Suntem puşi astăzi în situaţia paradoxală că punem în aplicare şi reconstituim dreptul de proprietate după decretele lui Horthy în Ardeal
Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Sabău Pop, avocat –
– Dumneavoastră susţineţi, aşadar, că ultimele transcrieri din documentele transilvane nu sunt cele reieşite din reforma agrară, ci acelea din decretul 1441 al lui Horthy…
– A fost o Lege, nr. 260, redactată de Salvator Brădeanu şi preluată de Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1945, lege care a încercat să atenueze decretele/ordonanţele statului maghiar despre care am discutat. Legea nu a putut fi pusă în aplicare niciodată. În primul rând pentru că ocupaţia sovietică nu a permis autorităţilor româneşti reinstalate după eliberare să se ocupe de acea perioadă. A fost o serie de evenimente grele, foarte multe şi încurcate. S-a uitat repede, cum uităm noi, plus că Legea 260 nu putea fi pusă în aplicare din cauza lipsei cărţilor funciare. Nu aveam, de asemenea, specialişti. Suntem puşi astăzi în situaţia paradoxală că punem în aplicare şi reconstituim dreptul de proprietate după decretele ungureşti din 1940-1944 în Ardeal. Pentru că ei vin cu cărţi funciare de la Viena, de la Budapesta, care au fost sustrase, furate, iar magistraţii noştri se uită cu uşurinţă şi dau mii de hectare ca şi cum ar da o cutie de chibrituri. Suntem într-o situaţie foarte gravă în această privinţă! Apoi, din păcate, cei împroprietăriţi prin legea agrară română erau atât de săraci şi de neştiutori de carte, încât marea majoritate nu s-au înscris în cartea funciară. Adică atunci nu şi-au formalizat scriptic proprietatea, s-au mulţumit cu posesia aferentă, care la acel moment nu era conturbată, dar cu timpul lucrurile s-au inversat. Azi, fără discernământ, prefecturi, comisii şi instanţe restituie după 3-4 generaţii, luându-se după proprietarii trecuţi în cărţile funciare înainte de anul 1920. Se ignoră o realitate, se ignoră o istorie; amatorismul, neprofesionalismul, necinstea şi complicitatea fac casă bună împreună, adică cei care dau legi şi cei ce le execută în România. Ţara este ca o pădure care plânge, dar nu poate să vorbească. Situaţie care există şi astăzi, când, la aproape 30 de ani de la revoluţie, încă mai sunt oameni fără acte pe pământul deţinut. În plus, atunci mai erau şi alte impedimente. De exemplu, specialiştii de la Cartea Funciară erau foarte rari, plecaseră în Ungaria. Practic, era foarte greu să găseşti un topograf la acea vreme, plus că lucrările erau foarte scumpe, ca şi astăzi de altfel. Ca să nu mai vorbim că foarte multe cărţi funciare au fost luate de grofi şi de alţii care au plecat, şi statul român s-a trezit cu această problemă naţională majoră, imposibil de rezolvat pe termen scurt. Dar legiuitori fie inculţi, fie interesaţi, fie corupţi sau de-a dreptul trădători n-au ţinut cont absolut deloc de aceste realităţi şi dificultăţi şi au creat asemenea acte normative de restituire încât devin aplicabile şi urmaşilor de-a patra generaţie a optanţilor unguri sau/şi altor categorii de pretendenţi. Care primesc cu o uşurinţă incredibilă zeci de mii de hectare de teren, păşuni şi pădure – toate despăgubite o dată de statul român! Sau le primesc fără temei, fără îndreptăţire. O asemenea hemoragie de valori din pură prostie n-a cunoscut România în toată istoria ei, mai ales că o facem cu mâna noastră, în deplină suveranitate. Aşadar, în mod paradoxal, statul român de azi restituie proprietăţile după ordonanţele lui Horthy, potrivnice, bineînţeles, Statului Român! Nimeni, după 1990, nu s-a gândit să le anuleze… nici aplicarea, nici efectele. Autorităţile inconştiente sunt puse în faţa faptului împlinit. Lipsite de coerenţă, lipsite de premise documentate, s-a legiferat la voia întâmplării, dându-se liber la judecăţi pe bază de lozinci.
Ungaria n-a predat nici astăzi arhivele istorice şi de proprietate din Transilvania şi nimeni n-a întors o filă din cele circa 165 de volume de dosare de la Paris care păstrează toate arbitrajele României, procesele de atunci. Aceştia sunt reprezentanţii României de atunci şi de acum, o fatalitate ce nu se mai termină…
– Dar prin Tratatul de la Trianon, Ungaria era obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind Transilvania…
– Tratatul avea un text, 232, care obligă statul maghiar să predea arhivele istorice ale Transilvaniei. Pe mine, în acest cadru, mă interesează arhivele de proprietate – cărţile funciare. Nu s-au predat nici în ziua de astăzi. În 1947 se repetă acest lucru, chiar şi în 1952, în faţa lui Stalin, s-a propus să facem un aide-memoire prin care să se reglementeze această situaţie a arhivelor şi a conflictelor de proprietate între cele două state. Figura pe agendă atunci şi averea Fundaţiei Emanoil Gojdu. Problema e cunoscută şi nerezolvată, chiar dacă avem şi tratate noi care reglementează această chestiune cu Ungaria. Eu am propus la un moment dat Guvernului să reluăm aide-memoire-ul cu Ungaria şi să le cerem ferm predarea arhivelor de la Trianon şi de la 1947 – iar dacă nu, nu luăm de bune actele de proprietate din acea perioadă. Am transmis atunci, prin premier, Oficiului Naţional de Cadastru să inventarieze toate proprietăţile preluate în baza Reformei agrare din 1921. Să inventarieze toate proprietăţile care au fost refăcute fals şi grosolan de dictatura horthystă în 1941-1944. După aceea, Oficiul de Cadastru să transmită aceste date la Ministerul Finanţelor şi Băncii Naţionale, care să transmită toate sumele băneşti care au fost predate de statul român la „Fondul agrar”, fond care scoate România din chestiune.
Asta încă n-ar fi suficient: la Tribunalul de Mare Instanţă din Paris, Arhivele Naţionale ale României ar trebui să trimită persoane care să cerceteze cele 165 de volume de documente care includ toate arbitrajele pe care le-a avut România şi sumele pe care le-a plătit, dar nimeni, niciodată, până la ora actuală, nu s-a dus acolo să întoarcă măcar o filă! Am un facsimil după documentul original: Ministerul Justiţiei transmite în baza Arbitrajului de la Paris, unde a fost avocatul României Nicolae Titulescu, toate documentele legate şi trei acorduri privind înfiinţarea Fondului Agrar prin care România este scoasă din cauză. Este şi un tabel la Ministerul Finanţelor, cu fondurile vărsate. Nimeni nu s-a ocupat de el! Şi la noi, la Banca Naţională, se află o parte din listele oficiale, dar funcţionarii de-acolo nu vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat statul român şi cine a beneficiat de plăţile acelea. Ministerul de Război din Franţa are arhive cu optanţii, dar statul român nu are. E posibil acest lucru? Guvernul României trebuie să recupereze toate documentele care există… Dacă nu revizuim aceste aspecte, ne întoarcem la stările de lucruri dinainte de răscoala lui Horea în Transilvania. România se opacizează într-o eră negatorie şi auto-distructivă.
În total este vorba, numai în Transilvania, de restituiri ilegale în valoare de peste 60 de miliarde de euro…
– Revendicările nu se limitează doar la terenuri agricole, păşuni, păduri, lacuri – şi nu se limitează la optanţi; ele cuprind, după câte ştim, circa două mii de clădiri importante din Transilvania, precum şi alte valori…
– Dacă luăm în calcul şi restituirile averilor bisericeşti, în total este vorba, numai în Transilvania, de restituiri ilegale în valoare de peste 60 de miliarde de euro. Au fost făcute evaluările în anul 2014 de un grup de economişti. Este vorba despre bisericile: catolică, reformată, unitariană, cea evanghelică şi cea lutherană. O să încerc să explic situaţia cu cât mai puţine detalii tehnice, deşi pentru ceea ce vă spun există o documentare legislativă temeinică. Bunurile bisericeşti sunt de două categorii: cele pioase – icoane, odoare, cărţi sfinte etc. şi cele civile – păduri, pământuri, clădiri ş. a. Nu avem nicio problemă cu cele pioase, ci cu cele civile. În 1942, printr-o convenţie între „Grupul Etnic German” şi bisericile evanghelică şi lutherană, toate bunurile civile ale acestora sunt trecute în proprietatea „Grupului Etnic German”, cele două biserici identificându-se cu el. „Grupul Etnic German” era o mişcare hitleristă, cum erau în România legionarii, însă cu membri mai duri chiar decât naziştii, cu manifestări de vendetă, au intimidat populaţia românească cu autoritatea lui Adolf Hitler. Motiv pentru care, ulterior, a şi fost desfiinţată, ca sancţiune. La data de 9 februarie 1945, Regele Mihai a promulgat o lege specială (Legea 91) privind înfiinţarea şi funcţionarea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice. Cunoscută sub denumirea de Legea CASBI, această lege se referea la „persoanele fizice sau juridice care au colaborat cu armatele de ocupaţie germane sau maghiare sau care s-au retras odată cu acestea de pe teritoriul României”. Cert este că, după 1944, toate bunurile de pe teritoriul statului român aparţinând inamicilor statului român şi ai aliaţilor săi se preiau de către stat în administrare. CASBI a preluat în felul ăsta tot ce deţinea „Grupul Etnic German”, criminalii maghiari, dar şi tot ce deţineau legionarii. Numai că, după revoluţia din 1989, se înfiinţează „Forumul Democrat German” la Sibiu şi, în baza actului de continuitate parafat de justiţie, în anul 2004 revendică şi primesc tot ceea ce a aparţinut Grupului Etnic German. Aşadar, ignorăm Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, un document de drept internaţional, ignorăm şi Convenţia de la Paris din 1947, care nu a fost o lege abuzivă a comuniştilor, ci o lege dată pentru clarificarea situaţiei după cel De-al Doilea Război Mondial, la nivel internaţional, şi începem să retrocedăm în mod aberant. Dacă funcţionăm după această logică, atunci de ce nu le retrocedăm şi legionarilor ceea ce au avut? Adică ASTREI Sibiu, chiar şi legionarilor, care au fost organizaţii ale românilor nu li se recunoaşte, nu au dreptul, pe când alţii da?!
– Directorul Arhivelor Naţionale din Mureş, Liviu Boar, spunea la un moment dat că, din cele 215.00 0de hectare împădurite ale judeţului, 47.000 erau considerate, după Legea CASBI, bunuri inamice. Numai pentru acestea erau depuse peste 80 de cereri.
– Da, este vorba în special de urmaşii grofilor Bánffy, Bethlen, Kemény, Urmanczi ş.a. La un moment dat pe rolul instanţelor, care, în toate cazurile ignoră Legea CASBI, se aflau următoarele solicitări: pentru Societatea Anonimă pe Acţiuni Domeniul Silvic Gudea Mesterhazy (Familia Banffy), de către Asociaţia cu acelaşi nume, considerată a fi societatea comercială desfiinţată, intrată sub incidenţa Legii CASBI, se solicită 24.115 hectare; pentru Societatea Anonimă pentru Silvicultură „Ardeleana”, de către asociaţia cu acelaşi nume considerată a fi societatea comercială (intră sub incidenţa Legii CASBI), se solicitau 11.700 hectare; pentru Bánffy Daniel, de către Bethlen Ana (intră sub incidenţa Legii CASBI), se solicitau 9.324 hectare; pentru Bánffy László, Bánffy (ramura János) de către Bánffy Eva Mária Rozalia (intră sub incidenţa Legii CASBI), se solicitau 7.500 hectare; pentru Familia Farkas, de către diverşi moştenitori (intră sub incidenţa Legii CASBI), se solicitau 2.800 hectare; pentru fraţii Éltető, de către diverşi moştenitori (intră sub incidenţa Legii CASBI), se solicitau 11.400 hectare; pentru Kemény Ioan, de către diverşi moştenitori, se solicitau 227 hectare intrate sub incidenţa Legii CASBI, plus alte 3.600 ha pe Legea 1/2000 – şi aşa mai departe. Sunt multe altele în judeţele Alba, Cluj, Sălaj, unde reacţia legală a autorităţilor a fost aproape nulă, prefecturile în totală adormire şi am în vedere, ca o surpriză, Instituţia Prefectului din judeţul Cluj, unde nu s-a făcut nimic; nu ştiu dacă totul se petrece din indolenţă, delăsare sau complicitate pentru a nu fi supărat aliatul de la guvernare.
În orice caz, la un moment dat, suprafaţa revendicată depăşea cu peste 2.000 ha suprafaţa consemnată în documentele cadastrale din 1939 ca aparţinând marilor proprietari de terenuri forestiere din masivul păduros al Văii Mureşului Superior, înainte de aplicarea reformei agrare din 1921 în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. În total se solicitau 73.306 ha în baza înscrisurilor de carte funciară, iar în afara acestei suprafeţe, pe rolul instanţelor mai erau şi sunt alte solicitări despre care nu sunt încă deţinute date certe. Posibil să fie şi alte suprafeţe cu mult mai mari, despre care avem date, dar din varii motive, documentaţia nu este completă.
Tot în legea despre care vorbim se înscrie cazul Castelului Arcuş din judeţul Covasna, retrocedat ilegal în 2004, pentru care s-a pus cerere de revizuire. Imobilul în cauză a fost preluat de statul român în aplicarea Legii nr. 91/1945, prin care s-a înfiinţat Casa de Administrare a Bunurilor Inamice (CASBI). Numitul Szentkereszty Béla şi singura moştenitoare acceptată, Szentkereszty Erzsébet, sora lui, au fost consideraţi inamici ai aliaţilor şi ai României în înţelesul art. 8 şi 15 din Convenţia de Armistiţiu de la 12 septembrie 1944, impusă României de aliaţii de atunci. Imobilul – teren şi construcţii – nu a făcut obiectul vreunei proceduri administrative sau judiciare reglementată de Decretul – Lege nr. 228/1948, în sensul de a fi fost reclamat spre restituire de către proprietarii supuşi sub regim CASBI. Nu mai vorbim că statul român a făcut acolo investiţii de circa 1,5 milioane de euro. (Va urma)
https://informatiahr.ro/
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail