de un caz – o bătrânică de 92 de ani a ajuns într-o stare deplorabilă la spital, era în comă profundă, fără șanse de supraviețuire. Vreau să vă zic că după 48 de ore și-a revenit complet și m-a întrebat: „Doamna doctor, spuneți-mi, vă rog frumos, eu de ce n-am murit?” Cred că a fost una dintre cele mai grele întrebări care mi s-au adresat vreodată în viață… Medical, femeia nu ar fi avut cum să supraviețuiască, însă niciodată nu poți să știi la ce poate să te conducă viața. M-am uitat la acea femeie, care mă întreba foarte serios, și mă gândeam ce să îi răspund…? Că nu și-a terminat încă obligațiunile, treaba pe pământ? Ce puteam să îi răspund?
A plecat acasă, pe picioarele ei și a mai trăit, de la acea întâmplare, câteva luni. Deci, se întâmplă și minuni!
Care este cel mai frumos moment din cariera dumneavoastră sau care sunt cele mai frumoase astfel de momente?
Printre cele mai frumoase momente sunt acele momente în care nici nu îți poți imagina că acel pacient se poate simți mult mai bine sau se poate vindeca, și se întâmplă lucrul acesta. Te uiți la pacient și nu-ți vine să crezi…este un sentiment pe care nu pot să vi-l descriu. Cred că un asemenea sentiment îl încearcă pe un inginer sau pe un arhitect atunci când își vede desăvârșită lucrarea. La om, lucrurile stau altfel… este o chestiune delicată și atunci, sentimentul acela pe care ți-l oferă momentul în care vezi că pacientul s-a făcut bine sau mult mai bine, este unul dintre cele mai frumoase sentimente. Al doilea moment extraordinar din carieră, care nu este egalat de nimic, nu se poate înlocui cu nimic, este atunci când pacientul îți mulțumește profund pentru că ori i-ai salvat viața, ori l-ai ajutat să se simtă bine, și mi s-a întâmplat asta de multe ori…
Ne puteți dezvălui și din dificultățile acestei profesii, dificultăți cu care vă confruntați zi de zi?
Aș aminti, în primul rând, faptul că lumea s-a schimbat și nu mai există o atitudine corespunzătoare, părerea mea, față de domeniul medical, din toate punctele de vedere. Nu mai există respect, nu mai există răbdare, nu mai există înțelegere, nu mai există toleranță, și nu sunt singura care spune asta; nu sunt numai din domeniul meu colegi care spun asta, ci din multe domenii, dar mă refer acum la medicină. Este o agitație, o nervozitate, o tensiune atât de mare între oameni, încât cred că lucrul acesta este cel mai greu, lăsând la o parte problemele materiale. Nu mă refer aici deloc la sănătatea managerială sau la ceea ce înseamnă managementul sanitar, ci mă refer strict la oameni. Este o neliniște, o abordare, uneori total nepotrivită, a sănătății.
„Stresul, un factor fantastic în declanșarea bolilor”
Cât de mult contribuie această goană, această nervozitate, acest stres cotidian, la apariția bolilor neurologice? Cât de mult cântărește stresul cu care ne confruntăm zi de zi, în apariția bolilor neurologice?
Din ce în ce mai mult se vehiculează ideea că fiecare boală are o cauză psihologică. Eu tot citesc și văd că începând de la oameni care nu au nicio tangență cu medicina, până la medici cu greutate, sunt din ce în ce în ce mai mulți cei care explică și arată că fiecare cauză a bolii este o cauză psihologică. Eu cred că viața funcționează după principiul: „Suntem ceea ce gândim ”.(…) Stresul este un factor fantastic în declanșarea bolilor, și nu numai stresul acesta de care toată lumea știe – stres generat de faptul că nu am plătit facturile, etc- ci este vorba și despre un stres fizic, este vorba de inadaptarea organismului la anumite condiții și cum noi suntem în permanentă schimbare, iată ce se întâmplă. Gândiți-vă cum era viața acum 100 de ani (cum este descrisă ea în cărți, cum știm noi că a fost viața, din istorie) și cum e acum. Astăzi ai în mână un telefon mobil și peste doi ani constați că acesta este depășit, cu toate că atunci când l-ai cumpărat era de ultimă generație. Vă dați seama că acest creier al nostru, organismul nostru, trebuie să se adapteze în permanență schimbărilor, și este foarte greu. De aici apare stres fizic, stres psihic și inadaptabilitate. Nu ne putem adapta condițiilor aflate în continuă schimbare.
Când ajung sau când trebuie să ajungă oamenii la neurolog?
Sunt mai multe categorii de oameni. Sunt cei, puțini la număr, care nu au nimic, dar se caută. Atunci, ei ajung la neurolog des și uneori chiar sunt triști dacă le spui că n-au nimic. Ei ajung frecvent la noi.
Mai sunt aceia care niciodată nu au trecut pe la medic și sunt aduși de urgență, și mai sunt aceia care, într-un fel sau altul, sunt descoperiți cu o anumită boală și vin periodic la control.
Nu trebuie să venim chiar des la neurolog, pentru că neurologul nu e medic de familie. Neurologul se ocupă de boli foarte serioase, grave – tumori cerebrale, tumori de măduvă, epilepsie, Parkinson, demențe, boli musculare și așa mai departe, deci boli severe, și atunci omul nu ajunge la neurolog din orice.
Trebuie să ajungem la neurolog atunci când ne dăm seama că ceva nu e în regulă, ori avem o durere ciudată – pentru că și durerea ține de noi, practic, ca tratament, însă trebuie să eliminăm cauzele durerii – cauze metabolice, de medicină internă și așa mai departe, însă chiar dacă oamenii vin la noi, încercăm să facem un triaj.
Mai nou, la noi ajung pacienții pe drumul acesta: medic de familie – specialist. Depinde foarte mult și de medicul de familie, pentru că dacă el vede o anumită problemă la pacient, îl trimite, sau îl amână, depinde de boală- sunt situații care suferă amânare și situații care nu suferă amânare. Însă, în multe cazuri, oamenii ajung la neurolog direct din Urgență, sau mai sunt cei care vin la control pentru bolile cronice cu care sunt în evidență.
Care sunt cele mai frecvente afecțiuni neurologice, bolile secolului nostru… mă gândesc că despre scleroză, de exemplu, acum 20 de ani nu prea se vorbea…
Ca frecvență, cel mai mare număr este de accidente vasculare cerebrale – sunt în top…aceasta nu e chiar boala secolului, în sensul în care este o boală care este mai de demult diagnosticată, dar cazurile sunt extrem de frecvente și, din păcate, din ce în ce mai mult la tineri.
Scleroza multiplă, pentru că ați amintit de ea, este o boală relativ nouă, pentru că probabil și pe vremea lui Ștefan cel Mare or fi fost astfel de cazuri, însă nu se diagnosticau. Este o boală a tânărului, de obicei, iar invaliditatea acestuia apare devreme. Dacă ne uităm doar în literatură câți autori au scris despre tineri cu mâini, picioare paralizate, tineri care nu vedeau bine, și așa mai departe, și este posibil să fi avut scleroză multiplă sau alte boli mai noi, să spunem așa. Asta nu înseamnă că se știa despre scleroza multiplă, adică nu se cunoștea boala în sine, acum o știm pentru că avem rezonanță magnetică nucleară. În momentul în care a apărut imagistica și a înflorit imagistica, atunci am putut să vedem, la propriu, și boala aceasta.
Și există tratament, astăzi, pentru scleroza multiplă?
Da, există tratament. Există tratament și pentru întreținerea pacienților à la longue, adică pentru a preveni puseele de scleroză multiplă, pentru a le rări, dacă e posibil, și pentru a scădea intensitatea lor. Este tratament de durată. Al doilea tip de tratament este tratamentul puseului de scleroză multiplă, atunci când afectarea neurologică este evidentă și pacientul necesită spitalizare.
Spuneați că accidentele vasculare cerebrale sunt tot mai dese. Care sunt simptomele, semnele ce anunță un AVC? Le putem observa?
Vă referiți la debutul bolii? Da…se pot observa semnele, în măsura în care omul are cunoștințe minime de medicină. (…) Un prim semn sunt tulburările de vorbire. Dacă un pacient începe să vorbească într-un alt mod față de cel în care vorbea până atunci (…); dacă mâna sau piciorul sunt mai slăbite – deci, diminuarea forței musculare; dacă omul nu mai poate strânge obiectele, nu mai poate ține un pahar în mână sau îi cad obiectele din mână, deja este un semn că ceva este în neregulă; dacă începe să meargă mai dificil; dacă începe să aibă tulburări de vedere – să spună că nu mai vede bine, dar…toate acestea vin brusc. Accidentul vascular cerebral este o boală care are un debut, de cele mai multe ori brusc, și atunci se observă…cred că este cel mai ușor de observat, din toate bolile neurologice.
Un alt semn este dacă pacientul varsă, într-un mod repetat; dacă are parestezii; dacă spune că amorțește mâna, piciorul de aceeași parte – poate fi un alt semn…
Cât de repede trebuie să luăm măsuri dacă vedem astfel de semne la un om de lângă noi?
Imediat! Dacă starea lui este bună și bănuiți, ca vecin sau ca și cunoștință, că ar avea AVC, dar starea este bună, atunci puteți să îi sugerați să meargă la un consult de specialitate sau prin medicul de familie; însă dacă vedeți că în câteva minute sau o oră-două starea se agravează, atunci chemați Salvarea. Chemați imediat Salvarea, cu atât mai mult cu cât acum există posibilitatea unor tratamente administrate la debutul AVC-ului. „Timpul înseamnă creier, creierul înseamnă timp!”, deci, cu cât acționezi mai repede, cu atât pacientul are șanse de a-și reveni mai bine.
Durerea de cap cât de tare trebuie să ne îngrijoreze? Mă refer aici la acea durere de cap care persistă…
Orice durere de cap care reapare – o durere care vine, pleacă, vine, pleacă – sau o durere care persistă, deci care nu dispare și pe care pacientul o simte permanent, necesită consult neurologic. Sunt dureri de cap asociate bolilor cronice cefalalgice, cum ar fi migrena. Există tratament pentru migrenă – în primul rând, ca să previi crizele, apoi tratamentul crizelor migrenoase, numai că trebuie să știi cum și cât tratezi, ca să ai succes terapeutic.
Mai sunt durerile de cap care pot apărea în orice boală – începând de la o anemie banală, care nu ține de noi, de neurologi, până la tumorile cerebrale. Dacă omul resimte durerea ca pe ceva deranjant, trebuie să meargă la neurolog, neapărat, pentru investigații, pentru diagnostic, pentru tratament.
Întâlniri neconvenționale cu pacienții, prin evenimente derulate sub genericul „Trăieşte provocările vieții în labirintul bolilor neurologice”
M-aș întoarce acum la relația medic – pacient, pentru că dumneavoastră aveți o relație specială medic – pacient. În vederea întăririi și dezvoltării acestei relații, ați lansat un eveniment deosebit, o altfel de întâlnire cu pacienții, întâlnire în scopul informării pacienților cu privire la bolile neurologice, în afara mediului spitalicesc. Prima manifestare de acest fel s-a desfășurat la începutul lunii decembrie 2018, sub genericul „Trăieşte provocările vieții în labirintul bolilor neurologice“, la o sală de evenimente din Sfântu Gheorghe și a cuprins, pe lângă prezentări și dezbateri pe tema bolii „Parkinson”, un concert de pian, dans și…multe surprize. Vă rog să ne spuneți mai multe despre acel eveniment! Cum s-a născut această idee?
Noi lucrăm cu multe boli cronice. Unele au, altele n-au tratament și atunci, dacă trebuie să menții o relație cu un pacien timp de 10 ani, de 15 ani, să zicem, indiferent dacă merge la alt medic sau nu, ideea de boală rămâne, o boală lungă, cronică, o boală ce necesită controale repetate, și având în vedere tendința actuală mondială de a ajuta pacientul cu sfaturi și a-l încadra social, m-am gândit că ar fi bine să facem lucrul acesta și aici. În România, destul de puțin se practică acest lucru, pentru că implică o întreagă mașinărie, dar m-am gândit că merită, având în vedere calitatea vieții. Calitatea vieții este foarte importantă pentru toată lumea, cu atât mai mult pentru pacienții care se mișcă greu, se deplasează cu dificultate și necesită îngrijiri speciale. Eu cred că dacă le oferi puțin mai mult decât un singur tratament, e foarte benefic. M-am gândit că trebuie să facem mai mult și având în vedere că pot să fac, în specialitatea mea, mai mult, am decis să organizăm aceste evenimente.
Primul a fost cel de la finele anului trecut. Cum a schimbat acel eveniment starea pacienților (a fost un eveniment dedicat pacienților cu Parkinson), din ceea ce ați observat dumneavoastră?
Au fost foarte încântați, pentru că au putut să comunice între ei și cu noi, pentru că i-am pus, pur și simplu, la treabă, rugând doi pacienți să vorbească – ei au deschis manifestarea, vorbind către alți pacienți, despre boala lor, boala comună a tuturor pacienților din sală; apoi au fost impresionați și plăcut surprinși de program. Programul a cuprins mai multe surprize; le-a plăcut faptul că i-am învățat despre boală și cum să trăiască cu boala, iar aparținătorii au fost mulțumiți că au reușit să afle despre cum ar trebui să îngrijească un pacient de genul acesta. Am încercat să organizăm totul într-un mediu cald, prietenos, cu mâncare, cu flori, să aducem atmosfera Crăciunului – pentru că evenimentul era înainte de Crăciun. Așa s-a născut ideea, toți cei care am fost acolo credem că a fost foarte bine. Pacienții ne-au povestit că s-au simțit foarte bine. Au fost momente emoționante, până la lacrimi. Acum, la următorul eveniment, în mai, aș dori să putem realiza și mai multe.
Să știți că nu sunt singură. Singură nu aș fi putut să rezolv absolut nimic. Eu mulțumesc, în primul rând, doamnei Kulcsar Terza Reka, pentru că ea este logopeda cu care am demarat, să zic așa, acest proiect, apoi, doamnei psiholog Rodica Rențea, doamnei kinetoterapeut Gal Agnes, celor care ne-au ajutat de la „Tomorad”, oamenilor care au oferit sponsorizări, tuturor celor care s-au implicat în acest eveniment. Am rugat Spitalul județean să ne asigure ambulanță și ne-a asigurat, deci, le mulțumesc, pe această cale și lor. Mulțumesc restaurantului Santana și domnului Hermany Sandor, pentru că dânsul ne-a pus la dispoziție sala și nu numai; mulțumesc celui care s-a ocupat cu partea de informatică – Szekely Istvan, asistentei mele, Georgiana Fulop, fără de care n-aș fi putut să fac nimic ca statistică și hârtii. Fiecare om a avut un rol important. A fost așa cum e la mecanismul ceasului, unde fiecare rotiță contează.
Un nou eveniment, în 12 mai!
Cu această echipă frumoasă spuneați că pregătiți deja cel de-al doilea eveniment. Ați fixat data?
Da, 12 mai, la ora 12.00, tot la restaurantul Santana.
Pacienții vor fi și de această dată, cei cu Parkinson?
Da. Tema va fi tot „Viața cu boala Parkinson.” Ne-am gândit să facem a doua întrunire în alt mod, să vedem cum va fi. Nu îl vom dedica altei boli, din mai multe motive. Am zis să facem tot axat pe Parkinson, aici pacienții fiind într-un număr destul de acceptabil pentru un astfel de eveniment, pentru că nu poți să chemi nici 2000 de oameni, nici 10. A trebuit să alegem o boală în care pacienții să fie într-un număr potrivit pentru un eveniment de genul acesta. Al doilea eveniment va fi, deci, în același scop. De data aceasta încerc să extind numărul pacienților. Până acum i-am chemat numai pe ai mei. Am zis să vedem cum reacționează, cum va fi primit evenimentul. (…). Pentru că oamenii au reacționat extraordinar de bine, am decis să extindem numărul pacienților, aducându-i și de la ceilalți colegi, pe cei care vor să vină. Pe această cale, anunț colegii și pacienții. Îi așteptăm cu drag la eveniment, și transmitem rugămintea de a ne confirma participarea până în data de 3 mai, la numărul de telefon 0731798770.
Cum vă pot ajuta în organizarea acestui eveniment, cei care doresc, cum poate contribui comunitatea?
În primul rând, prin popularizarea acestui eveniment. De asemenea, sunt binevenite sponsorizările de orice fel; ne pot ajuta mult cei care își pot oferi serviciile – depinde fiecare în ce domeniu este. Noi am încercat să fim modești și să nu implicăm foarte multă lume să ne finanțeze. Am zis că ne descurcăm, ne-am descurcat și prima oară și încercăm și acum să ne descurcăm.
În toamnă vom mai organiza încă un eveniment. Deja ne-am gândit și la acesta, eveniment la care dorim să invităm și personalități din județ – să vină să vadă și pacienții și cum lucrăm, și ce ar putea să facă pentru a ne ajuta. O luăm pas cu pas.
Ce mesaj aveți pentru pacienții cu probleme neurologice?
Pacienților le transmit să înțeleagă că pot trăi cu bolile neurologice, că viața există și fiind bolnavi și că depinde foarte mult de fiecare dintre noi, ca pacient, cum evoluează boala. Nu depinde numai de medic sau de un cadru medical. Depinde foarte mult de fiecare pacient în parte. Ei trebuie să știe că pot trăi, se pot bucura de viață și i-aș ruga, chiar, să vadă întotdeauna jumătatea plină a paharului, pentru că viața este imprevizibilă. Este un cadou pe care-l avem de undeva, pentru ca noi să facem ceva, și chiar dacă suferim de o boală cronică, trebuie să mergem mai departe!
Dar pentru familiile acestora?
Familiilor pacienților? Să îi sprijine, să aibă răbdare cu ei și să înțeleagă că acești oameni sunt bolnavi! Mulți dintre ei fac lucruri inoportune, pentru că sunt bolnavi, pentru că nu-și dau seama ce fac, pentru că nu știu ce nu ar trebui să facă. De exemplu, demenții uită că uită. Deci, să aibă răbdare cu ei, să-i înțeleagă și să-i sprijine.
Dar pentru cititorii ziarului nostru, pentru locuitorii județului?
Să fie toleranți față de tot ceea ce înseamnă medicină. Cu părere de rău trebuie să spun că de multe ori văd articole în ziare scrise de către așa-zișii cititori – care nu cunosc adevărul și atunci scriu părerea lor. Eu le-aș propune să aibă răbdare, să fie perseverenți în ceea ce fac, să citească lucruri frumoase și să rămână cu lucruri și amintiri frumoase!
Vă mulțumesc foarte mult și vă doresc sănătate, putere de muncă și bucurii pe toate planurile!
A consemnat Ana Ciorici COSTACHE
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail